Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Amintiri din copilărie. Cum petreceau oamenii de cultură Ziua Copilului

1 iunie este Ziua copilului, a copilăriei ca vârstă, dar și a copilului din noi, pe care ni-l dorim mereu prezent indiferent la ce vârstă ne aflăm.

Share

Maria Capelos 0 comentarii

01.06.2018 - 09:11

Retrăim cu sentimente amestecate de bucurie și nostalgie copilăria, pe care o rememorăm deseori, cu bucuriile și năzbâtiile ei, cu lecțiile de viață învățate atunci sau pe care le înțelegem mult mai târziu. Hiperbolizăm uneori multe dintre întâmplările din copilărie, micile năzbâtii devin adevărate aventuri, dar o facem cu plăcere.

În copilărie, privim cu nerăbdare înainte – “abia aștept să mă face eu mare! -, către un viitor pe care doar ni-l imaginăm. La maturitate, privim cu nostalgie înapoi, către un trecut despre care știm exact cum arată.

Mai jos, o întoarcere în timp, în anii copilăriei, povestită de câteva persoane ajunse la maturitate.


Dan Lungu, scriitor: Noi, cu mușchii ca oțelul,/Vom culege mușețelul

Nu-mi amintesc de 1 Iunie ca de o sărbătoare ”de familie”. Ziua Internațională a Copilului era legată de școală. În clasele primare, în fiecare an pregăteam o serbare cu cântecele și poezii. De asemenea, invariabil primeam teme la ora de desen cu titluri precum ”Copiii lumii doresc pacea” sau ”1 Iunie – ziua copiilor din întreaga lume”. Tot invariabil la prima apăreau unul sau mai mulți porumbei albi, iar la a doua temă pe conturul globului pământesc se țineau de mână copii de diferite culori. Când am mai crescut, odată cu ziua copilului intram în ultimele săptămâni de școală și implicit a îndeplinirii planului economic pe școală și pe clase. Nu ne mai ardea de desen, căutam sticle goale și borcane, maculatură, fier vechi și strângeam plante medicinale, de la frunze de pătlagină sau de podbal la rădăcini de brusture sau flori de mușețel. Noi, cu mușchii ca oțelul,/Vom culege mușețelul – glumeam. Cine nu-și îndeplinea planul economic avea nota la purtare scăzută. De cadouri, nu știu de ce, nu-mi amintesc. Probabil că primeam câte un pachet de cărți care nu se vindeau în librării și care nu ne interesau defel... Plus o diplomă, evident.


Lucian Pricop, profesor universitar, traducător: Despre lecturile care nu te vor pliroforisi

Suntem obişnuiţi să suprapunem ideea de copilărie cu naivitatea, ingenuitatea, candoarea. De aici şi concepţia potrivit căreia ne naştem curaţi, iar viaţa, plină de tentaţii şi prihană, ne impurifică. Mai există şi o altă înţelegere a copilăriei ca depozitar al unei ţesături de complexe, presetări care se vor activa cu astucitate în acţiunile noastre ulterioare.

Eu, pesemne, am fost privit, ca mulţi alţi membri ai generaţiilor copilărite în comunism, drept modelul de curăţenie, pentru că altfel nu-mi explic de ce nu mi-a răspuns nimeni, nici profesori, nici părinţi, nici alţi formatori de caractere, la problemele care mă vizitau repetitiv.

Iată câteva exemple:

M-am întrebat până spre finele clasei a X-a dacă scena de amor dintre Petre Petre şi Nadina este de ruşine.

Am fost convins până acum câteva săptămâni că nefericirea are o formulă chimică; asta pentru că citisem pe la 11 ani, evident mult mai devreme decât se recomandă, şi pricepusem doar câteva cuvinte din Lumea ca voinţă şi reprezentare a lui Schopenhauer.

De asemenea, nu ştiu nici azi dacă e bine să fugi din faţa grijilor, a dificultăţilor, a pedepselor, să le înfrunţi sau să le transformi în avantaje, cum făcea Tom Sawyer.

L-am invidiat mereu pe Robinson Crusoe că scăpase de emoţiile relaţiilor cu semenii, de responsabilităţile sociale. Abia anul acesta am aflat – traducând pentru prima oară integral romanul lui Defoe – că problemele lui Robinson nu erau cele cu sălbaticii (canibali), ci cu precădere cele cu spaniolii, şi nu pentru că erau conquistadores, ci pentru că erau catolici...

