23.9 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăCulturăAcasă la Irina Margareta Nistor, vocea din spatele ecranului

Acasă la Irina Margareta Nistor, vocea din spatele ecranului

 

„Pe ce stradă?“, mă întreabă taximetristul. Îi răspund, după care vine fireasca întrebare: „Și rămâneți acolo? / Nu, nu rămân. / Păi și nu vreți să vă aștept? / Nu, că mai durează. / A, sunteți cu serviciu“… și tot așa. „De la imobiliare? Că vă văd cu agenda. / Nu, domnule, lucrez în presă și mă duc să iau un interviu“. Anticipând întrebarea curiosului taximetrist, răspund pe dată: „Doamnei Irina Margareta Nistor. Ați auzit de domnia-sa? / Cum să n-aud, o țară întreagă o știe!“.

Prin anii ’90 exista un banc nevinovat, pe vremea în care Iosif Sava, marele muzicolog, realiza la TVR2 celebra „Serată muzicală“, iar întrebarea era: „Maestre Iosif Sava, ce faceți când nu ascultați  muzică? / Derulez, ce pot să fac?!“.

Între două vizionări de filme și un festival, cea mai cunoscută voce din România, după Nicolae Ceaușescu, ne primește în căminul ei, un adevărat templu închinat filmului, cu mii, poate milioane de pelicule, cămin pe care și-ar dori din tot sufletul să-l transforme în cinematograf, din dragostea pe care i-o poartă fascinantei lumi de celuloid. În discuția premergătoare realizării interviului și fixării lui la o anumită oră și zi, ne-a mărturisit, cu un umor genial, că după interviu: „Mă duc, unde oare m-aș putea duce decât să văd un film?!“.

 

Cine este Irina Margareta Nistor?

Pe lângă inegalabila cultură cinematografică, marea artă a acestei voci este aceea de a interpreta rolul, a-l juca pur și simplu, ceea ce este aproape imposibil. Cu inflexiuni ale vocii, cu uimire, teamă, revoltă, gingășie, așa cum o cerea personajul. Câți nu s-au întrebat, înainte de 1989 și după, cum arată vocea care a dat glas filmelor. E om, e o mașinărie complicată care știe dinainte replicile, e o fabrică de filme, e o stare de fapt. Este Irina Margareta Nistor și sunt la domnia-sa acasă, înconjurat de mii de pelicule, fie pe casete, fie pe DVD-uri, de afișele unor filme legendare, de diplome și plachete, de fotografii cu personalități asemenea domniei sale, oameni mari de film, cultură și viață, de manuscrise și însemnări, de autografe. Stai în fața unei cafele delicioase, aburindă, cu pipa aprinsă, afară e un ger cumplit, și încerci s-o descoși pe doamna Irina Margareta Nistor, care, cu aceeași naturalețe și aceeași dezinvoltură pe care le avea și când traducea și dubla filmele, îți răspunde și îți risipește orice emoție. O întreb, abrupt, de ce iubește atât de mult filmul. „Pentru că mi se pare esențial, pentru că n-aș putea trăi fără film, sunt obișnuită cu el. Cred că de la început am făcut foarte puțin diferența dintre film și realitate, parcă totul era așa, un soi de amestec între una și alta. Am încercat să-mi organizez viața, pe cât posibil, ca pe un scenariu de film, un scenariu care să-mi convină mie și asta să presupună să văd cât mai multe pelicule“.

 

Poezia cinematografică nu mai există

Lucrarea sa de licență, deși îi plăcea, la vremea respectivă, cum suna („de diplomă“), „Cocteau și Poezia cinematografică“, i-a trezit multe amintiri, dar și multe, le putem spune, amărăciuni. Consideră că poezia cinematografică e acum un lucru foarte rar, pare vintage, pare retro. Aproape nimeni nu se mai oprește la chestia asta și s-ar bucura să mai existe, e cu totul altfel poezia cinematografică. Bineînțeles, constată Irina Margareta Nistor, nici poezia-poezie nu o prea mai știe lumea, ce să mai vorbim de cea exprimată de film. „Să faci poezie cinematografică e puțin probabil acum.“

