“Bineînțeles că lumea este absurdă și lipsă de sens. Dar mi-aș lua cu plăcere din acest absurd coeficientul său de tragic, spunea Camus, prefigurând, desigur, fără voie, premisele criticii pentru înțelegerea operei artistei franceze Caroline Duchatelet.
“În mod similar”, spune critica, “filmele imaginate de Caroline Duchatelet reprezintă o invitație de a atenua neliniștea lumii, eliminându-i partea de tragic.
“Arta mea este un punct de suspensie înaintea unei mișcări iminente. Un moment de liniște în tumultul lumii”, spune Caroline Duchatelet, care experimentează sensibilul în diversele sale limbaje, inclusiv glisând subtil cu semnificațiile cuvintelor.
Ca o declarație împotriva obsesiilor occidentale dezvoltate în jurul a două concepte-vedetă, a fi și a te odihni, Caroline Duchatelet filmează neliniștea lumii, pe care o prezintă drept starea ei cea mai naturală. Să fii racordat la frământările și îngrijorarea unui permanent proces de transformare, acesta este singurul mod de a face pace cu lumea.
Fără a se sprijini pe vreo formă de narațiune, pe sunet sau pe excesul de informație oferit de tehnologii HD, artista prezintă zorii – care modelează o lume într-o profunzime tridimensională -, dezvăluind un peisaj nemișcat și vibrant, croit dintr-un exces de imaginație.
Venită pentru prima oară în România, la invitația galeriei Eastwards Prospectus, Caroline Duchatelet, o artistă născută în 1964, le-a propus vizitatorilor o aventură în lumina unui răsărit filmat, o geneză, plasată la granița dintre lumi, între întuneric și lumină, la granița imaginarului cu realitatea.
Lucrarea video prezentată la Eastwards Prospectus a fost filmată în Italia – unde artista franceză a rămas timp de un după încheierea unei rezidențe la Villa Medici din Roma – și face parte dintr-o serie de filme despre lumină, de la răsărit până la apus.
În practica ei, artista explorează peisajul și lumina prin sculptură, instalații site-specific și, mai recent, videourile în care experiența peisajului este redată prin schimbările de lumină. „Nu știu dacă fericirea este posibilă în această lume, dar nici măcar nu este aceasta miza. Întrebarea este dacă ești sau nu prezent în lume. Dacă o asculți cu atenție. Dacă ai un punct de vedere critic și dacă acționezi pentru a schimba lumea într-un fel. Ești absent atunci când ești aspirat de presiuni și tensiuni externe, de viteză, de procese”, spune artista, într-un interviu acordat ziarului România Liberă.
Rep: Bordeline Relations, o expoziție care vă aduce pentru prima oară la București, cu una dintre lucrările dvs mai vechi, care propune, într-adevăr, o aventură la graniță, la granița zorilor cu întunericul. O aventură mută și încremenită, care se petrece, de fapt, doar în imaginația privitorului…
Caroline Duchatelet: Filmul meu, inclus în expoziția de la București, este o explorare chiar la granița dintre zi și noapte și este el însuși punctul de relație dintre cele două entități, un punct de observare a unei realități în plin proces de transformare. Ne arată cum se naște o realitate din întunericul nopții. Tot ceea ce se întâmplă la graniță este misterios și, tocmai de aceea, fascinant. Sunt relații aflate la granița dintre lumi, la granița dintre culori și texturi. La granița imaginarului cu realitatea. Atât de multe lucruri se pot afla la graniță, încât unele poate chiar alunecă pe buza unui tip de patologic care, de asemenea, și-a împrumutat numele de la acest concept, al punctului de confluență. Creatorul s-a putea simți captiv între lumi, între două stări, într-un loc din care poate stabili o relație, de asemenea cu granițe alunecoase, cu realitatea. În cazul acestui film, observatorul se află la frontiera între întuneric și lumină. Între starea din noapte, cea a somnului, și cea a luminii și a renașterii. Nu sunt stări opuse, ci interdependente, totul este plasat într-o zonă de confluență, și tocmai acest punct de trecere m-a interesat în mod deosebit. Tranziția între forme, culori, felul în care se creionează spațiul, prin lumină, de la o lume bidimensională la una tridimensională. Este o transformare invizibilă și mută, o realitate devine altă realitate, plasând această lucrare, dacă vreți, în mod fericit sub titlul generic al acestei expoziții.
