Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Monarhie sau republică? Care este în viziunea istoricului Lucian Boia forma de guvernământ care i s-ar potrivi cel mai bine țării noastre

Lucian Boia a lansat de curând un volum dedicat instituției monarhice din țara noastră. ”Suveranii României. Monarhia, o soluție?”, apărută la editura Humanitas, este o trecere în revistă a istoriei României sub regii ei.

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

Actualizat: 27.10.2014 - 15:53

 

Lucian Boia a lansat de curând un volum dedicat instituției monarhice din țara noastră. ”Suveranii României. Monarhia, o soluție?”, apărută la editura Humanitas, este o trecere în revistă a istoriei României sub regii ei. Istoricul analizează și cum a evoluat percepția asupra instituției monarhice în ochii românilor, de la instalarea monarhiei și până în zilele noastre. Despre toate acestea am vorbit și noi cu autorul volumului.


Domnule Boia, este România ”altfel” și în ceea ce privește monarhia?


Iată o întrebare interesantă. Nu am analizat lucrurile din perspectiva asta. Poate că în ceea ce privește percepția monarhiei da, dat fiind un anume contrast, care e caracteristic istoriei românești, contrast între ce a fost înainte de comunism, cum a fost comunismul și ce a urmat după comunism... Cam așa s-au petrecut lucrurile în toate țările care au trecut prin comunism, dar parcă la noi cutremurul a fost mai puternic. Și asta se explică și prin terenul pe care s-a așezat comunismul. Sigur, comunismul are vina majoră în dereglările pe care le-am suferit și din care încă n-am ieșit, dar, în același timp, și comunismul a fost la noi încă și mai păgubos decât în alte părți, fiindcă s-a așezat pe un teren fragil. România interbelică avea o elită politică și intelectuală de înalt nivel, dar privind mai jos de elită, avea doar o masă de oameni care trăia în condiții precare și în ceea ce privește viața materială și în ceea ce priveșten starea culturală.

Spuneați că aproape 90% dintre români erau analfabeți la vremea aceea.

Da, e recensământul din 1930 care dă cifrele exacte. Procentele astea erau – 57% știutori de carte și încă 43% analfabeți, iar neștiutorii de carte, marea lor majoritate nu trecuseră decât prin câteva clase primare. Deci incultura, din păcate, cu toate eforturile care se făcuseră, începând cu domnia lui Carol I și cu ministeriatul faimos al lui Spiru Haret la învățământ,  era uriașă. Sigur, starea științei de carte era mult mai bună la 1930 decât fusese la 1910, dar se pornise de foarte, foarte de jos. Or, odată cu comunismul,  vechea elită s-a prăbușit și s-au ridicat oamenii ”noi”. Criteriul după care aceștia s-au ridicat nu a fost valoarea, ci, după cum se știe, ”dosarul”. Cu cât erai mai sărac și mai ”exploatat”  de regimul  burghezo-moșieresc, cum se spunea, cu atât aveai șanse mai bune să te-aleagă partidul, să te trimită la studii la Moscova  și așa mai departe. În felul ăsta s-a petrecut o spălare a creierelor care a mers foarte, foarte departe, mai departe în orice caz decât în țările Europei Centrale care au cunoscut comunismul – Polonia, Cehoslovacia. Și, dacă ne referim la monarhie, aceasta a fost în foarte mare măsură ștearsă din memoria oamenilor.  Cum-necum o nouă societate până la urmă s-a ridicat. Oamenii ieșiți din comunism nu mai aveau reprezentarea monarhiei sau, dacă o aveau, o aveau într-o manieră echivocă sau chiar defavorabilă monarhiei.

Asta poate și pentru că primii ani de după Revoluție a fost diabolizată intens instituția monarhică?

Păi a fost. Sper că acuma ne dăm seama mai bine de strategia aplicată de cei care au vrut și au reușit să conducă țara mai departe: foștii activiști, foștii securiști sau cei legați de ei într-un fel sau altul. Și monarhia a fost diabolizată și burghezia și moșierimea... Li spunea oamenilor că riscăm să revină moșierii să ia pământurile țării. Bine, nu știu dacă moșierii adevărați ar fi luat chiar 12.000 de hectare de pădure cum se pregătea să facă chiar în zilele noastre cineva care n-a fost moșier la origine.

 Până și intelectualii la un moment dat erau ”dușmanii poporului”.

