Alexandru Paleologu, un aristocrat sans peur

La Humanitas a aparut de curand o carte de convorbiri cu Alexandru Paleologu, realizata de tanarul istoric Filip Lucian Iorga. Cartea se intituleaza frumos Breviar pentru pastrarea clipelor. In general, cam tot ce a aparut in ultimii 15 ani scris de Alexandru Paleologu sau insotind numele sau s-a vandut foarte bine. Se poate spune ca din 1990, de la celebrele suveniruri de ambasador la Paris al golanilor, dar si de la convorbirile cu Stelian Tanase, Sfidarea memoriei, volum care a cunoscut editii succesive, faima batranului senator a crescut ametitor, numele sau, desi privit cu ceva rezerva in cercurile postmoderniste, fiind garantia bunului-simt, a aristocratiei, a tot ce mai poate insemna acum decenta si elevatie intr-o Romanie dominata de marlani si de haimanale.
Cartea de fata nu face exceptie de la celelalte. Incepe de altminteri extrem de abrupt si oarecum surprinzator. Tanarul istoric il intreaba pe senator ce crede despre Evul Mediu. Alexandru Paleologu nu se sfieste sa spuna ca pentru el Evul Mediu nu este catusi de putin o perioada obscurantista, a intunericului si opresiunii, ci dimpotriva, o epoca in care oamenii au cunoscut pe deplin libertatea, dar nu in modul iresponsabil si haotic de care se bucura acum, ci filtrata prin exigenta si elevatia dogmei ecleziale. De asemenea, la un moment dat isi corecteaza intervievatorul si declara despre epoca moderna ca nu este tehnolatra, ci tehnolatrina.
De altfel, in carte iesirile de o asemenea violenta ca aceasta citata alterneaza cu momente de binefacatoare reverie, cand senatorul isi aminteste de familie, de intreaga sa viata, cand face un elogiu extraordinar talentului de a-ti scrie memoriile. “Multe carti ale mele, spune el, sunt impregnate de amintiri. Sigur, poate parea unora un gen facil, dar in cartile de memorii escrocheria se simte imediat. Nu poti trisa. Multi prozatori au senzatia ca oamenii care scriu memorii sunt abuzivi. Isi scriu amintirile si cu asta se cred scriitori, fara sa aiba habar de compozitie si constructie. E fals. Marii memorialisti stiu ce e constructia epica. De fapt, memorii nu este pluralul de la memorie, ci de la memoriu…” In asa fel curg mai toate marturisirile sale. Naturaletea, lipsa artificialului, placerea de-a povesti cu o anumita detasare de sine, dar si cu o implicare absolut necesara, fara de care pagina nu ar mai avea aceeasi savoare, fac dintr-o asemenea carte o reala bucurie si, ceea ce este cel mai important de retinut, poate fi accesibila celor mai multi dintre noi.
De fapt, Alexandru Paleologu a reusit un lucru admirabil, care in general ne cam scapa din vedere. Adevarata cultura nu este aceea formata dintr-o suma de informatii si abstractiuni, cultura reala este aceea care se poate transmite celuilalt, fiind in primul rand un act de iubire, fiindca cine stie sa transmita, acela educa, modeleaza, formeaza. Un om cult vorbeste celor din jur ca un invatator si ca un indragostit. De aceea, nu va plictisi niciodata si va tine treaz interesul chiar si al celui mai refractar dintre cei care-l inconjoara. Poate din aceasta cauza este si invidiat. Sau minimalizat. In momentul in care ai succes, fara ca pentru aceasta sa fii o vedeta a show-biz-ului sau cine stie ce sportiv muschiulos, cu alte cuvinte daca esti un intelectual si care, mai mult, prin eleganta ideilor arati un blazon nobil, atunci, evident, lumea contemporana, prin cele mai agresive manifestari ale ei, te poate respinge.
Cartea aceasta, o suma de clipe trecatoare si vesnice, poate fi privita si ca un fel de test, o substanta chimica in care, introducand fiecare dintre noi hartia de turnesol a propriului suflet, ne dam seama cam din ce fel de aluat provenim, ce hram purtam, cat de subtire sau cat de gros ne este obrazul. Este, asadar, bine sa avem de-a face cu asemenea provocari. Cand vor disparea cu totul, atunci vom ajunge toti o apa si un pamant. Sa speram ca acel timp este inca departe.