Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Radu Jude: „Ce pare acceptabil într-o carte, greu de acceptat, pe un ecran“

Amestecând citate într-o arie tematică sensibilă, de la Mareșalul Antonescu la Ludwig Wittgenstein, de la dr. Joseph Goebbels la dr. Nicolae Paulescu sau de la D.W. Griffith la N. Steinhardt, cel mai recent film al regizorului Radu Jude.

Share

Eva Tipaldos 0 comentarii

Actualizat: 08.06.2018 - 12:37

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ creează dezbateri.

Este vorba de o reexaminare a unei țări, din perspectiva trecutului ei traumatic – scria Variety, imediat ce a fost anunțată participarea acestui film la Festivalul de la Karlovy Vary, anticipând un puzzle insolit, cu muzică de toate felurile, de la „Raze de Soare“ la „Wenn die Soldatendurch die Stadtmarschieren“, nuditate, fanfară, împușcături sau umor intelectual.

Filmul este un fel de colaj construit în jurul unei teme, în care autorul a pus toate ideile pe care le-a putut exprima cinematografic, potrivit unui principiu enunțat, cândva, pe la mijlocul anilor ‘60, de Italo Calvino: „filmul-anchetă sociologică sau filmul-cercetare istoriografică n-au sens decât dacă sunt altceva decât ilustrarea filmată a unui adevăr pe care sociologia sau istoriografia l-au stabilit deja“.

„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ nu aduce informații în plus într-un subiect delicat, respectiv participarea României la exterminarea în masă a evreilor și romilor. Toate informațiile incluse sunt luate din surse oficiale asumate deja de statul român. Acest film, însă, este o încercare de a arăta ceea ce nu se poate arăta și, spune autorul, aduce în dezbatere un eveniment dureros, a cărui dimensiune nu poate fi nici măcar imaginată.

Proiect început în urmă cu patru ani, cel mai nou lungmetraj scris și regizat de Radu Jude va avea premiera mondială în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Karlovy Vary, urmând să fie proiectat, începând din luna septembrie, în cinematografele din România. Dincolo de tema cu potențial de controversă, și titlul acestui film creează neînțelegeri. Adică regizorul spune că suntem barbari?

„Nu, nu regizorul spune asta, nici nu crede asta. Deloc. Filmul doar comentează această frază care, din păcate, a fost rostită de un înalt oficial al statului român. Titlul este un citat, de aceea e pus între ghilimele. Fraza a fost rostită în Consiliul de Miniștri, în vara lui 1941, de către domnul profesor Mihai Antonescu“, spune Radu Jude. „Deși fraza rostită de Mihai Antonescu nu era o invitație la dialog, ea a angajat în mod direct viitorul, așa că am hotărât să îi oferim domnului profesor un răspuns, unul cinematografic. Un «arc peste timp», cum ar veni“, adaugă autorul.

 

 

RL: Anunțați un film interesant, care conține citate și referințe pentru toți: de la D.W. Griffith la N. Steinhardt, de la Cioran la Fiara Paloșului-Boldur… Este vorba despre un puzzle? Ne spuneți câte ceva despre conceptul acestui film?

Radu Jude: E un film dens, iar această densitate de situații dramaturgice, imagini, citate și altele asemenea, mi-a devenit și mie clară abia după montajul filmului. De fapt, mi-a fost indicată de altcineva, mai precis de criticul de film Andrei Gorzo, care a avut bunăvoința să vadă filmul în faza de montaj brut și să îmi amintească o frază a lui Godard pe care nu o știam, și anume: „Într-un film trebuie să pui tot ce îți place“. Între timp, Andrei și Veronica Lazăr au scris un eseu foarte interesant, care pornește de la film și care sper să fie publicat cât mai curând. Asta e ceea ce am făcut, până la urmă: un fel de colaj construit în jurul unei teme, unde am pus toate ideile pe care le-am putut exprima cinematografic. Și în felul ăsta filmul a devenit un fel de „shaorma cu de toate“, lucru care îi crește, în opinia mea, potențialul de film de public, în sensul că fiecare poate găsi în el ceva care să îl intereseze.

Este vorba de o reexaminare a unei țări, din perspectiva trecutului ei traumatic – scria și Variety, imediat ce a fost anunțată participarea acestui film la Festivalul de la Karlovy Vary. Un trecut traumatic nu foarte recent, aș adăuga, dacă luăm în seamă și masacrul de la Odessa – pe care mi s-a părut că-l evocați –, Oglinda lui Sergiu Nicolaescu – o poveste despre cel de-al Doilea Război Mondial. Este vorba de o contextualizare a istoriei recente?

