7.4 C
București
miercuri, 27 martie 2024
AcasăAldineINTERVIU. Cuvântul Părintelui Constantin Necula către români

INTERVIU. Cuvântul Părintelui Constantin Necula către români

Vom vedea dacă va mai rămâne așa, într-o perioadă în care parcă, pomenind titlul unei cărți a lui Kazantzakis, îl răstignim pe Hristos pentru a doua oară.

Cel care ne face onoarea acordării acestui interviu a absolvit Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna“ din Sibiu, unde acum este profesor și doctor în teologie, specializarea catehetică-omiletică și pedagogie creștină. Este autor de volume de predici, de studii și articole de omiletică și catehetică, dar și de cărți pentru copii și tineret. A tradus mai multe cărți și a scris articole în publicații din țară și străinătate. A semnat zeci de studii în limba română și în limbi străine – franceză, italiană, germană – și numeroase recenzii.

Când nu slujește în biserică, își dedică timpul activităților pastoral-misionare, susținând sute de conferințe în țară și în străinătate, participând, de asemenea, la zeci de emisiuni radio-TV și oriunde cuvântul lui Hristos trebuie să ajungă. Este „părintele care vorbește frumos despre Dumnezeu, oameni și credință”, și pe înțelesul tuturor, de la savanții din academii și până la copiii din cel mai uitat cătun. Este „un om ca toți oamenii ai cărui părinți nu s-au sfiit niciodată că sunt creștini. De aici preoția! Din dragostea oamenilor care a făcut posibilă vederea dragostei lui Dumnezeu”.

Cine este Constantin Necula, părintele prin care cuvântul lui Hristos ajunge la oameni, tineri și bătrâni deopotrivă, care deschide inimi și minți, care zidește, nu dărâmă, care apropie, nu îndepărtează? Cine este Constantin Necula, copilul născut, crescut și trăit într-o perioadă în care, de teamă, icoanele se țineau pe șifonier, iar lumânările se aprindeau doar când se lua curentul. De ce ați ales haina preoțească?

Este un om ca toți oamenii, ai cărui părinți nu s-au sfiit niciodată că sunt creștini. Chiar comandant de unitate la pionieri, tot îmbrăcam, în Vinerea Mare, stiharul copilului de altar în Șcheii Brașovului, sub ochii îngăduitori ai omului care, la vremea aceea, conducea municipiul – la pionieri și care niciodată, de atunci, n-a evitat să mă trateze cu bucurie și respect. Cred că am locuit într-un cartier, Steagul Roșu, fără duminică – nu avea biserică la vremea aceea, dar nu fără Dumnezeu. Întreaga cultură comunitară, de bloc, dacă vreți, era legată de respect reciproc și sărbătorile le prăznuiam împreună.

Ca și nunțile ori botezurile sau înmormântările. Un soi de sat pe verticală. Poate că se șopteau adevăruri dureroase, dar ne protejau pe toți copiii și ne atenționau doar dacă bancurile noastre erau un pericol pentru copilăria noastră, nu pentru regimul comunist. Vecinii mei țineau icoane la vedere și atunci când descopereau câte o carte bună citeau, după viteza culturală a fiecăruia, iar când tata punea boabe de tămâie pe plita aragazului, duminica dimineața când nu ajungea la biserică, dese ori frizerul fiind chemat duminica la lucru, cereau și ei.

Ca să nu-ți mai spun că de marile praznice ale Bisericii eram împreună toți. Bucuroși și plini de evlavie. Din mediul acesta am învățat credința. O credință de oraș, dar limpede, cu striațiile de frumusețe ale unei credințe de la țară, sănătoase. Apoi era plimbarea noastră de duminica în Șcheii Brașovului, o enclavă de românism și credință și la vremea aceea. Cred că acolo am descoperit că ateismul meu educat, nu cu mare insistență e drept, de școală nu prea face față frumuseții credinței. Și acum cred, zâmbind, că Sfântul Nicolae stă în capăt, pe Curcanilor – stradă ce străbate partea mea de Șchei, în Troița ridicată de Nicolae Stinghe Oaie. Dragostea părinților mei, liniștita răbdare a bunicilor mele, cumpătarea profesorilor mei au țesut haina preoțească de acum. Și plecările noastre în vacanță, fie în Maramureșul istoric, fie pe la mănăstiri, au creat imaginea unei credințe vii, legate de Dumnezeu, nu de epoci. Școala și familia mi-au dăruit și cultura patriotică de care am nevoie la vremea aceasta de derută. Eroii au devenit parte integrantă a familiei, vizitarea marilor monumente ale rezistenței naționale, sufragerii de Har. De aici preoția! Din dragostea oamenilor care a făcut posibilă vederea dragostei lui Dumnezeu.

