Adevăratul Dr.House e o femeie

Medicul Lisa Sanders, lector la Şcoala de Medicină a Universităţii Yale, este autoarea unui best-seller intitulat „Fiecare pacient spune o poveste. Enigme medicale şi arta de a formula diagnostice," tradus acum şi în ...

Share

[email protected] 0 comentarii

30.05.2011 - 15:11

Medicul Lisa Sanders, lector la Şcoala de Medicină a Universităţii Yale, este autoarea unui best-seller intitulat „Fiecare pacient spune o poveste. Enigme medicale şi arta de a formula diagnostice," tradus acum şi în româneşte la Editura Trei.

Rubrica lunară a Lisei Sanders din „New York Times Magazine", „Diagnosis", este certificatul de naştere al popularului personaj Gregory House din serialul omonim.


-Cum aţi ajuns să lucraţi pentru serialul „Dr. House"?
Serialul „Dr. House" are la bază o rubrică pe care eu încă o scriu pentru revista „New York Times Magazine".

Unul dintre creatorii acestui serial şi-a dorit să ofere publicului un serial despre mistere medicale în care aflarea diagnosticului corect era miezul intrigii, la fel ca în rubrica mea. El m-a citit, i-a plăcut ce scriu şi mi-a propus să colaborăm, şi aşa am ajuns în echipa serialului.

-Cum vă explicaţi faptul paradoxal că progresul ştiinţific şi tehnologic a atras după sine o slăbire a legăturii dintre pacient şi doctorul său?
Relaţia terapeutică directă dintre doctor şi pacient a fost cam tot ceea ce am putut noi, ca medici, să le oferim pacienţilor în cea mai mare parte a istoriei medicinii.

Poate că am reuşit să punem un diagnostic corect, poate că am fost capabili să formulăm un prognostic legat de un caz, dar capacitatea noastră de a recomanda exact sau de a aplica un tratament care să funcţioneze cu adevărat era destul de limitată în trecut. Dat fiind că acesta era contextul în preistoria medicinii, tot ce puteam oferi era grija şi atenţia noastră, lucruri care aduceau şi aduc încă alinare.

Acum avem în aparenţă mult mai mult de oferit şi, cu toate că relaţia directă medic-pacient e foarte importantă pentru ambele părţi, acesta nu mai este unicul nostru instrument de lucru.

- Doctorii din zilele noastre mai sunt conştienţi că au o misiune faţă de societate, faţă de semeni?


Nu ştiu cum funcţionează sistemul de educaţie medical în România, dar în SUA rezidenţiatul medicilor e plătit din banii contribuabililor. Deci, la noi, medicii îşi datorează existenţa unii altora şi celorlalţi semeni. Mi se pare firesc să dea înapoi ce primesc. Însă, în ultima vreme multora dintre medicii din SUA li se pare demodat şi inutil să-şi mai recunoască „datoriile" faţă de societate. Dar, sigur, asta rămâne o obligaţie reală, indiferent că ea e recunoscută sau nu public.

-Dvs. aţi folosit vreo metodă neortodoxă pentru a pune un diagnostic? Cei din chipa lui House intră în casele pacienţilor, mint, falsifică - toate pentru o cauză nobilă, evident.
Nu, n-am făcut nimic din toate astea. Nu mi s-a părut că aceste lucruri ar putea reprezenta vreodată o strategie cu adevărat eficientă. Serialul e, în mod evident, o ficţiune, se exagerează mult acolo de dragul coerenţei poveştii şi a personajului.

-Vi se pare că există vreo asemănare între dvs. şi House, în afară de pasiunea comună pentru diagnostice şi cazuri imposibile?
Amândurora ne plac enigmele medicale. Dar cred că el arată mai bine decât mine... (râde).

„Medicii continuă să spere că aparatele ne vor face în întregime treaba"

-Pledaţi în cartea dvs. pentru examinarea fizică. De ce e atât de important să „vezi" pacientul?
Păi cum să-ţi dai seama ce se întâmplă cu un pacient dacă nu te uiţi la el, şi nu-l atingi şi nu-l simţi fizic? Simţurile noastre sunt cele mai impresionante instrumente de investigaţie. T

ehnologia se străduieşte prin mijloacele ei specifice să prelucreze datele la fel de repede şi de eficient cum o facem noi, oamenii, dar, de fapt, nu reuşesc pe deplin... cel puţin, până acum nu au reuşit. Medicii (şi, probabil, şi pacienţii) continuă să spere că aparatele şi testele ne vor face în întregime treaba. Şi probabil că, într-o zi, acest lucru se va întâmpla.

Dar până atunci, cea mai eficientă cale pentru a aduna date despre un pacient care ajunge la doctor cu o problemă e aceea de asculta povestea lui, de a pune întrebări şi de a-l examina propriu-zis. 90% dintre diagnostice sunt formulate exclusiv pe baza acestor date.

-Am observat că fanii serialului „Dr. House" sunt interesaţi de bolile rare pe care doctorul mizantrop reuşeşte să le diagnosticheze. Cum vă explicaţi acest interes subit al publicului larg pentru un domeniu, în fond, destul de specializat?
Să ai informaţii despre corpul tău şi despre punctele lui slabe e destul de important şi nu mi se pare deloc deplasat sau nepotrivit ca oamenii să se documenteze despre bolile şi simptomele acestora - pe internet sau din alte surse.

