Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Povestea prințului samanaid Mișkin Baba, mort pe Ada Kaleh

Trăia într-una din hrubele cetății, chiar lângă locul pe care-și are mormântul, iar în fiecare seară, șezând pe o lespede, sfătuia pe copiii care-l iubeau și pe care el îi învăța să citescă Coranul și pe toți cei ce veneau să-l asculte, să caute fericirea vieții numai în bunătate, în dărnicie și în iubire către ceilalți oameni. Nu cerea numănui nimic și era totdeauna sluga neplătită a celor mai umili și mai săraci dintre locuitorii insulei. Puterea lui de vindecare mergea dincolo de știința medicinei pe care o învățase la Buhara, săvârșind vindecări minunate

Share

Marius Cosmeanu 0 comentarii

Actualizat: 23.05.2015 - 22:01

În afară de Allah și Mohamed, locuitorii insulei Ada Kaleh, aflată astăzi sub apele bazinului de acumulare de la Porțile de Fier, mai credeau și într-un sfânt al lor, Mișkin Baba („bătrânul ticălos” sau „bătrânul zdrențuros”). Povestea enigmaticului prinț asiatic a fost scrisă de G. Lungulescu în două articole apărute în ziarul „Universul”, la 13 august 1932 („Un Budha Mohamedan în insula Ada Kaleh”) și la 17 august 1932 („Întâmplările minunate din Ada Kaleh”).

Mișkin Baba a fost, probabil, cea mai importantă personalitate care a trăit pe Ada Kaleh, dar, cu siguranță, locuitorul ei cu cea mai interesantă poveste a vieții. O puteți afla din cele două texte de mai jos, semnate G. Lungulescu.

Ultimul prinț Samanaid

Mormântul care te interesează atât de mult, mi-a spus venerabilul hoge, este al ultimului prinț Samanaid din vechea dinastie de Uzbek.

Există la marginea stepei asiatice  a kirghizilor, acolo unde se întretaie marile drumuri ale Asiei răsăritene cu cele din apus, un stat bogat, cel mai puternic și mai populat din tot Turkistanul, statul Buhara sau Khanatul de Buhara. Această veche dinastie a Samanaizilor-Uzbeki a durat până la 1786, când ultimul ei descendent, prințul al cărui mormânt este în această insulă, a renunțat la tron, plecând în lume ca să-și găsească ceea ce brahmanii indieni numesc „Santhi”, adică pacea sufletului.

Din câte am putut afla, acest ultim prinț Samanaid era foarte învățat. Dar el era pe cât de învățat, pe atât de bun și de virtuos, încât, deși nu avea decât treizeci de ani când a părăsit palatul Khanatului din Buhara, poporul îl socotea de sfânt.

Reședința regatului său însemna prin însăși numele ei, „Comoara științei” Buhara. În jurul palatului în care el se născuse, se găsesc 360 de moschei, cu mormintele mai multor sfinți musulmani și minunatul minaret din Mirgharap. Orașul, care este unul din cele mai importante ale Asiei, este și cel mai vestit totodată pentru școlile lui.

În urma unui vis, care l-a influențat puternic, prințul și-a luat rămas bun de la curte, de la învățații lui prieteni, a împărțit cea mai mare parte din averi săracilor, a cerut să se întemeieze o altă dinastie a uzbekilor și a plecat, după cum i se ceruse în vis, spre insula sfântă de la cataractele Dunării.

Citește și: Croitoreasă de lux pe insula Ada Kaleh

Astfel a ajuns la Belgrad, care se afla pe atunci sub stăpânire turcească. Pentru readucerea lui la Buhara a intervenit sultanul însuși, marele calif. Toate încercările sublimei Porți n-au folosit însă la nimic. Când a vrut să plece, însă, guvernatorul (din Belgrad) nu l-a lăsat, dând poruncă să fie păzite toate cele 12 ieșiri ale cetății, ca să nu poată părăsi Belgradul. Dar n-a trecut mult și paznicii de la toate cele 12 porți ale cetății au venit laolaltă declarând Pașei că Prințul a ieșit în același timp prin toate ieșirile, fără ca ei să aibă puterea de a-l împiedica. Guvernatorul a înțeles atunci că principele era un sfânt, împotriva căruia nu putea face nimic și l-a lăsat să-și urmeze drumul pe care-l chemase Dumnezeu.

Viața pe insulă

Părăsind cetatea, în apropiere de Semendria întâlnește niște pescari pe care îi roagă să îl ducă cu barca până la Ada Kaleh. Ei refuză, însă îl acceptă ca tovarăș de pescuit. Baba, prin puterea lui, convinge pe barcagii să-și arunce medițele (oltele) într-un loc ce se părea că nu e bun; pescarii, pentru a-i face plăcere, îl ascultă și minunea s-a împlinit, căci cu toții au scos mult pește, mai mult decât se așteptau.