 

Dezamăgire: Cineaștii, altfel decât pe marele ecran

De-a lungul carierei sale, Irina Margareta Nistor a realizat o mulțime de interviuri, de la regizori, actori, scenariști, nume extraordinare ale cinematografiei universale. Dar și-ar fi dorit tare mult să-i aibă în fața microfonului pe Mircea Eliade și pe Sergiu Celibidache. Dar și mai mult pe profesorul și marele critic de film D.I. Suchianu, „Magistrul“, căruia i-a dedicat și o carte și al cărui portret se află la loc de cinste în căminul său, alături, așa cum mărturisește, de cea mai iubită fotografie, cea a mamei sale. „Mi-aș fi dorit foarte tare să pot vreodată să-i iau un interviu profesorului D.I. Suchianu, pe care l-am apucat, dar niciodată n-am îndrăznit să-i iau un interviu. În studenție îmi făcusem chiar un nume – spuneam că așa am să semnez vreodată dacă o să am ceva de semnat, de scris – era MEDISCE, de la Eliade, D.I Suchianu și Sergiu Celibidache, era un pseudonim pe care mi-l inventasem“. Ne mărturisește că, dintre creatorii de cinema, sincer, nu ar vrea să aibă pe nimeni în față, pentru că a avut prea multe deziluzii. Persoane pe care, de la distanță, le îndrăgise foarte tare, în momentul în care le-a cunoscut au fost o deziluzie totală. „Atunci mi-am zis că nu vreau să mai cunosc pe nimeni, pe nimeni pe care îl admir în mod special. Sigur se va întâmpla ceva care te va contraria. Nu, nu mai vreau. Din când în când, trebuie să iau interviuri, asta este meseria, dar încerc cu persoane vizavi de care cred că nu o să am dezamăgiri“.

Deși este critic de film, consideră că un film nu trebuie să ți-l „citească“ nimeni înainte să-l vezi pe ecrane. Nu i se pare o idee bună să ți-l mestece cineva înainte; în plus, te influențează, indiferent cum. „Noi trăim așa, pe repede înainte, cum puneai caseta pe derulare, pe vremuri, sau pelicula pe masa de montaj“.

 

100 de ani, 100 de orașe, 100 de filme românești – un regal cinematografic!

Anul trecut a fost dedicat Centenarului Marii Uniri, prin urmare, multele activități au cuprins și filmul românesc. Un proiect magistral, care încă nu s-a încheiat, a pornit ca un maraton prin 100 de orașe, cu 100 de filme. 100 de ani de cinematografie românească, o caravană la care a luat parte ca ambasador al unei echipe din Iași, idee venită din partea lui Andrei Giurgea și Igor Cobileanski care a avut ca scop promovarea filmului românesc din toate timpurile. Acest frumos periplu va dura până în luna aprilie, pentru că, totuși, Unirea s-a „semnat“ în luna aprilie, și cu prelungire până în 2020. Au fost cuprinse aproape 67 de orașe, de episoade ale acestei povești minunate, care a fost în Basarabia, urmează Ucraina și Banatul sârbesc. A fost o experiență extraordinară – ne spune Irina Margareta Nistor – și pentru faptul că am reușit să văd și cu alți ochi filme clasice românești, să văd bucuria oamenilor, să le putem comenta împreună după vizionare. Aceste filme au fost la concurență cu marile producții cinematografice mondiale actuale și uneori… le-au luat fața ecranului! Prin lista de filme românești aleasă, nu filme datate ideologic, filme care se pot vedea oricând, filme bune. Iar pentru asta trebuie să le mulțumim lui Bujor T. Râpeanu, Cristian Mungiu și, bineînțeles, Irinei Margareta Nistor. Cum a primit publicul aceste filme și de ce? Tot doamna Margareta Nistor ne spune: „Lumea este mult mai atașată de filmele de dinainte de 1989, cele alese cu grijă, bineînțeles, pentru că sunt mai atașați de actori. La filmele mai noi nu prea mai apucă să se atașeze, pentru că ei nu prea apar. Actorii mari joacă doar la teatre, este și o chestiune de afecțiune, care nu ține neapărat de calitatea actorului.“

