Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Salutări din comunism!

De curând a apărut o superbă carte de proză scurtă a lui Vasili Grossman, care a avut o relaţie de love&hate cu Partidul Comunist din URSS. Cam ca la orice îndrăgostit de „sfintele idealuri ale socialismului", ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

22.07.2012 - 20:25
De curând a apărut o superbă carte de proză scurtă a lui Vasili Grossman, care a avut o relaţie de love&hate cu Partidul Comunist din URSS. Cam ca la orice îndrăgostit de „sfintele idealuri ale socialismului", cum zicea nostalgicul Ion Iliescu, mai întâi a fost dragostea, după care a urmat o uriaşă ură.

 

Cartea se numeşte „Drumul" şi poate fi povestea unei revelaţii, cam ca aceea a lui Saul pe drumul Damascului. Revelaţia este însă una pe dos, căci, dacă Saul cel orb găsea la capătul drumului său lumina, Grossman dă mărturie în prozele sale că „lumina de la Răsărit" este de fapt întuneric. Venind din partea unui om care a fost trup şi suflet pentru comunism, această carte merită cu atât mai mult citită, căci este mărturia unui pocăit. „Drumul" a apărut de curând în librării, fiind editată de Polirom.

 

Biografie

Vasili Semionovici Grossman s-a născut în 1905 în Berdicev, un oraş din Ucraina în care exista una dintre cele mai mari comunităţi evreieşti din Europa. În oraşul său existau 80 de sinagogi, iar în prima jumătate a secolului al XIX-lea Berdicev era cel mai important centru bancar din Imperiul Ţarist. Ambii părinţi ai lui Grossman erau evrei şi în realitate pe el îl chema Iosif. Dar pentru că familia era puternic rusificată, chiar şi în casă i se spunea de mic „Vasea".  Peste ani, Grossman îi spunea fiicei sale: „Noi nu am fost ca evreii săraci din ştetl descrişi de Şalom Alechem, care trăiau în colibe şi dormeau unii lângă alţii pe podea, înghesuiţi ca sardinele. Nu, familia noastră provine dintr-un mediu evreiesc profund diferit. Aveau trăsuri şi cai. Femeile lor purtau diamante şi copiii erau trimişi la studii în străinătate".

Ca şi tatăl lui, Semion Osipovici (Solomon Iosifovici) Grossman, Vasili a fost atras de comunism de tânăr, dar încă din anii '30 bună parte din familie şi prieteni făceau deja cunoştinţă cu gulagul. Deşi natura convingerilor sale se va fi schimbat probabil, cert este că în timpul celui de-al doilea război mondial Grossman era ziarist pe linia frontului, el dând, printre altele, mărturie scrisă despre masacrul de la Treblinka (cuprinsă şi în cartea despre care vorbim), articolele sale fiind folosite ca probă de procurorii din procesul de la Nüreberg. Dacă el însuşi nu a fost niciodată arestat, mult mai tristă a fost însă soarta scrierilor lui. Romanul său, în mare parte autobiografic, „Viaţă şi destin" a fost arestat de KGB, luându-i-se până şi rola de tuş de la maşina de scris. Iar filmul lui Aleksandr Askoldov, „Comisara", făcut după nuvela sa „În oraşul Berdicev", i-a asigurat regizorului un bilet direct către ocnă. Pelicula „Comisara" a fost de asemenea arestată şi nu ar fi văzut niciodată lumina zilei dacă Askoldov nu l-ar fi interpelat public pe Gorbaciov, în anii perestroikăi, întrebându-l unde este filmul său. Din fericire, KGB-iştii erau băieţi păstrători şi mai aveau o copie a acestei capodopere cinematografice.