Iată că tocmai mult clamatele beneficii ale lecturii pot deveni uneori resurse traumatice pentru o bună parte din viaţă, mai precis până ce cărţile respective sunt recitite.

Morala (pentru adulţi): Recitiţi!


Doina Berchină, jurnalist, scriitor: Activități „clandestine”

Nu m-am născut la țară! Și nici bunici sau străbunici țărani nu am avut. Ceea ce nici astăzi nu face impresie bună.  Prima vacă vie am văzut-o de aproape, la 17 ani, când o colegă de liceu m-a invitat la ea, în localitatea Limanu.

Barza m-a adus într-o casă cu scară interioară și balcon spre o curte în care creștea un cais uriaș. Până pe la 9 ani principala interdicție era aceea de a nu trage (din balcon) de crengile pomului generos și mai ales de a nu consuma caise verzi. Cum părinții ajungeau acasă mai târziu, copiii din vecini veneau în acel balcon imediat după terminarea cursurilor de la școala primară din apropiere și ospățul începea fără opreliști. Asta m-a ajutat să am un stomac de fier până în ziua de azi! 

În fața casei era și un părculeț, iar dincolo de el: MAREA. Dobrogenii știu cât de mult te poate schimba această prezență, fără să poți explica prea clar de ce ești mai contemplativ, mai generos, mai empatic și mai deschis aventurii (călătoriilor) decât alții. Tot în intervalul până la sosirea părinților, pe la 8 ani am introdus în casă o chivuță oacheșă, care cumpăra haine vechi, călare pe un măgar ... Am deschis șifonierul mamei și am invitat-o să aleagă ce crede ea de acolo în schimbul unei plimbări pe simpaticul animal. Femeia și-a umplut  bocceaua, m-a luat de mână, m-a urcat pe catâr și plecați am fost ... Destinul meu, care tocmai urma să ia o întorsătură dramatică a fost repus pe făgașul normal de un milițian vigilent, care îmi știa părinții și a considerat suspect faptul că pornisem într-o astfel de călătorie.

Pe urmă am fost mutați la bloc. Nu mai aveam cais, dar posibilitățile de a explora erau mult mai mari. De la fereastra camerei mele se vedea fântâna cu statuie, din fața Teatrului de Stat din oraș. Și curtea Liceului Mircea cel Bâtrân, la care de altfel am și învâțat mai târziu. Până atunci însă, împreună cu băieți și fete din bloc, am creat un fel de cuib al piraților undeva pe acoperiș, la etajul 4. Asta până când cineva ne-a trădat și scara metalică exterioară, pe care urcam, a fost blocată. Pedepsele destul de mari nu ne-au oprit să continuăm activitățile ”clandestine”. Deoarece pentru a ajunge în parc nu aveam de traversat decât bulevardul și cercul format în jocul numit ”batista parfumată” putea fi supravegheat de oricare dintre părinți de la fereastră aveam voie să petrecem multe ore acolo. Turcoaicele din Coiciu veneau cu coșuri pline ori de garizi fierți ori de ”susan” - o tabletă rigidă din semințe de floarea soarelui legate cu zahăr ars. Așa că foamea nu ne trimetea acasă decăt pe înserat.

Bine păzit, parcul nu era bântuit nici de bețivi, nici de pedofili, sau alți răufăcători.  Cel mult, după ce plecam noi, în zonele mai puțin luminate apăreau îndrăgostiți sau adolescenți cu ghitara gata de un scurt recital. În curând, cu prietenii de la bloc aveam să descoperim în celălalt capăt al parcului, depozitul de decoruri vechi al teatrului. Era un demisol pe care construcția nu mai continuase, în prelungirea sălii de spectacol, cu niște goluri de fereastră, în care fuseseră bătute niște scânduri. 