 

Amintiri din epoca VHS…

Când vi s-au aprins pentru prima dată lămpile? La propriu? Înainte de 1989 vedeam totul în alb-negru și pe… lămpi. Olimpia, Venus, Modern, Rubin sau marele Diamant, cât toată sufrageria. Asta pentru că era, într-adevăr, mare și cântărea un sfert de tonă, numai un șifonier sau o bibliotecă din lemn de nuc putea să-l țină. Pentru a colora un pic artiștii din spatele sticlei se inventaseră niște folii unicolor. Adică, în loc să-l vezi pe tovarășul în alb și negru, cenușiu, îl vedeai verde, albastru, sepia (bătrânii din presă știu ce înseamnă o imagine sepia). Apoi, spre sfârșitul anilor ’80 a apărut geamul magic. Adică o fereastră din sticlă, susținută pe doi suporți care se băgau sub măgăoaiele de televizoare, care, precum cioburile afumate prin care ne uitam pe cer când venea eclipsa, îndulcea culorile, dându-le o nuanță arămie, mai caldă. Toate astea au reprezentat, în acei ani, o trecere spre telecolor, iar de aici nebunia. Aparatul video – cu celebrele VHS-uri – pe care, după marea revoluție, mai tot românul și-l cumpăra cu banii depuși pentru un automobil Dacia, adică vreo 60-70.000 de lei, și-a făcut loc în casele românilor. De restul banilor – un televizor Elcrom. Dar să ne întoarcem în timp, când trebuia să fii cineva sau să cunoști pe cineva ca să ai în casă un aparat video. Să-i zicem, cel puțin, marca Schneider cu lift, o măgăoaie cât un bufet de bucătărie. Băgai caseta într-un locaș, apoi mii de rotițe coborau, se ridicau, scârțâiau, refuzau, dar într-un final preluau banda casetei video. Ce minunăție!

 

„Vecinul dă filme la video!“

Ascuns într-un apartament, într-un bloc gri spre cenușiu, în taină, un univers prindea culoare, uneori, dar mai ales voce pentru români. Un univers al filmului. Un război ascuns – ca să cităm titlul unei pelicule extraordinare, „Chuck Norris versus comunism“ – dus pe banda de VHS. Cineva dă filme acasă la video! Era un risc dacă o făceai, chiar și gratis! Filme, evident traduse/dublate de Irina Margareta Nistor. Era o înțelegere tacită, ca la țară. Toată lumea făcea țuică la alambicul propriu, dar dacă întrebai pe cineva… încălzeau apă să se spele! Dar, și când răsufla pe undeva, „alambicul cinematografic“ se lăsa cu arestarea aparatului, casetelor, a cinefilului organizator. Apoi, cu repeziciune, după 1989 au apărut centrele de închirieri casete video. Acolo unde îți lăsai buletinul garanție și, devenind client fidel, aveai legitimație. Statistica ar trebui să demonstreze că identitatea tinerilor de după 1989 se rătăcea, la propriu, și prin centrele de închirieri casete video. Ce viață, ce lume, ce minunăție! 

 

Pe repede înainte cu Margareta Nistor

Am fost curios să aflu cum faci față notorietății, faptului că ești o persoană pe care o știe atât de multă lume, iar răspunsul a venit imediat: „Mă bucur că ai spus notorietate, și nu celebritate. Mă omoară aia cu celebritatea. Mă tem de ea, mereu zic: Celebritatea e doar un film al lui Woody Allen“.

