Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Maidanezul şi românul sau românul-maidanez

Într-o nouă colecţie lansată de curând de Editura Cartier, intitulată „Cartier antropologic“, care îşi doreşte să transforme lucrările subsumate acestei ştiinţe în lecturi plăcute publicului larg, a ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

15.12.2013 - 21:58
Într-o nouă colecţie lansată de curând de Editura Cartier, intitulată „Cartier antropologic“, care îşi doreşte să transforme lucrările subsumate acestei ştiinţe în lecturi plăcute publicului larg, a apărut şi volumul „Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului“, semnat de reputatul antropolog Vintilă Mihăilescu (foto).

Pornind de la problema câinilor fără stăpân şi de la dezbaterile aprinse pe această temă care au polarizat societatea, antropologul face o radiografie cât se poate de clară a României de azi şi a locuitorilor ei, fie ei factori de decizie sau „simpli cetăţeni”. Pentru că (nu-i aşa?) cu toţii avem o părere când vine vorba de maidanezi. O părere de cele mai multe ori de nezdruncinat care ne încadrează, vrând-nevrând, într-una dintre cele două categorii numite de Vintilă Mihăilescu „cuţofili şi javrofobi”.

Cele două tabere aflate pe poziţii antagonice sunt uşor de depistat în funcţie de discursul fiecăreia, discurs care, deşi conţine mesaje fundamental diferite, are totuşi ceva în comun: o uşoară alunecare înspre delir şi ură. În timp ce „cuţofilii” susţin sus şi tare lucruri de genul: „Câinii au şi ei dreptul să trăiasca”, „câinii au şi ei un suflet, sărmanul suflet”, „câinii sunt precum copiii, suflete nevinovate care îţi luminează viaţa”, “câinii sunt nişte fiinţe cu adevărat nevinovate, spre deosebire de oameni, care fac rău intenţionat semenilor lor”, „câinii sunt periculoşi doar în măsura în care oamenii care îi înconjoară sunt”, culminând cu „ şi pe câini tot Dumnezeu i-a creat, dar de cele mai multe ori sunt mai buni decât oamenii”, javrofobii au alte texte în „program”: „Moarte javrelor!”, „javrele nu au ce căuta libere pe străzi”, „soluţia e uciderea maidanezilor şi educarea oamenilor”, „vă pasă de câini, dar de oameni nu!”, „ce sensibili suntem că au murit nişte câini vagabonzi, dar câţi oameni şi copii nevinovaţi mor în jurul nostru nu vedem şi nu ne pasă!”.

Cine îi apără pe maidanezi?

“Este evidentă o puternică polarizare între cuţofili şi javrofobi, iubitori şi apărători necondiţionaţi ai câinilor (consideraţi adesea de adversarii lor ca fiind cuţomani şi/sau zoofili), respectiv duşmani de moarte ai acestora”, remarcă Vintilă Mihăilescu. “În lipsa unor anchete sociologice temeinice pe această temă, nu putem decât să avansăm o proporţie impresionistă, ceva de genul următor: aproximativ o treime din populaţia care se implică în aceste discuţii face parte din categoria iubitorilor, faţă de aproximativ două treimi care sunt mai degrabă împotrivă. De asemenea, este destul de evident că femeile se implică mai mult în discuţie şi sunt mai degrabă apărătoare ale câinilor vagabonzi, faţă de bărbaţi, care se implică relativ mai puţin, iar când o fac, sunt mai degrabă „javrofobi”.”

Pornind de la mesajele celor două tabere, Vintilă Mihăilescu a încercat să afle care este atât locul câinelui în societatea românească a zilelor noastre, cât şi care este locul omului.