„Când aud câte un expert pe drepturile omului cum neagă existența lui Dumnezeu, mă întreb de unde izvorăsc în mintea lui aceste drepturi“

Dacă vrei să zgudui credința unei nații în ea însăși lovești în valorile sale tradiționale, în cultură și spiritualitate. Părinte Constantin Necula, asistăm în ultimii ani la un atac concertat și concentrat asupra Bisericii creștine, bisericii noastre străbune, preoților, culminând spre sfârșitul acestui an cu Catedrala Mântuirii Neamului și boicotarea referendumului pentru definirea familiei. Cum explicați de unde atâta răutate gratuită? Se aplică aici mărturisirea sfinției voastre – „trăiți în Biserică ca să puteți vorbi despre Biserică. Nu într-un colț de suficiență mediocră”?

Răutatea nu e gratuită. Niciodată. Pentru că oamenii care o cresc și o transmit nu sunt proști deloc, legându-se de principii, de școli filozofice, de ideologii. Argumentările lor sunt născute dintr-un mod ciudat de a îndesa adevărurile personale în adevăr. Îi cred. Am trecut prin asta, între 15 și 17 ani. Sunt niște adolescenți cu aere de maturi cultural. Din nefericire, credința nu e o sumă de eforturi personale, ci un dar. Unora chiar nu le intră în gena culturală. Îi văd, îi respect, le acord în continuare tot sprijinul meu câtă vreme nu atacă, vehement și fără fond, elementele anatomiei umane ori spiritualitatea din care s-au născut valori în care ei spun că sunt experți.

Când aud câte un expert pe drepturile omului cum neagă existența lui Dumnezeu, mă întreb de unde izvorăsc în mintea lui aceste drepturi. În absența lui Dumnezeu totul e strâmbătate. Și, la cum se aplică legile rațiunii lor, cu dublă măsură permanentă, se vede limpede că le place mai mult strâmbarea decât îndreptarea valorilor. De aici răutatea lor pentru care s-au plătit fonduri serioase. Din culturi adiacente, dar nu conecte dreptății, adevărului, respectului real pentru viață.

Nici nu mai poți spune ceva astăzi că te scuipă cu ușurința unor oameni care urmăresc faze de meci, nu de istorie propriu-zisă. La această derută se adaugă lipsa de tandrețe umană a unora dintre creștini, duritatea unor adresări, neatenții și inculpări gratuite, generalizări inutile. Pentru mine lecția atenției față de durerea celuilalt a început înainte de așezarea mea în creștinismul real, dar prin creștinism a căpătat chip: aproapele. Indiferent de credința lui. Cred că oamenii care se asumă ca fiind ai Bisericii au obligația de a se tempera dinaintea răutății, de a căuta cuvinte potrivite la drame potrivite vremii ce o străbatem. E o lecție comună. România seamănă cu o clasă de învățare simultană. De la grupa zero la universitate suntem toți așezați în bănci și avem enorm de lucru la dialog și smerenie, la construirea unei punți de valori comune fără de care nu trecem în nici un punct al istoriei viitoare. Viitor fără Hristos nu există. E un exercițiu SF și atât.

Părinte, a venit și a și trecut și Moș Crăciun, cu lumină și cadouri. Moș Crăciun ăsta este „orice tată care s-a făcut prieten cu Hristos. Și orice mamă ce nu lasă Crăciunul să moară”, mărturiseați, emoționant, sfinția voastră, un moment din copilărie. Ei, bine, în vremurile pe care le trăim, cum mai poate un copil care acum pășește în viață să facă diferența între Moș Crăciunul lui Hristos și Moș Crăciunul din vitrinele supermarketurilor, din reclamele la mezeluri, din mall-uri, Moș Crăciunul consumatorilor?

Trebuie ajutat să vadă și să înțeleagă. Rolul familiei și al școlii nu trebuie redus doar la a dărui copiilor diplome și a-i înregimenta în olimpiade ori concursuri universitare. Obligația fundamentală a binomului familie-școală este aceea de a acorda copiilor un sens, un vector de rezistență la toată nebunia din jur. În construcția acestui vector este extrem de important ca părinții să fi scăpat de ispita aceasta teribilă a consumismului exacerbat.

Foamea aceasta continuă ne dovedește că n-am ieșit din epoca „fomismului” în care ne-a stors de orice orizont comunismul de până mai ieri. Încă mai recunoasc turiștii români după felia de pâine pusă în farfuria micului dejun de la marile hoteluri, pe care nu o mănâncă, dar o țin acolo, aproape, pentru orice eventualitate. România și-a trecut generațiile de la frica foamei la frica îngrășării nepermise și de aici greutatea construcției unei morale în care Hristos să țină piept rafturilor de mall. Nu avem a ne teme, avem a educa. Avem a construi, în fiecare an câte un pic, cultura alimentară echilibrată spre asceză. E greu? E imposibil, de aceea este creștinește. Un taximetrist, zilele acestea, mergând la bolnavi, îmi spunea că zona magazinelor este interzisă în perioada aceasta pentru ei. Nervi, consum de carburant, ambreiaj încins. Și-mi spunea: „Ce nu înțeleg este alta. Acum cumpără ceea ce în 26 se grăbesc să arunce. Din Bethleem la gheenă nu-i un pas, e o istorie întreagă”.

