“Arme fara vina” este volumul de memorii al unuia dintre traitorii Gulagului si ai razboiului, Petru Vasilescu. S-a prapadit acum sapte ani, dar inainte de a muri l-a cunoscut pe Dan C. Mihailescu, cu care a stat mai mult de vorba si caruia i-a povestit multe despre viata sa, mai ales despre contrastele unei vieti a marilor incercari. De fapt, cei doi se cunosteau inca din anii '80. Volumul aparut acum la Paideia cuprinde atat memoriile de pe frontul sovietic, cat si dialogul avut cu criticul literar, publicat initial in LAI, in care protagonistul isi aminteste de toti anii de detentie, prin ce a trecut, cat a indurat si, pana la urma, cum a scapat. Cartea nu e literatura si nici nu are cum sa fie, fiindca marturisitorul nu este scriitor si probabil nici nu s-a gandit vreodata la asa ceva. El pur si simplu, ca atatia altii care au traversat iadul mijlocului de veac, relateaza, nu inventeaza, nu infrumuseteaza, nu patetizeaza. De aici simplitatea relatarii, ceea ce pe unii ii poate nemultumi. Dan C. Mihailescu, anticipand o asemenea reactie, are grija sa observe: “Dar toata aceasta sastiseala fata de durere si nedreptate este un semn de primitivism (emotional si intelectual), ca si de inconstienta culpabilitate: refuzi chinul altora de dragul propriului confort, respingi naratiunea suferintei pe motive de teoria scriiturii… ar fi multe de spus pe marginea acestui fenomen de retractilitate in fata adevarului… pe de o parte, cititorul obisnuit care dupa lectura catorva marturii… casca plictisit, de parca aici ar fi vorba de necesitatea varietatii din subiectele serialelor americane, de alta parte cititorul specializat, criticul literar, care evita comentarea acestor documente pe motiv ca nu sunt intotdeauna literatura si ca sunt numai variatiuni pe aceeasi tema…”
Intr-adevar, tema este aceeasi, un om arestat, legat la ochi, nu stie unde e dus, pana vine procesul este batut, umilit, flamanzit. Urmeaza periplul, de acum clasicizat, Jilava, Pitesti, Aiud, Canal, minele de plumb. In acest traseu cunoaste o multime, de la Istrate Micescu la Aurel Cioran si de la Dan Cernovodeanu, celebrul heraldist, la medicul Simionescu, impuscat la Canal fiindca s-a dus spre sarma ghimpata si nu s-a oprit la somatii. Frontul sovietic a fost parcurs de eroul nostru pana in Caucaz. A ajuns sa-si identifice dusmanii dupa miros, daca erau rusi, uzbeci sau kirghizi. Scenele sunt descrise parcimonios, dar contin o expresivitate ciudata, provenind poate tocmai din saracia detaliilor. Intoarcerile in Gara de Nord sunt de fiecare data emotionante. Si cand venea de la Paris, si cand era demobilizat, si la sfarsit, dupa puscarie, cand ia tramvaiul 15, spune ca vrea sa ajunga pe “Bratianu”, iar taxatoarea il apostrofeaza: poate vrei sa spui pe “Balcescu”, tovarase… Aceasta se intampla dupa sapte ani de cand nu mai era in randul lumii. In discutia avuta cu Dan C. Mihailescu, avocatul Petru Vasilescu nu uita sa precizeze mereu ca el nu a facut DECAT sapte ani, ca si cum acest interval de timp ar reprezenta doar sapte zile sau sapte ore. Iata o dovada de maxim bun-simt, de delicatete pentru a nu-ti hipertrofia suferinta si a nu face din destinul personal un capat de tara. Probabil ca oameni de asemenea calitate sunt din ce in ce mai putini, iar cartile nascute din marturisirea lor tocmai de aceea sunt foarte necesare. Cat or mai fi…