Rep: Potrivit criticii, opera dvs propune o împăcare a individului cu lumea prin acceptarea ideiii că lumea nu este un loc liniștit și echilibrat, ci un tumult în permanentul său efort de transformare. Aceasta, în antiteză cu obsesia occidentală pentru ordine și echilibru. Cum ați descrie acest raport… de forță?
Caroline Duchatelet: Este un conflict important. Ceea ce aș vrea să propun, atât prin lucrarea expusă la București, cât și în general prin artă, este un punct de suspensie. Un moment de liniște din tumultul lumii. O mică pauză înaintea unei mișcări iminente. Un fel de disponibilitate către prezent, o decelerare, dacă vreți, din fața acestui tumult, o încetinire. Ignor acțiunea pentru a mă concentra asupra procesului de primire. Poate că sunt lucruri pe care contemporaneitatea este pe cale să le piardă, dar care rămân cruciale pentru a păstra sensul vieții. Individul rămâne centrat, liniștit și receptiv în contextul propriei vieți, nu este extras în permanență de solicitări externe. Renunț la vorbire, la mișcare, lucrările mele sunt mai mult propuneri de contemplare. Nu știu dacă fericirea este posibilă în această lume, dar nici măcar nu este aceasta miza. Întrebarea este dacă ești sau nu prezent în lume. Dacă o asculți cu atenție. Dacă ai un punct de vedere critic și dacă acționezi pentru a schimba lumea într-un fel. Ești absent atunci când ești aspirat de presiuni și tensiuni externe, de viteză, de procese. Încerc să găsesc un moment de suspensie în cadrul acestor procese disturbatoare, secunde în care ești prezent și conștient de ele. Poate că este o viziune abstractă…
Rep: Echipamentul tehnic cu care lucrați este el însuși parte din lucrare, un limbaj artistic anume și, totodată, o nouă declarație cu privire la lume…
Caroline Duchatelet: Nu folosesc aparate de filmat de înaltă rezoluție, HD, ci camere cu joasă definiție. Echipamentul tehnic este parte din limbajul artistic. Este important pentru mine, deoarece există o diferență între cantitatea de informație disponibilă și limitările fiziologice de percepție, iar ceea ce rămâne reprezintă un balast. Camerele de înaltă definiție bombardează privitorul cu o informație nesolicitată, pe care, în mare parte, ochiul uman nici nu o poate percepe. Dar ele merg dincolo de percepție, dau mult mai mult decât se poate vedea, ceea ce presupune că își asumă o poziție de putere față de orice potențial privitor. Cred că este o poziție periculoasă, chiar și dintr-o perspectivă politică. Să primești mai multă informație decât poți percepe și înțelege… Încerc să balanțez acest raport, astfel încât relația dintre ceea ce transmit și ceea ce este perceput să fie la scara 1. Dacă vezi în lucrările mele video mult mai mult de atât, atunci este vorba doar de imaginație. Iar imaginația este un punct de pornire pentru mine. Doresc să-i las spațiu unui privitor pentru a-și imagina lucruri, pentru a imagina începuturi de lume, cum este cazul lucrării de la București. Imaginea în general îți aduce foarte multă informație, parte din ea pe care nu o poți controla, atât de multă încât exclude în totalitate imaginația, te controlează ea pe tine. Imaginile mele sunt, de fapt, un spațiu deschis al libertății pentru imaginație, lasă mult loc visării, fanteziei. Din aceleași motive am renunțat la sunet. Sunetul te ghidează în înțelegerea unei povești și ocupă locul care ar trebui să rămână alocat gândurilor. Filmele mele seamănă mai mult cu procesul de a citi o carte. În liniște, cu concentrare, având libertatea de a-ți imagina lucruri.
Rep: Sunt unii care spun că toate definițiile cu privire la artă ar trebui rescrise. Ce este artă, în opinia dvs, și, mai ales, ce credeți că nu este?