E nevoie ca medicii şi pacienţii să lucreze împreună pentru a stabili un diagnostic, mai ales dacă e vorba de un diagnostic dificil. Medicul ştie lucruri despre corp şi despre boli la modul general, iar pacientul ştie lucruri despre corpul lui, eventual, despre simptomele bolii de care suferă. Cea mai eficientă echipă e aceea în care fiecare dintre membrii ei îşi ia munca în serios. P

refer oricând un pacient care se informează masiv despre problemele medicale pe care le are unuia care nu ştie de ce anume suferă sau nu ştie ce medicamente ia. Pacienţii trebuie să fie implicaţi în problemele legate de sănătatea lor pentru că ei sunt, de fapt, cei mai vigilenţi păzitori ai propriei lor sănătăţi. Noi, doctorii suntem pregătiţi să-i ajutăm în permanenţă, dar, în realitate, nu suntem decât nişte musafiri în acest proiect de cursă lungă reprezentat de sănătatea fiecărui individ în parte.

- Cariera dvs. de medic şi profesor a fost în vreun fel afectată de popularitatea câştigată datorită serialului sau a cărţii?

Recunosc că faptul că am colaborat cu cei din echipa serialului sau că am scris o carte care a ajuns best-seller mi-au adus o oarecare popularitate printre studenţii la medicină şi printre rezidenţi. Colegii mei au fost întotdeauna foarte generoşi şi înţelegători faţă de parcursul carierei mele, care e, totuşi, unul destul de atipic.

La Universitatea Yale, majoritatea celor care predau în facultate îşi publică textele în reviste importante cotate ştiinţific. Eu nu prea fac acest lucru. Cât despre pacienţii mei, nu prea discut aceste lucruri cu ei, nici nu am de ce, până la urmă. Încerc să concentrez discuţiile noastre pe ei şi problemele lor, nu pe mine.

-Cartea dvs. e destul de literară şi asta o face extrem de plăcută la lectură. V-aţi gândit să scrieţi ficţiune la un moment dat?
Mă bucur că spuneţi asta, vă mulţumesc. Mi se pare destul de complicată ipoteza ca eu să scriu ficţiune, acum sau mai târziu.

Sigur că e interesant şi provocator să încerc să descriu, să prind în scris ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, realul. Dar cred că e teribil de greu şi de consumptiv să inventezi o realitate şi apoi să încerci s-o pui în cuvinte.

Realitatea, tot ce se întâmplă cu adevărar mi-e de-ajuns. Cel puţin, deocamdată.

- În România, sistemul de sănătate e o mare problemă. Poate v-aţi dat seama de acest lucru, dacă aţi văzut celebrul film al lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu". Credeţi că e o problemă de corupţie, de organizare, de mentalitate?
Din păcate, nu am văzut filmul şi nu ştiu suficiente lucruri despre realitatea pe care o trăiţi sau despre cultura dvs. pentru a formula o părere corectă şi pertinentă despre aceste lucruri. E nevoie să ştii toate detaliile din interior ca să poţi înţelegi cum funcţionează un sistem.

-Aţi avut experienţe în care v-a fost imposibil să formulaţi un diagnostic în lipsa examinării fizice?
Absolut. În cel mai recent text din „New York Times Magazine", e vorba despre un doctor care a formulat un diagnostic complicat, anume sindromul Cushing, doar după ce a făcut şi o examinare fizică a pacientului. Şi lucruri de acest fel se întâmplă frecvent.

Evident, pacientul din povestea mea fusese examinat de mai mulţi doctori care însă nu observaseră aceste indicii fizice. Dar dacă începi să te educi să te „uiţi" cu adevărat la pacient şi să obţii ceva în mod real din această examinare fizică, directă, atunci chiar o să funcţioneze. Sigur, nu cu fiecare pacient în parte. Dar suficient de des încât să şi conteze.

„Nu-mi place să mă lupt cu companiile de asigurări de sănătate"

-Aţi simţit vreodată că meseria de doctor e o povară?
Am detestat întotdeauna hârţogăria şi lucrurile birocratice pe care le au de făcut doctorii, de obicei. Nu-mi place, de pildă, să mă lupt cu companiile de asigurări de sănătate. Toate aceste lucruri mi se par, într-adevăr destul de împovărătoare, uneori.

Dar nu cred că asta înseamnă cu adevărat să fii doctor. E bine că partea aceea în care am grijă de pacienţi e întotdeauna interesantă şi pasionantă. Şi vă mărturisesc că am cel mai grozav program ca doctor.

Nu mă presează nimeni să văd din ce în ce mai mulţi pacienţi cărora să le acord, în mod logic, din ce în ce mai puţin timp, fiecăruia în parte. Am norocul să-mi pot consulta pacienţii aşa cum vreau, în ritmul meu şi acest lucru face din meseria mea o sursă de plăcere, nu o povară.

 

Citește totul despre:

Comentarii