În primul rând, cred în ceea ce afirma prin anii ’60 Italo Calvino într-o anchetă din „Cahiers du Cinema“, unde, după ce spunea că filmul narativ clasic („filmul-roman“ îl numește Calvino) pare mai puțin interesant decât „filmul-eseu“. Calvino adăuga: „filmul-anchetă sociologică sau filmul-cercetare istoriografică n-au sens decât dacă sunt altceva decât ilustrarea filmată a unui adevăr pe care sociologia sau istoriografia l-au stabilit deja“. Este, cred, și cazul acestui film, care nu aduce informații în plus despre participarea României la exterminarea în masă a evreilor și romilor. Absolut toate informațiile din film sunt luate din surse oficiale asumate deja de statul român, cum ar fi Raportul Comisiei Elie Wiesel, care se găsește la liber pe internet și poate fi consultat de oricine.

Încercarea mea a fost de a vedea cum poate fi construit un film care să arate ce nu se poate arăta, de fapt, care să aducă în discuție un eveniment dureros, a cărui dimensiune nu poate fi nici măcar imaginată. Și cum poate un film, care e o artă a prezentului, să pună în scenă trecutul. Am încercat să găsesc soluții la lucrurile astea, habar n-am ce și cât am reușit. Unele soluții țin de construcția filmului, altele de mizanscenă sau de montaj. De exemplu, sunt câteva momente în film în care felul în care se succed cadrele unul altuia construiește câte o idee. Sau cel puțin așa am încercat.

 Cum credeți că va fi primit filmul dvs. în Anul Centenar? L-ați gândit pentru a răspunde acestei direcții?

Nu, nu are legătură cu Centenarul – de altfel, acum patru ani, când am început proiectul, nici nu se discuta de asta. În plus, adevărații patrioți nu au nevoie de cifre rotunde ca să celebreze Marea Unire. Ce patrioți sunt ăștia care își iubesc țara doar o dată la 100 de ani? Pentru mine, de exemplu, Centenarul e în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare secundă. Apoi, fără încercarea de a mă eroiza în vreun fel, cum m-a acuzat cineva pe rețelele de socializare, cred în pilda biblică cu „paiul din ochiul tău“. Cred că una din funcțiile culturii e să privească critic lumea. Cred că e mai sănătos să vezi erorile tale decât pe ale celorlalți. Prima viziune îndeamnă la modestie și la atenție, pe când ce-a de-a doua la ură și ostilitate. Pot oferi două exemple de artiști pe care îi admir, de aici, din jur. Unul e un cineast sârb, Ognjen Glavonic, care a făcut un documentar despre crimele comise de sârbi în Kosovo, „Depth Two“.

Cealaltă este o scriitoare croată, Dasa Drndic, care a scris in extenso despre Ustasa și moștenirea fascistă din Croația de azi. Sunt, amândoi, bine înjurați de naționaliștii din țările lor. Ar fi fost foarte ușor să facă invers: Ognjen Glavonic un film despre Ustasa și Dasa Drndic să scrie despre Jasenovac sau Kosovo, de exemplu. Dar nu au făcut asta. Și înțeleg foarte bine de ce. Când văd chestii din astea antisemite în ceea ce mă privește, câte un „mori, jidane!“ și altele pe Facebook sau la pagina de comentarii a ziarelor, ce mă deranjează nu e agresivitatea, cât mai ales faptul că filmele mele sunt făcute din perspectiva cuiva care aparține majorității, românilor adică.

Dacă aș fi evreu, nu aș face filme care să aibă de-a face cu distrugerea evreilor, ideea de a mă victimiza, fie și simbolic, mă irită. Nu că nu ar fi legitim ca un evreu să facă un astfel de film, spun doar ce nu aș face eu.  În treacăt fie spus, mă mai întreb de ce un film pe o anumită temă enervează mai mult decât un alt produs cultural, o carte, un spectacol de teatru, o emisiune tv. De ce au existat atâtea reacții violente la filmul meu anterior, „Țara moartă“ (și nu mă refer la cei care au criticat filmul, e foarte bine că au făcut-o), dar deloc la o carte precum „Iulie însângerat“ a lui Simon Geisbühler sau la spectacolul „Clear History“ al Nicoletei Esinencu jucat anul trecut la Macaz? Probabil că explicația ține de faptul că toată lumea are senzația că se pricepe la cinema, ca la fotbal, sau poate că filmul e considerat (doar) o artă populară, habar n-am. Pentru mine explicația e în altă parte, posibil să fie eronată, dar cred că e valabilă măcar simbolic: un film se proiectează pe un ecran mare, lucrurile devin  dintr-o dată mari și ce pare acceptabil într-o carte, într-o fotografie sau pe o scenă devine greu de acceptat o dată ce e proiectat pe un ecran.

