Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Geografii (im)posibile. Emmanuel de Martonne, omul care a pus România Mare pe hartă

Intervenţia lui De Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite, în 1919, la Paris a fost decisivă şi a însemnat, fără nicio exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară şi româno-rusă, care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană şi pe prestigul acurateţii muncii sale academice

Share

Marius Cosmeanu 0 comentarii

Actualizat: 07.06.2015 - 19:10

Text de Steliu Lambru, istoric

În Schimbarea la faţă a României, scrisă în 1936, tânărul Cioran afirma, cu revoltă şi frustrare, că „România e geografie, nu e istorie”. Memoria anului 1918, deopotrivă triumfalistă şi traumatizantă, îl îndreptăţea pe Cioran să-şi întemeieze spusele pe reflecţia asupra unei formule statale şi societale imaginată şi dusă la bun sfârşit într-un timp relativ scurt. România Mare apăruse peste frontiere care însemnaseră spaţii geoculturale ce nu fuseseră niciodată complementare şi peste sentimente de apartenenţă la două lumi diferite: Occidentul şi Orientul, sentimente care nu se agregau pe formule etnice.

România Mare şi celelalte ţări apărute după 1918 au fost rezultate ale reinterpretării geografiei şi reprezentării ei, o suprapunere a vechilor hărţi şi noilor metode de trasare a spaţiilor culturale. Tratatele de pace de după 1918 s-au încheiat pe baza câtorva tipare de hărţi mentale, politice, fizice, etnografice, în care cele din urmă au cântărit cel mai greu în deciziile finale ale actorilor politici. Politica a avut nevoie de ştiinţă, intelectualii, mai ales istoricii şi geografii, devenind actori politici la rândul lor prin oferirea de expertiză pentru argumente şi opinii influente.

Emmanuel de Martonne (1873-1955) este unul dintre marile nume ale istoriei României care nu a avut origini româneşti. Savant geograf cu o impresionantă operă, discipol şi ginere al nu mai puţin celebrului geograf francez Paul Vidal de la Blache (1845-1918), fondator al şcolii franceze moderne de geopolitică, Emmanuel de Martonne a fost fondator al geografiei umane, pionierat pe care şi l-a început având ca obiect de studiu spaţiul românesc. Ceea ce l-a îndrumat către studierea simultană a două tipuri de geografie, cea umană şi cea fizică, a fost convingerea sa că explicaţia fenomenelor constatate în geografia umană are legătură directă cu geografia fizică, cu specificul spaţiului în care un popor locuieşte.

Românofilia viitorului savant avea să înceapă din tinereţe, la 25 de ani. Fost coleg şi prieten al criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914) la Şcoala Normală Superioară din capitala Franţei, tânărul De Martonne i-a urmat sfatul şi şi-a început cariera ştiinţifică cercetând Carpaţii Meridionali, pe care i-a denumit sau a preluat un nume folosit pe hărţile locale şi l-a pus în circulaţie, „Alpii Transilvaniei”. În 1902 îşi susţinea teza de doctorat cu titlul La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică) dedicată mentorului său, Vidal de la Blache, teză care va fi urmată de Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie (Cercetări privind distribuţia geografică a populaţiei în Valahia). Prin publicarea ambelor cărţi, tânărul savant francez devenea cel mai bun specialist al studierii geografiei carpato-dunărene.

În articolul pe care îl scrie în 1900 pentru Grande Enciclopédie despre România, De Martonne suprapune hărţile descoperirilor sale cu cele politice existente. Şi pentru că ele nu coincid, aceasta i se pare o nedreptate. Depăşind curiozitatea ştiinţifică, De Martonne merge şi mai departe şi devine pasional, acea pasiune care-l face pe omul de ştiinţă să-şi piardă răceala analitică pentru obiectul său de studiu. „Astfel constituită, România cuprinde puţin mai mult de jumătate din populaţia română a Europei,” scrie tânărul savant care îşi extinsese cercetările şi către est, către Basarabia, şi către sud, către Balcani, către românii din Macedonia.

În ciuda nedreptăţii pe care o resimte faţă de România, De Martonne nu imaginează totuşi o Românie Mare, cu toate că ţine să sublinieze că românii din România „au conştiinţa originii comune cu românii din Transilvania, din Basarabia şi Macedonia”. România Mică era, în ochii geografului francez, un stat mai stabil din punct de vedere etnografic, „în ciuda amestecului de rase pe care îl poate observa cineva, mai simplu decât oricare dintre ţările Europei Orientale.”