Maidanezul şi homeless-ul

„M-am tot întrebat care este «locul» cîinelui, unde este el «acasă»?”, scrie antropologul. „Ştiindu-mi interesul crescând în această privinţă, un prieten mi-a trimis, la un moment dat, următorul sms: Tocmai s-a urcat un maidanez în autobuz şi toată lumea îl mângăie şi-l dorlotează. Peste câteva minute, a urmat un alt sms: S-a urcat şi un homeless şi la următoarea staţie lumea l-a dat jos! Îmi începusem deja un soi de documentare pe această temă, aşa că, întâmplător, în aceeaşi zi am dat peste următorul dialog pus pe un Facebook: Am spus unui chilian că în Anglia nu găseşti niciodată maidanezi. M-a întrebat: de ce?… I-am răspuns că acolo oamenii se îngrijesc mai mult de câini decât de semenii lor. (…)Care (mai) este atunci «locul» omului? – am ajuns eu să mă întreb. Dar relaţia sa cu animalele? Ce înseamnă un «animal bun» şi ce înseamnă un «animal rău»? Nu cumva toate acestea au ceva în comun cu ideea de homeless, fără adăpost?

Schema structuralistă natură-cultură s-a ivit imediat ca o grilă „evidentă” de interpretare. Particularizată pentru cazurile de faţă, ea putea fi tradusă într-o altă polaritate: acasă, «la locul său», versus departe-de-casă, «nelalocul său». Câinele, animal domesticit şi domestic de multă vreme, era «bun» dacă era «la locul lui», în spaţiul domestic al omului, dar devenea tot mai «străin» şi, la limită, periculos, pe măsură ce se îndepărta de casă, devenind un «vagabond», un «maidanez». Şi omul la fel: departe-de-casă devine un om «fără căpătâi», tot mai străin, straniu şi chiar periculos”.

Problema maidanezilor, expresia unei nemulţumiri sociale

Autorul volumului consideră că în spatele luptei “pe faţă“ dintre apărătorii câinilor şi “duşmanii” lor se ascunde un război mult mai serios, dar mai difuz, al românului cu statul, cu autorităţile şi cu întreaga clasă politică ce s-a dovedit incapabilă să-l protejeze pe cetăţean:

“Acest conflict radicalizat apare astfel ca o orchestrare particulară a unei violenţe sociale generice şi generalizate, care pare să fi pus stăpânire, ca o febră, peste întreaga societate românească. Cuţofilii şi javrofobii constituie doar una dintre partiturile unei «lupte de clasă» fără clase, care se joacă sui-generis şi între manelişti şi antimanelişti, winners şi losers, elite şi popor, mafioţi şi oameni cinstiţi, românul harnic şi românul leneş etc…

De la barosani sau mafioţi, oameni politici sau ţigani şi până la iubitorii de câini, vocabularul cu care sunt descrişi toţi aceşti ţapi ispăşitori ai tuturor relelor «noastre» este practic acelaşi: jigodii, scursuri, handicapaţi, ghiftuiţi etc. Maidanezii se înscriu şi ei în acest discurs al violenţei, fiind astfel o metaforă a stării de spirit din România, prin care se exprimă, sui-generis, o profundă şi difuză nemulţumire socială. Pretutindeni, de fapt, prin discutarea problemei «câinilor fără stăpân» este abordată o bună parte a marilor probleme ale societăţii. (…) Sub pălăria problemei cîinilor, publicul discută practic tot ceea ce vede în spaţiul public, tot ceea ce citeşte în ziare şi priveşte la televizor. În măsura în care discuţia despre câinii comunitari este şi o discuţie despre corupţie, competenţa/incompetenţa instituţiilor, criminalitate, consum fără rost etc., termenul «homeless» tinde să exprime şi să acopere toate aceste probleme sociale, să fie o paradigmă a comunicării‚ «homelessness» înseamnă nu doar fără casă, dar ar putea să se refere şi la fără drepturi, ordine, lege.”

În “buna” noastră tradiţie de a fi inconsecvenţi şi cam lipsiţi de responsabilitate, una peste alta, relaţia românilor cu maidanezii este una cel puţin ciudată, susţine antropologul: „…Ne ferim de ei, dar îi apărăm de hingheri, îi considerăm un pericol, dar îi hrănim dacă sunt prin preajmă, îi iubim, dar le abandonăm, la o adică, puii, îi considerăm «persoane», dar ne adormim conştiinţa dacă sunt eutanasiaţi cum trebuie... S-ar putea vorbi astfel de o stare de disonanţă socială, care vizează o stare de contradicţie ce nu mai este doar între membrii societăţii, ci traversează (aproape) fiecare individ în parte.”

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...