Da, bineînțeles că și intelectualii. Când a fost faimoasa mineriadă din 1990 au fost bătuți cu predilecție de către minieri sau de către falșii minieri cei care purtau ochelari fiindcă, în percepția lor cam sumară, a avea ochelari însemna nu că nu vezi foarte bine, ci că ești intelectual.

Și cum se face că cei care apar acum în public cu membrii Casei Regale sunt tocmai cei din partidul acela care l-a alungat pe rege din țară în 90 când a revenit în țară prima oară după Revoluție?

Unele lucruri sunt amuzante. Pe Petre Roman, care era chiar prim-ministru atunci când a fost alungat regele în 1990, l-am auzit recent spunând la o emisiune că s-a împotrivit atât de drastic venirii regelui fiindcă ar fi dorit să-i organizeze o primire așa cum se cuvine. Incredibil. Și a mărturisit că în familie a avut parte de educație regalistă, când e o pagină de istorie bine cunoscută că tatăl lui era mai curând comunist decât monarhist.
 
  S-a ajuns acum cumva la paradoxul ca republica noastră să aibă în ea și un pic de moarhie?

E multă demagogie, e multă manipulare, e multă ipocrizie în toate treburile astea. Adică sunt personalități - ca să le spun așa – politice care se gândesc că nu strică să fii bine cu toată lumea. Să fii bine și cu Biserica, că o binecuvântare face mai bine decât rău și prinde bine la popor, să fii bine și cu Monarhia pentru că o parte a populației e atrasă de ideea monarhică, pe ideea că, dacă s-ar putea să fii bine cu toată lumea, poți să iei 100% voturi. Păi, până la urmă ori ești republican, ori ești monarhist? Nu. Noi suntem și republicani, și monarhiști.

Dar și Principele Radu a vrut să candideze la Președinție. Nu e un pic ciudat?

Păi dacă România e altfel în ansamblu, desigur că e altfel și în fiecare chestiune privită separat. Da, e o mare amestectură. La noi lucrurile nu se fac prea serios. E o ușurință din asta de tip balcanic sau oriental. Cum bine spunea Raymond Poincaré ”Suntem la porțile Orientului, unde totul este luat ușor”. Sau vezi-l și pe Caragiale. Este o trăsătură culturală, căci nu există trăsături înnăscute în sens biologic. Toate se leagă de istoria prin care ai trecut, condiția socială, culturală a societății. Noi nu ne-am așezat încă pe deplin în niște tipare cum sunt așezați oamenii în Occident. Poate că tiparele lor sunt prea rigide. Occidentalii, dacă ar fi să le găsim și lor un mic păcat, unii dintre ei au o prea mare rigiditate. La noi este o prea mare lipsă de rigiditate. Suntem exact în zona opusă, pentru noi lucrurile n-au prea mare importanță, ne adaptăm de fiecare dată, nici măcar ideologiile nu funcționează la noi. Social-democrații noștri sunt chiar social-democrați? Cu asta se ocupă social-democrații, cu acapararea de păduri? Ceea ce primează până la urmă sunt interesele personale și ale grupului de interese. Așa încât de ce să ne mirăm că republicanii sunt și puțin monarhiști, monahiștii sunt și puțin republicani, și tot așa. Și la sfârșit, ca să-l cităm iar pe Caragiale „pupat toți Piața Independenții“.

Dacă ar reveni monarhia în România nu ar avea pe undeva o misiune mult mai dificilă decât la început? Atunci regii trebuiau să zidească, pe când acuma ar trebui să îndrepte tot ce s-a stricat.