Comisara

De altfel, nuvela „În oraşul Berdicev", după care Askoldov a făcut filmul mai sus pomenit, deschide cartea „Drumul". Aici găsim povestea unei comuniste vajnice, care lupta cot la cot cu bărbaţii în timpul războiului polonezo-sovietic (februarie 1919-martie 1921). Ea descoperă cu mirare şi cu nespus de multă supărare că e gravidă. Comisara are de ales între a-şi părăsi copilul nou-născut spre a se duce la luptă alături de tovarăşii ei din Armata Roşie şi a fi o mamă bună. Vavilova, căci aşa o chema pe comisară, alege să-şi lase copilul pentru că ţara avea mai multă nevoie de ea. Deşi pare că e prezentată ca o eroină, de fapt Grossman, care îşi adora cel mai mult pe lume mama, îi face comisarei sovietice un portret de monstru, un monstru creat de comunism: „Vavilova îşi pipăia burta plină, umflată. Uneori fiinţa vie care era în ea dădea din picioare şi se răsucea. S-a luptat cu încăpăţânare multe luni cu această fiinţă. Sărea greoi de pe cal, la subotnice urnea din loc, tăcută şi mânioasă, butuci de pin de multe puduri, prin sate bea ceaiuri de plante şi băuturi spirtoase, a scos atâta iod de la farmacia regimentului, că felcerul voia să facă o plângere la unitatea sanitară a brigăzii, s-a opărit în baie cu apă fierbinte până ce a făcut băşici. Dar fiinţa vie din ea creştea, o împiedica să se mişte, să meargă călare, o făcea să vomite, o trăgea spre pământ." „L-aş fi scos eu", le spunea Vavilova tovarăşilor de arme cu glas de bas , „dar n-am putut. Ştii şi tu, la Gruboşev trei luni n-am coborât de pe cal. Iar când am mers la spital, doctorul nu şi-a mai luat răspunderea".  „Ei poftim, şi Vavilova asta", ziceau soldaţii. „Ai spune că nu-i muiere, are Mauserul la ea, pantaloni de piele, batalionul l-a condus la atac de-atâtea ori şi nici măcar n-are glas de muiere. Dar până la urmă reiese că natura ei tot de muiere este." Numai că, în ciuda faptului că natura o făcuse femeie şi mamă, Vavilova îşi părăseşte copilul, pe care îl lasă în grija unei familii evreieşti, pentru a merge la lupta cea mare.

Părinţi şi copii

În volumul „Drumul" (apărut în traducerea lui Radu Părpăuţă) sunt adunate mai multe proze care tratează relaţia dintre părinţi şi copii.  „Mama" spune povestea unei fetiţe care este înfiată de la casa de copii de un mare ofiţer NKVD-ist, nimeni altul decât cel care îi trimisese la moarte pe părinţii adevăraţi ai copilului. La rândul lui, peste puţină vreme, şi marele ştab comunist este trimis în gulag, iar fetiţa ajunge din nou la orfelinat. Crescând peste ani, ajungând muncitoare-model la o fabrică, ea ezită să devină soţie şi mamă gândindu-se că poate şi copilul ei va sfârşi într-un orfelinat. De altfel cuvântul de ordine al realităţii din Uniunea Sovietică descrisă de Grossman este graba. Ca într-un montagne-russe, destinele ajung în vârf şi sunt curmate cu repeziciune, de parcă viaţa unui om ar fi cât cea a unui fluture. Nici nu apucă bine să respire un personaj că află că fiul, mama, mătuşa au fost trimişi în gulag.

Cartea se termină cu două scrisori ale lui Grossman către mama lui, moartă într-un masacru din timpul războiului: „15 septembrie 1950. Dragă mamă, am aflat despre moartea ta în iarna lui 1944. (...) Însă încă din septembrie 1941 am simţit cu inima că nu mai eşti. Într-o noapte, pe front, am avut un vis. Intram într-o cameră ştiind limpede că este camera ta, şi am văzut un fotoliu gol ştiind limpede că tu ai dormit în el. Pe fotoliu atârna broboada cu care îţi acopereai picioarele. Am privit mult timp acel fotoliu gol, iar când m-am trezit ştiam că nu mai eşti pe acest pământ. Dar nu am ştiut de ce moarte îngrozitoare ai sfârşit, despre asta am aflat când am venit la Berdicev şi i-am întrebat pe oamenii care ştiau despre execuţia în masă din 15 septembrie 1941. De zeci de ori, poate chiar de sute de ori, am încercat să-mi imaginez cum te-ai stins, cum ai mers la moarte, încercând să mi-l imaginez pe omul care te-a ucis. A fost ultimul care te-a văzut". 

Iar la 20 de ani de la moartea mamei sale încerca să-i destăinuie, într-o nouă scrisoare, că romanul „Viaţă şi destin" a fost arestat. „Dragă mamă", scria Grossman la 15 septembrie 1961, „iată, au trecut 20 de ani de la data morţii tale. Te iubesc, te pomenesc în fiecare zi a vieţii mele şi jalea nu mi-a dat pace în toţi aceşti 20 de ani. (...) Eu sunt tu, iubită mamă. Şi cât sunt eu viu, eşti vie şi tu. Iar când voi muri, vei trăi în cartea pe care ţi-am dedicat-o şi care are un destin asemănător cu al tău".

Din fericire, asemenea filmului lui Askoldov „Comisara", şi romanul „Viaţă şi destin" a ajuns la public fiind publicat după moartea autorului, în 1980, în Elveţia, graţie disidentului Andrei Saharov, care fotografiase în secret paginile manuscrisului. Romanul a primit şi o superbă punere în scenă de către patriarhul teatrului rusesc, regizorul Lev Dodin, un spectacol grandios care a putut fi văzut şi la Bucureşti acum câţiva ani la festivalul Uniunii Teatrelor Europene.  

Citește totul despre:

Comentarii

loading...