Desprinzând câteva am creat o intrare numai de noi știută, într-un spațiu absolut magic. Complet lipsiti de sentimentul vreunui pericol am explorat aproape o săptămână butaforia existentă acolo, până am fost prinși de un paznic. Ca să-i convingem pe părinți să ne ierte deoarece am fost, pur și simplu, într-o expediție de documentare, am organizat ceva mai târziu, în spatele blocului, un spectacol complex, cu participarea tuturor copiilor (de la 3 la 13 ani ) de la cele două scări. Scena a fost improvizată în spatele celor două bătătoare de covoare pe care s-a pus o cortină. S-au spus versuri (nu neapărat patriotice) a fost și balet și o scurtă scenetă cu Goe și Mamița! De la ferestre au venit aplauze și chiar bani.

Am recuperat astfel cheltuielile cu programul desenat de mână în mai multe exemplare, care ajunsese în cutiile poștale ale tuturor locatarilor. Bineînțeles că am citit Cireșarii. Pe la 14 ani i-am scris o scrisoare lui Ștefan Iordache venit la Constanța în turneu, cu un spectacol mai puțin reușit. I-am spus că după rolul din filmul “Străinul”, altele sunt pretențiile spectatorilor de la el.

Mi-a răspuns (mai am scrisoarea) că se va strădui mai mult. Ceea ce a și făcut!”


Doina Ruști, scriitor: Tenișii

Copilăria mea comunistă a fost densă. Țin minte că la școală vedeam cam peste tot teniși, culoare unică, albastru, cu șireturi și tălpi albe. Cu toate că eram foarte încântată de ei, pentru mine deveniseră tabu, pentru că bunică-mea era cu totul împotriva tenișilor. Mai întâi m-a informat că sunt niște încălțări nesănătoase, apoi a luat-o razna, cum făcea ea, zugrăvindu-mi un viitor catastrofic pentru toți purtătorii de teniși. Aveau să-mi miroase picioarele ori mă păștea reumatismul.

În sfârșit, după ce-a terminat cu zona ficțională, mi-a spus deschis că nu putea să-mi cumpere teniși pentru că erau pantofi proletari. Avea un mod atât de convingător de-a vorbi, mai ales pe tema asta, încât în prima parte a copilăriei mele credeam că proletarii sunt un fel de oameni alterați, pe cale de-a fi scoși din istorie. După ce lista cu obiecte interzise s-a lărgit, am început și eu să mă simt din ce în ce mai penibil, din ce în ce mai izolată social. N-am purtat haine “de-a gata”, n-am avut mobilă socialistă și-o lăsam pe bunica-mea să-mi înfășoare o eșarfă verde peste cravata de pionier. Toate restricțiile astea făcuseră din mine un copil posac și anacronic. Totuși așteptam cu mare bucurie orice activitate de la școală.

Într-o zi a intrat în clasa noastră un tip, căruia i se spunea Pionierul, pentru că era activistul care se ocupa de pionieri, un profesor de sport, simpatic și cea mai înaltă persoană din comunitatea noastră. În romanul meu “Fantoma din moară” i-am conferit un loc special. Pionierul a intrat în clasă și ne-a spus că are o mare surpriză pentru noi. În curând va fi Ziua Copilului. Nu mai auzisem niciodată de sărbătoarea asta. Cred că ai mei n-o serbau sau n-o băgasem în seamă. Pe data de 1 Iunie urma să nu facem școală. Acest lucru m-a bucurat sincer. Apoi ne-a spus că în loc de asta aveam să mergem la niște sere de căpșuni, fructe care-n momentul acela erau niște veritabile trufandale.

- Puteți să mâncați pe săturate, ne-a spus Pionierul, dar nu uitați să vă gândiți la milioanele de copii care mor de foame în țările imperialiste!
În dimineața de 1 Iunie, am plecat de la școală, încolonați, iar în scurtă vreme am ajuns la locul sărbătorii. Numai că nu era chiar un festin, ci trebuia să culegem căpșuni și să le punem cu grijă în lădițe. Aveam chiar și-o normă, stabilită pe criterii științifice. Evident, în timpul culesului, puteam să și mâncăm, dar era absolut interzis să luăm acasă. Nu vă mai spun că mă îmbrăcasem cu cea mai bună rochie, dar vă voi spune că după aceea n-am luat niciodată în serios ziua de 1 Iunie. Pentru mine a rămas prima zi de muncă patriotică dintr-un șir lung de zile, în care am cules porumb și alte vegetale, fără să fiu plătită.

