Ana Blandiana sau încăpăţânarea de a înţelege istoria

Una dintre cele mai importante figuri ale literaturii şi societăţii româneşti, disidentă de o forţă incredibilă în ciuda fragilităţii şi candorii chipului său, ferment al mişcării civice din România proaspăt ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

10.12.2013 - 20:17

Una dintre cele mai importante figuri ale literaturii şi societăţii româneşti, disidentă de o forţă incredibilă în ciuda fragilităţii şi candorii chipului său, ferment al mişcării civice din România proaspăt eliberată din dictatură, fondatoare, alături de Romulus Rusan, a unicului muzeu dedicat victimelor opresiunii comuniste, Ana Blandiana a încercat cu obstinaţie să descâlcească iţele istoriei.

Noul său volum, „Fals tratat de manipulare“, care va fi lansat astăzi, la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, reprezintă mărturiile unui om care şi-a dorit să se facă lumină într-o ţară guvernată însă de politicieni care au preferat, în cel mai bun caz, clar-obscurul. După cum spune chiar autoarea, acesta este “o carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege. Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva“.

Iată un fragment cât se poate de grăitor din „Fals tratat de manipulare“: „Am plecat de acasă, m-am măritat, stăteam într-o cămăruţă închiriată, decupată dintr-un pod la care urcam pe o scară cu fuştei, nu aveam radio şi nici nu ne trecea prin minte că am putea avea unul. Primul aparat ni l-am cumpărat în ziua de 21 august 1968 când, aflând de intrarea trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, am auzit că la Europa Liberă se transmit reportaje de la Praga. Zilele următoare ni le-am petrecut ascultând radioul. Era un aparat portativ, din plastic, fără nici o asemănare cu aparatul Tatei, masiv, îmbrăcat într‑o carcasă de o eleganţă vetustă, lustruită, din lemn cu furnir şi având difuzorul mascat sub un ecran de stofă. Îl luam cu noi peste tot, îl ascultam în autobuz, la redacţie, ca toată lumea. Acele zile din august au fost singura perioadă în care în România comunistă Europa Liberă a fost ascultată fără nici un fel de reţinere, pe stradă, în grupuri, aşa cum erau ascultaţi corespondenţii la Praga de la Radio România.

Apoi, încet-încet, după 1971-’72, pe măsură ce orizontul se întuneca, Europa Liberă a devenit un reper fix şi, încet-încet, programul zilei ni-l făceam în funcţie de orarul emisiunilor importante. Şi, în mod ciudat, deşi dificultăţile de prindere a postului erau din nou în creştere, nimic nu se putea compara cu infernul din copilărie. Totuşi, când îl vedeam pe R. aplecat peste aparatul pus pe calorifer, având urechea lipită de difuzor şi făcând gesturi disperate la orice zgomot din cameră, aveam sentimentul că am mai trăit o dată totul şi că, la distanţă de un sfert de secol, cele două siluete – a tatălui şi a soţului – se suprapun într-o deprimantă confuzie şi repetiţie. Spre deosebire de Mama însă, eu nu-i ceream să-l închidă, ci îi ceream să-mi povestească ce-a auzit, pentru ca în cele din urmă să mă aşez şi eu, frunte lângă frunte, cu pavilioanele urechilor aproape atingându-se în apropierea difuzoarelor“.

Croşetând fusta „Europa Liberă“

„Doar că, întrucât mi se părea insuportabil să stau ore întregi fără să fac nimic, doar ascultând, am învăţat să croşetez. Cred că era la sfârşitul lui ’87 sau începutul lui ’88 când am început
să-mi fac o fustă. Era dintr-o lână destul de aspră, de culoare brun-închis, iar modelul, început de la brâu, trebuia, după o porţiune suplă, să se amplifice treptat spre poale, urmând să fie cu cât mai lungă cu atât mai cloşată. Pentru că nu croşetam decât în timp ce ascultam Europa Liberă, fusta a fost botezată chiar aşa, «Europa Liberă» şi, bineînţeles, reprezenta ingredientul amuzant al ritualului, în fond destul de umilitor. Cum putea fi altfel decât umilitor faptul de a sta ore întregi atârnaţi de vocile, adesea imposibil de desluşit, ale unor oameni aflaţi la mii de kilometri şi importanţi nu pentru ceea ce ne spuneau despre lumea lor, care ne era interzisă, ci pentru ceea ce ne spuneau despre lumea noastră, în care ei nu trăiau. Era ca un telefon fără fir în care uneori noi eram aşezaţi la ambele capete, ceea ce nu ne împiedica să urmărim complicatul traseu al informaţiilor cu sufletul la gură. Umilinţa consta nu numai în faptul că ne petreceam o bună parte din viaţă ca spectatori ai propriei noastre vieţi, ci şi în faptul că nu aveam cum să renunţăm la această unică modalitate de contracarare a operaţiei de spălare a creierului, căreia îi eram supuşi clipă de clipă.

La început fusta urma să fie până la genunchi, ceea ce îmi asigura mai multe luni de activitate care să-mi dea senzaţia că nu pierd timpul doar ascultând. Mă simţeam asemenea ţărăncilor care pe vremuri ieşeau seara la poartă cu furca în brâu, ca să mai vadă oameni şi să afle ce se mai întâmplă în sat. Am început să croşetez în 1988, atunci când lucrurile începeau să se precipite, tensiunea să crească şi în aer să plutească presimţirea unui sfârşit, despre care nu ştiam dacă este al nebuniei pe care o trăiam sau pur şi simplu al nostru. Fusta «Europa Liberă» creştea văzând cu ochii, îşi atinsese dimensiunile planificate, dar se încărcase între timp cu atâtea semnificaţii, încât nu puteam să închei fără să am sentimentul că mă sustrag mersului tot mai implacabil al lucrurilor. Am continuat să croşetez ascultând desfăşurarea evenimentelor, fusta a devenit maxi, apoi în timp ce se desfăşura al 14-lea congres, iar la Berlin cădea Zidul, ajunsesem cu andrelele până la pământ. Dar nu aveam cum să mă opresc, în mod evident totul trebuia să meargă înainte, poalele tot mai ample se transformaseră în trenă, nu se mai punea problema să pot s-o port, dar nici nu puteam să o termin înainte de a se fi terminat totul. Când, în sfârşit, am ieşit cu toţii în stradă, n-o încheiasem încă şi-mi amintesc şi acum sentimentul cu care – atunci, când am reuşit să revenim acasă pe sub gloanţele care şuierau în jurul Radiodifuziunii, în vecinătatea căreia locuim – am smuls andrelele de pe ochiuri şi am deşirat râzând vreo jumătate de metru de împletitură, pentru ca fusta «Europa Liberă» să devină o fustă utilă, bună de purtat. Am purtat-o cu emoţie şi amuzament în toată acea iarnă a începutului unei noi şi sfruntate istorii, ca şi cum, subliniindu-i cu umor povestea simbolică, aş fi putut să-i cizelez asperităţile degradante şi amintirile dureroase.“

 

Citește totul despre:

Comentarii