Da. Și eu cred că asta este deosebirea. România în sec. al XIX-lea era o țară rămasă în urmă, dar acum comunismul ne-a dus într-o direcție complet greșită și ne-a dus foarte repede în direcția respectivă. Comunismul a încercat s-aducă o soluție de modernizare, industrializare, urbanizare și a și făcut-o. Comunismul a construit cât nu s-a construit în toată istoria anterioară, de la Decebal și Traian până la comunism. Spun asta fără să glumesc. Numai că a construit aberant. A construit altceva decât ceea ce s-ar fi cuvenit într-o istorie normală. Și acum, revenind la misiunea monarhiei în aceste epoci atât de diferite, sigur că e mai simplu până la urmă să te-apuci să construiești pe un teren viran, decât să înlături toate construcțiile și mai ales toate ruinele, la figurat, care au rămas în urma comunismului. Misiunea e grea și pentru societatea românească. Pentru rege mă tem că ar fi chiar imposibilă fiindcă nici România nu mai e aceeași și nici lumea nu mai e aceeași, nici mentalitatea oamenilor nu mai e aceeași ca atunci când a venit Carol I în țară. N-are rost să privim înspre trecut pentru a-l lua ca exemplu pentru prezent pentru că istoria nu se repetă, istoria este mereu alta și oamenii sunt alții. Atunci cel puțin exista o elită. O elită de valoare, sigur, avea și ea defectele ei,  căci nimeni nu e perfect pe lumea asta. Dar dacă ar fi acuma să spunem repede câteva nume mai cunoscute de oameni politici din epoca aceea și să îi comparăm cu cei mai cunoscuți din epoca noastră nu cred că ar fi deloc în avantajul celor prezenți. Elita aceea a ales atunci soluția principelui străin pentru a pune capăt disputelor nesfârșite din țară. Până atunci fusese o nebunie în Țările Române.  Nici o țară din Europa nu are o listă atât de lungă de suverani cum au Țara Românească și Moldova. Unele domnii erau de câteva săptămâni. Acelea de câțiva ani sunt frecvente, sau de câteva luni. Și fără nici o regulă. Ajungea la domnie până la urmă cine putea să fie numit de Poarta otomană. Sistemul ăsta păgubos a căutat și a reușit elita țării să-l înlocuiască cu singurul sistem viabil în epocă: cu monarhia. Nu te puteai gândi atunci la republică. Spre sfârșitul sec. al XIX-lea republici erau doar Franța și Elveția în întreaga Europă. Sigur că soluția era cea a monarhiei, dar în primul rând a monarhiei ereditare ca să se termine odată cu învălmășeala de pretendenți la domnie și cu luptele interne. A fost o alegere cât se poate de rațională și putem socoti că românii au avut noroc fiindcă puteai să dai peste un principe nu prea strălucitor. Am avut noroc cu Carol I care a fost într-adevăr un om echilibrat, un om al datoriei și care timp de o jumătate de secol a lucrat efectiv pentru țară. Acum lucrurile sunt mult mai complicate fiindcă sunt și mai stricate și ar fi foarte mult de dres și nici un rege nu mai poate să aibă puterea sau influența pe care a avut-o Carol I fiindcă alta este epoca în care ne aflăm.

Și totuși, care e forma de orânduire cea mai bună: republica sau monarhia?

 Europa Occidentală e împărțită azi cam în mod egal între republici și monarhii și nu poți să spui că unele sunt mai bune decât altele, că-i mai bine în Franța decât în Anglia sau mai bine în Anglia decât în Franța. Lucrurile sunt destul de unificate, deși regimurile par ar fi diferite, monarhie versus republică. Ele sunt unificate în spațiul occidental prin fundamentul vieții sociale și politice. E vorba de statul de drept, e vorba de instituții democratice, e vorba și de o educație corespunzătoare a oamenilor, de spirit civic și așa mai departe. Adică de cam tot ceea ce ne lipsește nouă. În Occident, acolo unde sunt monarhii, ele au rămas mai ales la nivel reprezentativ, simbolic. Toate astea nu sunt niște zorzoane, însă regele nu mai are nicăieri (sau aproape nicăieri – e cazul mai special al Belgiei, unde dacă n-ar fi regele s-ar destrăma țara) o putere politică efectivă. Pentru România un regim monarhic ar fi posibil, la fel cum e posibilă o republică, însă ceea ce ar trebui să facem și să nu așteptăm să vină salvatorul să ne facă acest lucru, asta arătam și în carte, este să punem cu toții umărul și să mișcăm România din locul unde se află, adică să așezăm societatea românească, să facem cu adevărat toate reformele necesare, să consolidăm statul, să-i educăm pe oameni într-un spirit civic mai accentuat. Deci trebuie schimbată România, înainte de toate, trebuie primenită România. Și asta n-o s-o facă un rege sau un președinte de republică. Aici este responsabilitatea fiecăruia.

Vreți să spuneți că problema României nu e nici că e republică, nici că nu e monarhie, ci că avem clasa politică pe care o avem?

Singurul model care de fapt care ne interesează este modelul occidental. În lumea occidentală sunt împărțite regimurile – unele-s monarhice, altele-s republicane, dar ele funcționează la fel de bine pentru că sunt niște societăți așezate. Bineînțeles că, român fiind, poți să alegi și monarhia, dar să nu-ți faci iluzii că tu poți să stai cu brațele încrucișate că monarhia vine cu un nou Carol I și ne salvează.

Unii monarhiști nu sunt de acord cu căsătoria principesei Margareta cu actorul Radu Duda.  Ce părere aveți de asta?