Până în preajma izbucnirii primului război mondial, Emmanuel de Martonne a călătorit în Balcani şi şi-a continuat cercetările minuţioase în geografia fizică şi umană. A observat că majoritatea locuitorilor Valahiei este formată din populaţie rurală şi a pus în legătură natura raporturilor dintre distribuţia populaţiei, condiţiile naturale, fenomenele fizice şi economie. În timpul şederilor îşi extinde interesul şi asupra istoriei şi literaturii române preluând teoriile istoricilor români privind originea daco-romană şi anterioritatea românilor în Transilvania faţă de maghiari.

Începerea primului război mondial a fost şi pentru Emmanuel de Martonne un moment de angajament total. A colaborat cu Serviciul cartografic al armatei franceze şi a sperat ca România să intre în război alături de Antantă. Era momentul ca atât simpatiile sale, cât şi cunoaşterea unei ţări de la periferia Europei să-i fie folositoare. Şi De Martonne le-a vorbit românilor dar şi decidenţilor politici occidentali despre momentul tuturor posibilităţilor. Războiul este perceput ca un timp în care imposibilitățile devin posibilităţi, în perioade în care nimic nu mai este la locul său. Era momentul ca românii să fie răsplătiţi pentru secolele de suferinţă pe care le înduraseră, fiind obligaţi să trăiască separaţi unii de alţii. Revendicarea teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români era legitimă în numele trecutului istoric, al nobleţii originilor românilor, al onorării unei promisiuni pe care Europa era datoare să şi-o ţină faţă de aceşti latini care rezistaseră invaziilor „hoardelor barbare” în decursul timpului.

Emmanuel de Martonne este visiting professor la Universitatea Columbia din New York între septembrie 1916 şi ianuarie 1917 şi este mulţumit de tendinţa sentimentelor antigermane pe care o observă în Statele Unite ale Americii. Războiul se poartă şi cu armele de foc, dar şi cu armele diplomaţiei şi ale ştiinţei. Iar De Martonne nu a făcut excepţie de la regula care spune că atunci când interesele ţării sale o cer, un intelectual se poate pune în serviciul ei. Franţa avea nevoie imperioasă de SUA, iar De Martonne se împrieteneşte cu geograful american Douglas Wilson Johnson, o apropiere şi o amiciţie care pot fi aşezate, dincolo de interese politice şi de persuasiune diplomatică, şi pe raţiuni de comuniune academică. Johnson, lider al American Rights League, era printre cei mai activi promotori ai intervenţiei americane în război alături de Antanta. În 1918, el însuşi va debarca în Europa în cadrul „diviziei inteligente” a armatei americane pentru a lua parte la operaţiuni.

Ce a urmat după 1918 se ştie deja, fie din surse documentare, fie din ceea ce a devenit cultura istorică a statului naţional român datorită hărţilor întocmite după 1920. Emmanuel de Martonne a fost avocatul României, Poloniei, Regatului sârbilor, croaţilor şi slovenilor şi al Cehoslovaciei. El a fost cel care a făcut ca frontiere imposibile să fie totuşi posibile. În cazul României, misiunea sa a fost cu atât mai dificilă cu cât România a fost pe punctul să nu i se recunoască statutul de ţară învingătoare din cauza tratatului de pace de la Bucureşti, din martie 1918. Intervenţia lui De Martonne în cadrul Comisiilor teritoriale întrunite în 1919 la Paris a fost decisivă şi a însemnat, fără nicio exagerare, stabilirea efectivă a frontierelor româno-sârbă, româno-maghiară, româno-bulgară şi româno-rusă care s-au bazat pe studiile sale de geografie umană şi pe prestigul acurateţii muncii sale academice.

În 1918, revizitarea cartografiei s-a întâlnit cu ambiţiile de a construi o lume nouă, o lume în care atlasul geopolitic al Europei Centrale şi de Est, în special, să fie un mod de a privi lumea nouă ca pe una mai dreaptă, egală şi ultimă. România Mare a fost un rezultat atât al unui proiect imaginat, cât şi al unuia ajustat, redefinit şi nu în ultimul rând voluntar. Iar Emmanuel de Martonne este cel căruia i se datorează, într-o bună măsură, reflecţia disperată a tânărului Cioran.

*

Bibliografie:

Gilles Palsky, Emmanuel de Martonne and the Ethnographical Cartography of Central Europe (1917-1920), 2002.

Gavid Bowd, Emmanuel de Martonne et la Naissance de la Grand Roumanie, 2011.

Gaëlle Hallair, Les carnets de terrain du géographe français Emmanuel de Martonne (1873-1955): méthode géographique, circulation des savoirs et processus de visualisation, 2013.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...