Caroline Duchatelet: Adevărat! Și tot adevărat este că aceasta este o dezbatere lungă. Cred că voi folosi un cuvânt cam pretențios în încercarea de a formula o definiție scurtă: noțiunea de sacru. Desigur, nu într-un sens religios, ci în încercarea de a descrie acele lucruri care merg dincolo de realitate, conturând un spațiu deschis către mistere, misterul prezenței noastre aici, al vieții, de pildă. Să ne amintim că unul dintre primele gesturi artistice ale omenirii a fost o mână aplicată pe peretele unei peșteri. Mâna negativă, conturată cu pulbere de pigmenți. De ce este aceasta artă? De fapt, nici nu știm. De unde vin aceste impulsuri de a face artă? De ce ne-ar trebui să facem ceva mai mult decât ceea ce este util? Nu-mi place nici cuvântul transcendental, așa că îl voi evita și am să mă referi lao suită de gesturi menite să aducă un nivel mai mare al percepției. Diversele contaminări ale artei în contemporan, în special cele cu activismul, sunt inevitabile. În contemporan, oricum nu poți evita declarațiile politice, de pildă. Chiar și arta mea, care este total contemplativă, conține declarații politice, și asta încă din momentul concepției. De la alegerea abordării. Nu trebuie să fii activist ca arta ta să conțină declarații politice. Nu e nevoie să scrii pe pereți declarații politice. Un gest artistic este în esență politic, dintr-un anumit punct de vedere. Inclusiv viziunea ta artistică, în contextul scenei culturale globale este o poziționare poilitică.
Rep: Care este Mecca actuală pentru lumea artistică? Un oraș în care să existe efervescență artistică, așa cum era Berlinul în anii ‘70. Pe care, nu în ultimul rând, unii il compară cu Bucureștiul de acum…
Caroline Duchatelet: Călătoresc mai ales pentru filmele mele, cel mai adesea în locuri liniștite. În București am venit acum prima oară, dar am intuiția că există aici mult spațiu pentru a inventa, în special în zona artelor contemporane. Simt că e o zonă de răscruce, cu multe întretăieri de drumuri. Așa cum era și Berlinul cu niște ani în urmă. Să zicem că, între timp, Berlinul s-a aliniat și el standardului internațional al vieții culturale în orașele mari. La rândul său, Parisul este supra-saturat, ceea ce nu este nici un lucru negativ, nici unul pozitiv, ci doar o realitate. În New York am stat prea puțin ca să-l pot înțelege. Descopăr acum România, în materie de viață, lumină, arhitectură, visez să fac o serie aici. Mi-ar trebui doar o propunere. Știi, în spatele oricărui peisaj sunt oameni. Iar oamenii sunt foarte importanți pentru mine, arta mea este un permanent schimb, un permanent dialog.
Rep: Deși arta pare să-și dorească o distanțare, cel puțin aparentă, în raport cu lucrurile concrete, de mirare ar fi totuși care este sistemul de a monetiza acest tip de artă…
Caroline Duchatelet: Este o viziune foarte nouă și în permanetă dezvoltare, acela a obiectelor imateriale, categorie în care se încadrează și secvențele video de artă. În cazul acestui tip de obiect, importantă rămâne relația cu colecționarii, cu criticii și cu muzeele, care au un tip specific de înțelegere al acestor obiecte. În cazul acestui tip de artă nu mai este importantă ideea de a poseda un obiect, adaugându-l colecției tale. Importantă este ideea de a împărtăși un moment. Timpul nu este un obiect. Conceptele se schimbă. Iar într-o lume care produce în neștire obiecte materiale, probabil că aceste obiecte imateriale reprezintă o alternativă, au un statut nou și un mod propriu de a intra în procesul de comercializare. Iar acest tip de obiecte sunt din ce în ce mai imateriale. Să ne gândim la arta digitală în totalitate, de exemplu. Se schimbă și mentalitățile, pentru că nu obiectele sunt cele comercializate, ci mai ales momentele pe care le surprind. Aceste noi medii, însă, nu sunt exclusive. Vor avea propriul drum, în parallel cu cele tradiționale.