Dacă tot am vorbit de Centenar și pornind de la exercițiul pe care îl propuneți în scurta prezentare a filmului disponibilă până acum - și în încercarea de a arunca o privire asupra documentării pe care ați făcut-o pentru acest film – ne-ați putea spune care este viziunea personală cu privire la ultimii o sută de ani de istorie?

Nu am competență pentru a vorbi despre asta. Un istoric profesionist sau un filozof al istoriei v-ar fi de mai mult ajutor. Sunt și eu curios să citesc cartea nou-apărută a lui Oliver Jens Schmitt, „România în 100 de ani“. Măcar pentru că autorul a scris o carte foarte bună despre Căpitanul Codreanu. Singura, de altfel; nu poți să nu te întrebi de ce un istoric român nu a fost capabil să o scrie.

Înțeleg că titlul filmului nu este o invitație la dezbatere, însă o curiozitate sănătoasă este scuzabilă: cum vom intra, de fapt, în istorie? Și care sunt argumentele evocate de profesorul Mihail Antonescu, cele care ne-ar decrie drept barbari, așa cum rezultă din documentarea dvs.?

Titlul filmului este o invitație la dezbatere. Eu spuneam altceva, și anume că deși fraza din titlu, care nu îmi aparține, nu invită la un răspuns, noi, totuși, l-am oferit cu acest film. Domnul profesor Mihai Antonescu (care ținea la această menționare a calității de profesor, de aceea mă amuz să o tot repet) nu aducea neapărat argument. Vă mai ofer câteva citate din același discurs, rostit la începutul campaniei de purificare etnică din 1941: „Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională... Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari...

Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege“. În paranteză, fie spus, mă amuză reacțiile stupide ale unora care sar imediat, apropo de titlul filmului: adică regizorul spune că suntem barbari? Nu, nu regizorul spune asta, nici nu crede asta, deloc. Filmul doar comentează această frază care, din păcate, a fost rostită de un înalt oficial al statului român. Dar asta nu mai contează pentru cei care vor să atace filmul. Repet: dacă titlul deranjează pe cineva, corect ar fi, cred, să se enerveze pe cel care a rostit fraza, nu pe cel care o pune în discuție.

 „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari“ spune povestea realizării unei reconstituiri istorice pentru un spectacol de stradă. Cea din urmă promisiune mi se pare interesantă. Spectacol de stradă?

Da, e vorba de ceea ce se cheamă reconstituire istorică, în engleză reenactment. O formă de teatru rudimentar, în esență. Dar e tot mai la modă în România (și nu numai).

Care va fi traiectoria acestui film și când și în ce context va fi prezentat în România?

Habar n-am. Deocamdată e selectat la festivalul de la Karlovy Vary – sunt recunoscător festivalului că l-a acceptat – și apoi o să mai vedem. Filmul a fost respins la toate celelalte festivaluri mari (spun asta pentru cei care tot urlă că filmele românești sunt făcute la comanda acestor mari festivaluri. Iată, au aici un exemplu unde un film a fost respins la Berlin, Cannes, Veneția, Locarno sau San Sebastian). În septembrie va ieși pe ecranele din România. E un fel de a spune, de fapt va ieși în puținele săli care mai acceptă să proiecteze și altceva în afară de filme de Hollywood.  

Criticul de film Andrei Gorzo a avut bunăvoința să vadă filmul în faza de montaj brut și să-mi amintească o frază a lui Godard pe care nu o știam, și anume: „Într-un film trebuie să pui tot ce îți place“.

Asta e ceea ce am făcut, până la urmă: un fel de colaj construit în jurul unei teme, unde am pus toate ideile pe care le-am putut exprima cinematografic. Și în felul ăsta filmul a devenit un fel de „shaorma cu de toate“.

Absolut toate informațiile din film sunt luate din surse oficiale asumate deja de statul român, cum ar fi Raportul Comisiei Elie Wiesel, care se găsește la liber pe internet și poate fi consultat de oricine.

Adevărații patrioți nu au nevoie de cifre rotunde ca să celebreze Marea Unire. Ce patrioți sunt ăștia care își iubesc țara doar o dată la 100 de ani?

Comentarii

loading...