Așa cum, firesc, reacționează și la afirmația că este cea mai cunoscută voce din România… „E doar un concurs de împrejurări. N-am ținut neapărat și n-am conștientizat treaba asta atunci când traduceam. Eu voiam să-mi văd filmele și atâta tot. Nu știam că le vede toată lumea, nu știam ce impact vor avea. Chiar și un impact financiar a fost pentru unii, pentru alții o sursă de a evada din lumea aia care era extrem de sumbră. De ce nu să câștigi și un ban. Erau foarte mulți care organizau seri de vizionări, cu bilete tăiate, era o poveste întreagă… Înțeleg că dădeau și semințe de floarea-soarelui, (încă nu se inventaseră floricelele), se fuma în draci și nefumătorii inventaseră un truc și ziceau că fumul modifică imaginea, umblau un pic la redare și apăreau purici pe ecran! Inventivi, nu glumă! Mă bucur că lumea spune că le-am făcut copilăria mai luminoasă, mai zâmbitoare, că anii de studenție i-am asezonat un pic, i-am făcut mai picanți.“

Dorește să-și transforme casa în cinematograf, într-un spațiu asemănător celui în care pe vremuri aveau loc serate muzicale. „Sufrageria asta – și ne arată acel adevărat templu al filmului – aș vrea să devină un mini-cinematograf, în care să-mi aduc și toate cărțile de cinema. Cum erau pe vremuri seratele muzicale, așa aș vrea eu să fac niște serate de film. Eu n-am dat niciodată video la mine în casă. Pentru că, în primul rând, am avut un aparat video abia în 1991, deci am depășit momentul…“. Precum un critic literar, și Irina Margareta Nistor este nevoită să vadă atât filme bune, cât și filme proaste… Cum, oare, faci față? M-a lămurit, cu mult umor, chiar criticul Irina Margareta Nistor: „Pentru filmele îngrozitoare, filmele de nevăzut și de nedat bani pe ele, singura răzbunare este fie să spui cum se termină, dacă dă Dumnezeu și au măcar un sfârșit și nu se termină în coadă de pește, fie să-l ironizezi suficient. Faptul că ți-a furat două ore din viață trebuie cumva să le recuperezi și ăsta este un mod bun. Merg la toate filmele, de dragoste, groază, SF-uri etc., și am învățat de la profesorul Suchianu că în fiecare film există măcar o scenă, o nestemată a cinematografiei“.

A văzut peste 20.000 de filme, a tradus peste 3.000 până la Revoluție, 5.000 cu totul, dublate, voice-over, peste 1.000 subtitrate. Le știe, deoarece, spune ea: „Mă puneți voi să număr, eu n-aș număra niciodată. Dar am agendele în care apar titlurile“. Este implicată în mai toate festivalurile de film, în calitate de ambasador cultural, este prezentă la foarte multe manifestări culturale naționale și internaționale. Pentru ea nu există o zi obișnuită, „pentru că sunt toate diferite. Mă scol destul de devreme, marțea și joia sunt la Neața, apoi filmări, mă duc la filme, la teatru, la concerte. Încerc să nu mă plictisesc. Nu trece nicio zi în care să nu văd un film, chiar și în noaptea de Anul Nou, am văzut un film, „Roma“, după ce am ieșit cu prietenii la Marriott ca să ascultăm jazz“.

Doamnă Irina Margareta Nistor, mulțumim! Stop motor! 

Cele mai citite

Grav accident auto pe DN2 – E85, în Vrancea! Opt persoane, rănite în urma coliziunii dintre un autoturism și un microbuz

Opt persoane au fost rănite, vineri, la intersecţia DJ 205 R Coteşti cu DN2 - E85, în urma coliziunii dintre un microbuz de transport...

Peste 6000 de elevi s-au înscris la finala națională a concursului european de educație financiară European Money Quiz

Peste 6.260 de elevi, cu vârsta între 13-15 ani, din 390 de școli, licee și colegii de la nivel național s-au înscris la ediția...

Explozie la Rafinăria Petromidia! Autoritățile au activat Planul Roșu de Intervenție

O explozie s-a produs, vineri, la Rafinăria Petromidia, iar autorităţile au activat Planul Roşu de Intervenţie. Potrivit Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) „Dobrogea”, explozia...
Ultima oră
Pe aceeași temă