Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cum să trăim frumos

Una dintre cărţile cele mai îndrăgite de „fanii“ lui Andrei Pleşu este volumul „Despre frumusețea uitată a vieţii“, apărută la Editura Humanitas, un minunat „îndrumar“ de utilizare delicată a fiecărei zile a vieții, un manual de trăit frumos.

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

Actualizat: 30.06.2014 - 21:15

Una dintre cărţile cele mai îndrăgite de „fanii“ lui Andrei Pleşu este volumul „Despre frumusețea uitată a vieţii“, apărută la Editura Humanitas, un minunat „îndrumar“ de utilizare delicată a fiecărei zile a vieții, un manual de trăit frumos.

„Cartea aceasta s-a născut în urma unei ini­țiative priete­nești“, mărturiseşte autorul. „Gabriel Liiceanu a citit câteva texte apărute, în ultimii ani, în Dilema (Veche) și în Adevărul și a ajuns la concluzia că, puse laolaltă, ar putea constitui un mic compendiu de înțelepciune cotidiană. Mi s-a părut totuși prezumțios să asum, fie și într-o variantă minoră, postura înțeleptului. Mă cunosc prea bine ca să asum o asemenea postură. Admit însă că există o legătură – nu neapărat programată – între textele adunate în acest volum: sunt încercări de a ieși din vârtejul «actualității», sau de a lua temele «actuale» drept punct de plecare către orizonturi aflate dincolo de tranzitoriu și conjunctural. E vorba, în fond, de câteva gânduri rapide asupra unor subiecte esențiale, la care, în «clipa cea repede» a vieții zilnice, nu mai apucăm să reflectăm. Nu expuneri sistematice și preten­țioase, ci provocări de moment, sugestii de parcurs. Veacul nu ne mai lasă răgazuri nici să citim tratate, nici să le scriem. Dar nota fulgurantă, reflexia frugală, schița de demaraj sunt încă posibile și utile. Cel puțin așa sper.“

Cum scăpăm de „drogul urgențelor“

„Când, obligat de doctori, îmi fac plimbarea (cvasi)zilnică şi se întâmplă să fie vreme senină, dau, inevitabil, peste câte un maidanez care zace pe-o parte, în drumul tuturor, profitând de căldura mediocră a soarelui. E atât de imobil, de extatic, de impasibil, încât pare mort. Ceea ce văd e o lecţie de destindere rituală, un salt, aproape mistic, în afara vârtejului înconjurător. Prin comparaţie, toţi trecătorii care ocolesc silueta canină par o adunătură de agitaţi. Ei, oamenii, sunt, de data aceasta, «vagabonzii», vietăţile fără stăpân şi fără rost, în vreme ce câinele adormit la soare are «stabilitatea» unui călugăr Zen.

Aş vrea să am îndrăzneala, libertatea interioară, inteligenţa de a mă întinde lângă el şi de a mă sustrage, astfel, împrejurărilor curente, vremurilor, asfixiei lumeşti. Dar am pierdut, laolaltă cu toţi semenii mei, instinctul «rupturii de nivel», al ieşirii din timp. Sunt mereu «în reţea», cablat, preluat, «angajat», dependent de drogul urgenţelor…“, spune autorul.

Un capitol întreg este dedicat unui flagel al societăţii moderne: munca fără măsură. Andrei Pleşu dovedeşte că nu munca l-a făcut pe om, ci dimpotrivă – dacă vrem să mai rămânem oameni, este esenţial să mai luăm şi câte o pauză:

„Munca. Daune colaterale“

„«În România nu se munceşte destul.» Toţi românii par să fie de acord cu această judecată aspră şi numai în parte îndreptăţită. Românii ştiu să fie şi căpşunari harnici, dacă pot anticipa un câştig tentant. Nu au, e drept, cultul protestant al datoriei şi al efortului mântuitor, nici demagogia marxistă a muncii înţelese ca emblemă a umanităţii. Dar nici nu dormitează mediteraneean, la umbră. Şi, chiar dacă nu muncesc în sens tradiţional, sunt activi: «se descurcă», fac aranjamente, «se află-n treabă», «au de alergat».

În ce mă priveşte, sunt îngrijorat mai curând de contrariul: când văd cum arată ziua de lucru a unui tânăr de azi, mă întreb care mai poate fi bilanţul lui de viaţă. Activitatea lucrativă asfixiază în asemenea măsură intervalul diurn, încât «lucrativ» nu mai înseamnă nimic: e obţinerea unui câştig de care nu se bucură nimeni, un câştig din care nimeni nu are nimic de câştigat. «Modelul» e, preponderent, occidental. Se practică frecvent o investiţie maximă de muncă, pentru rezultate care nu se mai percep decât ocazional, în weekend, în vacanţă, la pensie. Ai tot ce-ţi trebuie, dar eşti atât de istovit încât nu-ţi mai trebuie nimic din tot ce ai. La orizont apare un tip de vitalitate care, paradoxal, subminează (sau amână) pofta de viaţă. Nu mai ai bucurii. Ai «satisfacţii».

Reuşita profesională intră în conflict cu bucuria de a trăi. Lipsa de timp (blestemul de a fi mereu «ocupat») suspendă, treptat, cel puţin două din componentele decisive ale unei existenţe depline: singurătatea şi răgazul.

Singurătatea e materia primă a reflexivităţii şi a construcţiei de sine. «Dumnezeu – s-a spus – e ceea ce fiecare ştie să facă cu propria sa singurătate.» Nu se poate trăi prin aglutinare, nu se poate supravieţui interior în condiţia unei sociabilităţi perpetue. Sfârşeşti, inevitabil, prin a-ţi pierde chipul, prin a deveni un ins statistic. Orice om are nevoie (chiar când nu-şi mai dă seama) de episodul nutritiv al unei confruntări solitare cu adâncul şi cu înaltul său, cu terorile sale, cu portretul său, cu unicitatea destinului său.

Nu întâmplător, în închisorile Chinei comuniste, una din torturile cele mai redutabile era anularea completă a singurătăţii: condamnatul era, clipă de clipă, însoţit (de fapt încolţit) de o prezenţă tăcută, dar tenace, o prezenţă programată să excludă orice posibilitate a intimităţii şi a solilocviului.

Răgazul e valorificarea intensă a non-activităţii. E înlocuirea eficienţei prin plăcere, savoarea decuplării, capacitatea de a te lăsa absorbit de respiraţia lumii, fără să i te opui, fără să intervii cu deprinderile proprii în metabolismul ei. De la gratuitatea hobby-ului până la experienţa totodată subtilă şi simplă a vidului, răgazul e recuperarea identităţii tale reale, neconjuncturale, eliberate de obligaţii, utilităţi şi urgenţe. O ieşire igienică, pe verticală, din registrul actualităţii. Cu alte cuvinte, un moment de libertate. Fără complementul răgazului restaurator şi fără vaccinul singurătăţii, munca recade în semnificaţia ei originară: aceea a pedepsei meritate, după derapajul păcatului originar.“

Citește totul despre:

Comentarii

loading...