Eu nu-i iau apărarea în nici un fel lui Radu Duda sau prințului Radu, cum putem să-i spunem, dar nici nu poți să zici că-i ceva ieșit din comun când și în celelalte case regale lucrurile se petrec în felul ăsta în ultima vreme. Ca să amintesc de un soi de anecdotă, în preajma primului război mondial moștenitorul tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand – cel care a fost ucis la Sarajevo ( că tot comemorăm 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial) se căsătorise cu contesa  Sophie Chotek, care a fost o soție morganatică. Asta însemna că ea era soția regelui, dar nu putea să devină regină, respectiv împărăteasă și, mai mult decât atât, copiii lor nu puteau domni fiindcă erau copii făcuți de moștenitorul tronului cu o biată contesă. Era prea puțin să fii contesă pentru a te căsători cu împăratul. Asta a fost acum 100 de ani, nu e chiar atât de mult de atunci. Numai că lucrurile s-au schimbat.  Problema, după mine, nu ar fi politica matrimonială a Casei Regale sau dacă vom vom avea succesor doar bărbat, conform legii salice, ori femeie. Pe de-o parte, prin Radu Duda familia regală a căpătat o atitudine mai combativă și a obținut destul de multe lucruri pe care, altfel, alt membru al familiei n-ar fi putut să le obțină, dar pe de altă parte cred că acum există o anumită înstrăinare a românilor față de această instituție. Cât despre monarhiști, mă gândesc că cei mai mulți dintre ei sunt monarhiști din disperare, speră în soluția salvatorului.

În cartea dvs ați vorbit despre cei patru regi, dar ați evidențiat și rolul jucat în istoria noastră de una dintre reginele României.

România a avut un personaj foarte interesant și mai important decât putea să pară în Casa Regală. E vorba de Regina Maria. Era soția regelui, deci n-avea un rol constituțional de nici un fel, însă rolul ei efectiv în viața românească și în politica românească, mai ales în primul război mondial, a fost foarte, foarte important. Și legat de asta, vă dau și o mică informație editorială. În curând, până-ntr-o lună la Târgul Gaudeamus o să apară tot la Humanitas – eu mă ocup de revizuirea ediției – Jurnalul de război al Reginei Maria, o carte în două volume. Din momentul în care România a intrat în război pe 27 august 1916, ea a-nceput să țină un jurnal. N-a fost nici o zi în care să nu scrie foarte detaliat despre evenimentele  de peste zi. Nici nu știu când a avut timp.

De ce ați simțit nevoia să scrieți apăsat că regele Carol al II-lea și Mihai I sunt români? Era vreun dubiu?

De câte ori voiau să-l atace comuniștii pe Regele Mihai i se punea în față titulatura de Hohenzollern. Că, vezi Doamne, regele nu e român. Dar fi român nu este o determinare biologică. Suntem români numai cei care avem 50% sânge dac și 50% sânge roman? Nu,  a fi român e o condiție culturală, nu-i una biologică. Chiar am îndrăznit să spun că cei doi regi au ajuns să fie mai români decât oricare român fiindcă de când s-au născut au fost educați în spiritul ăsta de-a fi român, or nu știu ce familie își educă copilul chiar de la naștere „să fii român, pătrunde-te de tradiție românească, de tot ce este românesc“. Dar asta a fost educația lor. Carol al II-lea și-a ținut jurnalul numai în românește. Și e un pasaj chiar emoționant în care scrie la un moment dat:  „M-am născut român, am trăit român și voi muri român“. Ce vrem mai mult de atât?

Apropo de Carol al II-lea, în carte i-ați mai spălat un pic imaginea...