În Jurnalul Fericirii, părintele Steinhardt spunea: „Clopotele bisericii (…) nu bat numai pentru babe cucernice”. Pentru cine bat clopotele, părinte Necula, și cine ar trebui să le audă?

În primul rând, pentru slujitorii Bisericii. E momentul discernerii vocațiilor, o zic de ani buni. E momentul să alegem mai atent pe cei care cresc în școli teologice și cer hirotonia. Cred că evenimentele din ultimii ani ne-au dovedit că nu e ușor să fii preot într-o societate anti-tot. Apoi bat, chemând la pacea de sus și mântuirea sufletelor, pe oricine își ia sufletul în serios. Dar clopotele sunt legate de miezul liturgic al Bisericii, de propovăduire și acțiune socială, de iubire comunicată cu tandrețe. De aceea, cred, e important să înțelegem că Biserica nu e un garaj de neputințe ori simplu spital spiritual, ci și creuzetul creativității duhovnicești, fără de care nimeni, nici măcar necredincioșii, nu poate merge mai departe.

Pentru că tot am pomenit de monahul de la Rohia, și tot în Jurnal, el ne îndemna să facem crucea mare, largă, să nu ne zgârcim. Am devenit, părinte, mai economi chiar și cu credința, ne sfiim să ne-o arătăm de teamă să nu zică lumea că suntem bisericoși? A căpătat credința în percepția unora un sens peiorativ?

El spunea, în fond, că este nevoie să mărturisim. Și o spunea în vremuri în care sistemul politic te oprea de la închinare. Acum toți par prietenii Bisericii, dar s-a ajuns la o coabitare de sincretisme morale și duhovnicești extrem de periculoase sufletește. Suntem chemați să trăim creștinismul mai înainte de a-l afișa. Cred că aceasta este cea mai amplă lecție a vremii de acum. Traian Dorz, un dârz poet român creștin, scria: „Întâi să fim, apoi să cerem. E un moment bun pentru Biserică.

Atât că zgomotul de fond, scârțâitul manipulării abjecte în care ne-am ratat valorile fac să pară totul pierdut. Sigur că omul credincios este investigat de cultura modernă la secția de naivi ontologici. Dar, personal, socotesc că e mai mare naivitate în a încerca să schimbi aroganța unui om politic, de exemplu, prin cântece de stradă decât în a chema singurul sprijin care, cu adevărat, vădit istoric, poate schimba ceva în decursul unui eveniment: Hristos Domnul.

În ce sau în cine mai cred oamenii, părinte?

Ei, au o mulțime de nacele de rezistență. Cred inclusiv că nu cred. Este vremea ideologiilor purismului moral, dar fără moralitate. Un Dumnezeu creionat după intențiile de vot ale oamenilor ar fi orice numai Dumnezeu nu. Or, valoarea credinței este vădită doar în combinare perfectă cu nădejdea și dragostea. O singură virtute teologală când lipsește totul se transformă în ideologie.

Oamenii cred într-o construcție sindicalistă și pompieristică a adevărului social. Pericolul mare este cine manipulează drama acestei necredințe drapate în credință. Lipsa de lideri este una dintre urmările acestei mediocrizări morale. O construcție consumată înainte de a dărui energia curajului unui popor.

Pace si iubire

Un cuvânt de binecuvântare, pace și iubire pentru cititorii „României libere”

Sănătate sufletească și trupească. Atenția la nevoile celuilalt. Binecuvântare în trăirea iubirii în Hristos. Lipsită de fițe și reclame, plină însă de sensul nădejdii și roditoare în credință.

Cele mai citite

SUA „vor continua” să parașuteze ajutor umanitar în Gaza

Statele Unite(SUA) "vor continua" să paraşuteze ajutor umanitar în Fâşia Gaza, a afirmat marţi un purtător de cuvânt al Consiliului de Securitate Naţională al...

Ministerul Muncii și Solidarității Sociale modifică legislația din domeniul asistenței sociale

Ministerul Muncii și Solidarității Sociale anunță modificarea a șase acte normative din domeniul asistenței sociale. Schimbările au fost aprobate de deputați. Acestea vor aduce...

Traficul rutier restricționat în Pasajul Unirii din Capitală. Un motociclist a intrat în peretele pasajului

Traficul rutier este restricţionat marţi seară în Pasajul Unirii din Capitală, pe sensul de mers către bd. Mărăşeşti, după ce un motociclist a intrat...
Ultima oră
Pe aceeași temă