În anul acela bunică-mea a plantat căpșuni în grădină, iar eu am început să învăț cum să evit muncile patriotice, adică am intrat în rândurile celor care refuzau să poarte teniși. Primii pantofi de cârpă mi i-am cumpărat când am împlinit 50 de ani și i-am purtat doar câteva zile. Avea dreptate bunică-mea: nu sunt niște pantofi prea sănătoși.

 

Marius Chivu: Umbrele nopții

Încă nu aveam vârsta de a merge la şcoală când bunicul şi cu câţiva flăcăi din sat m-au luat cu ei, pentru prima dată, să colindăm cu iapa şi cu plugul. Era un fel de pluguşor, dar mai special: în timp ce spunea textul colindului care vorbea tot despre un an mănos, despre grâne care cresc mari, despre holde îmbelşugate şi roade bogate, bunicul ara cu plugul zăpada din curtea omului. Flăcăii dădeau din bice şi cântau la un buhai confecţionat dintr-o găleată de lemn, iar mie îmi dăduseră un făraş de tablă şi un ciocănel din cele cu care se bate coasa. Vă daţi seama că, în hărmălaia aceea, făraşul meu nu se auzea deloc, dar eu nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie şi eram tare mândru că făceam parte din grupul de colindători. Tot eu eram şi cel care strângea banii şi îmi amintesc că bunicul a hotărât să folosească acei bani pentru a săpa o fântână pe un deal unde vara mergeau cu toţii la cosit. Fântâna există şi acum şi încă se mai poate citi, încrustat pe ghizdele ei, numele bunicului meu.

În acea seară mi-a fost frică cum nu ştiu să-mi mai fi fost vreodată. Fireşte că eram împreună cu bunicul, cu iapa şi cu acei flăcăi, trei la număr, dar trebuia să străbatem grădinile satului noaptea. Nu era întuneric, îmi amintesc cum luna lumina dealurile dimprejur şi cum zăpada sclipea în copaci, dar tocmai acele fâşii de umbre alungite în noapte mă înfricoşau pentru că, în imaginaţia mea de copil, umbrele nopţii ascundeau, ca în basme, creaturi ale întunericului. Iar bunicul şi flăcăii vorbeau tare, făceau gălărie, or eu aş fi vrut să tăcem cu toţii şi să ne strecurăm prin noapte fără să atragem atenţia asupra noastră.

E ciudat cum, peste numai câţiva ani, când mă trezea bunicul să mergem noaptea la marginea pădurii să facem gălăgie cu talanga pentru a speria mistreţii să nu intre în lanul de porumb, atunci gălăgia îmi alunga frica. Însă în noaptea colindului cu plugul, tăcerea mi se părea protectoare. Şi făceam eforturi mari să nu rămân în urmă, tot întorcându-mă ca nu cumva să fiu luat prin surprindere din spate. Iar când bunicul m-a urcat pe iapă, mi s-a făcut şi mai frică, pentru că, dintr-odată, eram urcat sus de tot, eram cel mai vizibil, cel mai expus nopţii. Dacă ar fi fost după mine aş fi mers pitit, printre picioarele iepei.
S-au dus toate între timp: şi iapa, şi bunicul, şi iernile alea cu zăpezi, şi colindul cu plugul, şi frica mea. A rămas doar amintirea asta, poate cea mai dragă din acei primi ani ai copilăriei.


Ziua copilului sau Ziua internațională a copilului se sărbătorește la date diferite. Pentru prima data, Ziua copilului a fost menționată la Geneva, la Conferința Mondială pentru Protejarea și Bunăstarea Copiilor, în august 1925, pentru ca apoi mai multe țări să o introducă în calendarul sărbătorilor.
În Turcia, Ziua Copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în 23 aprilie 1920.

Vreo 30 de țări sărbătoresc această zi pe 1 iunie, altele în altă data. Astfel, Argentina sărbătorește Ziua Copilului în a doua duminică din august, Australia în prima duminică din iulie, Brazilia pe 12 octombrie, India pe 14 noiembrie, Japonia pe 5 mai, Mexic pe 30 aprilie, iar Ungaria în ultima duminică a lunii mai.

Citește totul despre:

#1 iunie #ziua copilui

Comentarii

loading...