Am mai reglat puțin tirul pentru că, pe de-o parte Carol I și Ferdinand au o statură mitologică foarte înaltă și inevitabil mai înaltă chiar decât au fost ei fiindcă asta face mitologia. Și Ștefan cel Mare are o statură mai înaltă decât a fost în realitate, și Mihai Viteazul, și Împăratul Traian...Când devii un mit, un simbol, bineînțeles că ești mai mult decât ai putut să fii de fapt, oricât de valoros ai fi fost ca om în carne și oase. Deci poate că i-am mai micșorat puțin pe Carol I și pe Ferdinand ca să-i aduc la o statură mai realistă, iar pe Carol al II-lea am simțit nevoia să-l mai ridic un pic fiindcă prea s-au năpustit mai toți asupra lui și aproape l-au ”isprăvit”, cum se spune, ca figură istorică. Cum am spus chiar în titlul capitolului respectiv, a avut foarte multe calități și foarte multe defecte amestecate, era o personalitate în contraste foarte accentuate. A făcut destule lucruri pe care ar fi fost mai bine să nu le facă, unele chiar rele de-a binelea, a avut un exces de autoritate, își închipuia că el e chemat să salveze România, fiindcă, spre deosebire de partide, care reprezintă doar segmente, el reprezintă întregul și asta este menirea lui, însă nu trebuie uitat că are și el partea lui de contribuție la modernizarea României. Anii 30, cu toate evenimentele lor teribile,  cu Garda de Fier și toate crimele vremii, rămân, în imaginarul nostru, ca anii spre care privim cu nostalgie.  A fost vârful dezvoltării economice a României, iar în plan cultural,  deceniul 1930 – 1940 este cel mai remarcabil din întreaga istorie a culturii românești, de la cronicari și până astăzi. Or, mai ales în viața culturală, Carol al II-lea s-a implicat și s-a implicat bine, nu i se poate reproșa ceva în materie de politică culturală. A reușit să le dea artiștilor sentimentul că sunt importanți. Și asta contează chiar mai mult decât un sprijin material, deși l-a dat din plin și pe aceasta. El a înțeles că pe lângă dezvoltarea materială a țării contează foarte mult creșterea ei culturală. Artiștii epocii l-au comparat, ”tămâindu-l”, cu Ludovic al XIV-lea fiindcă într-adevăr și epoca lui Ludovic al XIV-lea e mare prin Moliere, Racine, Corneille și prin toată cultura epocii mai mult decât prin războaiele pe care le-a purtat mai mult sau mai puțin cu succes.

Monarhia rămâne totuși perioada cea mai strălucită în istoria noastră?

Da, sigur. Dar să nu ne îmbătăm chiar așa de mitologie. Este, comparativ cu altele, perioada cea mai echilibrată, cea mai bună. Sigur că își are și ea neîmplinirile și eșecurile ei, însă, totuși, e perioada când România a devenit un stat independent, sub Carol I, când s-a creat România Mare, sub Ferdinand. În nici o altă perioadă a istoriei lor românii n-au avut atâtea succese și atâtea realizări ca în perioada monarhică. Pe de altă parte nu putem (eu încerc să fiu istoric onest, de fapt să fiu istoric pur și simplu, nu-mi permit să mă las copleșit de sentimente, așa cum un chirurg nu poate sta să plângă la căpătâiul bolnavului în loc să-l opereze) să reducem totul la monarhie, că e simplist să spui că regii au făcut totul. Multe lucruri au făcut regii dar au avut de partea lor elita românească, elita politică și cea intelectuală. Contează, desigur, și oamenii de la vârf, dar mai mult decât atât contează structurile, contează instituțiile. Monarhia a adus țării un echilibru pe care nu l-a avut niciodată înainte și pe care, din păcate, l-a pierdut imediat după aceea. Sunt destule motive care să-i determine pe români să privească cu nostalgie la perioada monarhiei, dar, ce ar fi de dorit să se întâmple mai mult decât rezolvarea alegerii ăsteia între republică și monarhie ar fi să reușim noi cu toții să facem o Românie mai bună și mai funcțională decât este în prezent. Și apoi vom vedea ce-i cu republica sau monarhia.

Ce intenții ați avut cu această carte?

Am vrut să prezint succint, dar cât se poate de complet, dosarul monarhiei de la venirea în țară a principelui străin, planul instituțional dar și cel al personalităților – am prezentat fiecare cu trăsăturile specifice,  m-am oprit apoi la politica de denigrare și de uitare pe care a aplicat-o comunismul și la tot ce s-a întâmplat după prăbușirea comunismului până astăzi. Am încercat să dau o imagine completă care, sigur, poartă marca mea. Am spus-o de atâtea ori și, dacă e nevoie, o mai spun: nu există istorie obiectivă. Și dacă am spus-o, și sunt foarte pătruns de acest adevăr, nu voi spune nici un moment că tocmai eu aș propune o istorie obiectivă. Important este ca istoricul să fie competent și onest. În rest, obiectivitatea nu-i aparține omului, doar Cel de Sus poate să le cuprindă și să le explice pe toate într-un mod perfect echilibrat. Prin urmare, asta e viziunea mea asupra lucrurilor. Am încercat să fac această carte cât de cât echilibrată. Dacă am reușit asta mai mult sau mai puțin, o va spune cititorul.

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...