De mulțumire, barcagii s-au hotărât să-l ducă la Ada Kaleh. În drum, zărește insula la care se oprește definitiv, fiind și bine primit de „mudur” (subprefect). „A sosit într-o zi, cu picioarele zdrelite de lungile drumuri făcute pe jos, cu hainele zdrențuite și acoperite de pulberea drumurilor, cu fața ruptă și arsă de soare, strălucitul prinț moștenitor al Buharei, ultimul vlăstar al vechii dinastii a Samanaizilor-Uzbeki.”

Citește și: Ada Kaleh: noi imagini de arhivă digitalizate

Viața sa în acest loc a fost absolut simplă, plină de fapte minunate. „Am apucat în tinerețe bătrâni ai insulei, care și-l aminteau încă. Deși trupul lui înalt și frumos era acoperit de zdrențe, deși peste obraz îi crescuse o barbă neîngrijită, care n-avea să-l mai părăsească niciodată,  totuși, mai marilor insulei nu le-a fost greu să recunoască în acest drumeț umil și zdrențuros pe Mișkin Baba.” Când l-au întrebat ce caută în insulă, el le-a răspuns: „Insula aceasta a fost făcută de Dumnezeu pentru a da bunătate gândurilor și dulce odihnă sulfetului omenesc. Allah mi-a cerut să părăsesc tronul strămoșilor mei pentru a veni să vă învăț și pe voi, că fericirea stă în bunătate.”

Îi erau atât de blânde glasul și privirea și o tristețe atât de dulce și pătrunzătoare se desprindea din cuvintele și sfaturile lui, încât inimile cele mai tari se muiau ascultându-l, și radia din el atâta putere încât toți erau fericiți să-i primească povețele și să le urmeze.

O viață de renunțări

Nu cerea numănui nimic și era totdeauna sluga neplătită a celor mai umili și mai săraci dintre locuitorii insulei. Puterea lui de vindecare mergea dincolo de știința medicinei pe care o învățase la Buhara, săvârșind vindecări minunate. Femeilor sterpe le da fericirea maternității numai prin puterea rugăciunii. Veneau la ei, în pelerinaj, femeile și bolnavii din mari depărtări, fiindcă faima lui mersese departe.

Trăia într-una din hrubele cetății, chiar lângă locul pe care-și are mormântul, iar în fiecare seară, șezând pe o lespede, sfătuia pe copiii care-l iubeau și pe care el îi învăța să citescă Coranul și pe toți cei ce veneau să-l asculte, să caute fericirea vieții numai în bunătate, în dărnicie și în iubire către ceilalți oameni.

Fiul Kaimakamului, Osman Bey, era bolnav de nervi. Într-o zi, privea fără nicio țintă. Baba trecea pe lângă el. Îl atinge cu degetul, iar acesta, trezit brusc din gândurile sale, îi trage o palmă lui Baba, fapt ce-i provoacă o și mai gravă îmbolnăvire. În urma insistențelor repetate ale nenorocitului tată, Baba îl iartă și îi redă sănătatea.

Altădată, mai mulți soldați au împotmolit un tun într-un șanț, fără să îl mai scoată. Baba îi dete laoparte și cu o singură mână izbuti să facă ceea ce 12 soldați nu putueseră împreună.

Ducându-se odată la cârciumă și cerând vin, i se arată butoaiele goale. Numai la o simplă atingere cu mâna, butoaiele se umplură și cu toții cei de față avură vin.

E aproape o sută de ani [în 1932 – n. R.l.] de când Mișkin Baba, în preajma morții lui, a mers la hogele insulei și l-a vestit că va muri în curând, rugându-l ca trupul să-i fie în mormântat și păstrat în insulă. „Vor veni să-mi ceară trupul pentru a fi dus și pus alături de al strămoșilor mei, în moscheea cea mare a regilor Samanaizi din Buhara. Voi nu mi-l dați, căci trebuie să rămân aici, pentru a folosi și după moartea mea locuitorilor care m-au primit și m-au ascultat cu toată inima lor.”

*

Mișkin Baba n-a prezis, însă, și drama scufundării insulei. După ce a murit, mormântul său a devenit loc de pelerinaj iar după inundarea insulei, a fost mutat pe Insula Şimian, împreună cu vechea cetate şi o parte din cimitirul musulman.

Epitaful în arabă de pe mormântul lui lui Mișkin Baba, s-ar traduce astfel: „Dumnezeule viu şi etern, fii bun! Bând, mi se apropie sfârşitul odată cu puterea băuturii. Mă culc ameţit în mormânt până-n ziua de apoi. În frământarea învierii să stau o clipă în nesimţire, să nu se ţină seamă nici de idee, nici de frica suferinţei. Mișkin Baba din Buhara, mort în anul emigrării una mie două sute şapte zeci. Sufletul lui călător să se înveselească. 1270 (1851) data morţii, 1320 (1901) data epitafului”.

 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...