7.4 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăAldineINTERVIU cu Joseph Seifert: Moartea cerebrală nu există!

INTERVIU cu Joseph Seifert: Moartea cerebrală nu există!

După descoperirea instrumentării definiției „morții cerebrale” cu scopul de a preleva organe şi după interviurile acordate de doctorul Paul A. Byrne [i] – care a explicat istoria acestui nou criteriu lansat, în anii ’68, și a arătat consecinţele sale nefaste – , cunoscutul filosof austriac Josef Seifert, prieten al Papei Benedict al XVI-lea, explică în interviul de mai jos eroarea din spatele acesteia şi de ce creștinii nu trebuie să susțină așa-zisa „moarte falsă”.

Domnule profesor Seifert, ați fost unul dintre primii – în contextul Bisericii Catolice – care a ridicat obiecţii împotriva criteriului „morții cerebrale”. De ce?

Încă din primul moment în care am auzit de această nouă definiţie a morţii am fost convins că noile criterii ale definirii morții în termenii unei disfuncții ireversibile a creierului sunt, în mod grav, eronate. Argumentele mele au fost și sunt simple. Oricine le poate urmări:

1. La un an după primul transplant de inimă reușit, interesul pragmatic în direcția redefinirii morţii cu scopul de a obţine organe a fost exprimat, clar și fără nici o ruşine, în raportul „Comitetului ad hoc al Școlii de medicină Harvard pentru examinarea definiţiei morţii cerebrale” (1968). Intenţia de a preleva organe a motivat, în mod evident, comitetul de la Harvard să redefinească moartea. Raportul lor nu a dat nici măcar un singur motiv, pe lângă cele două argumente pragmatice, pentru a explica de ce pacientul în stare de „moarte cerebrală” este mort. Aşadar, există multe semne şi dovezi care arată că definiţia „morţii cerebrale” a fost motivată de considerente utilitariste iar nu de adevăr. Simplul fapt că acest comitet de la Harvard a dat numai două motive, și acelea pragmatice, pentru redefinirea morţii trezește suspiciuni serioase. A declara o persoană moartă dintr-o rațiune utilitară sau din cauza „nevoii de a-i preleva organele” nu face acea persoană moartă! Dar există mult mai multe motive ale îndoielii mele

2. Cum poate cineva să declare „moartă” o persoană a cărei inima încă bate, a cărei respiraţie este pe deplin funcţională în plămânii săi, precum și în toate celulele sale, şi care prezintă multe alte semne vitale? Cum poate cineva să declare moartă o mamă în stare de „moarte cerebrală” dar care-și poartă copilul în pântece, copil căruia îi va da naştere la 9 luni după concepţie? Forţând deconectarea ei de la tuburile de oxigen și ventilație sunt omorâți atât mama, cât și copilul. Cum poate să fie un trup omenesc „mort” dacă încă are reflexe, poate fi hrănit şi poate absorbi lichide, prezintă „miracolul” metabolismului şi transformă mâncarea în propria sa substanță, rezistă bolilor prin propriul său sistem imunitar funcţional, are o temperatură normală, creşte proporţional (așa cum s-a văzut în cazul unui băiat în stare de „moarte cerebrală” despre care se presupune că a fost „mort” timp de 20 de ani)? Nu este împotriva oricărei evidenţe a vieţii afirmația că o persoană al cărei trup dă nenumărate semne de viaţă, trece prin pubertate, este gravidă şi dă naştere unui copil viu  e moartă? S-a pomenit vreodată ca un cadavru să dea viaţă unui copil viu?

3. Un argument bio-filosofic în favoarea „morţii cerebrale” susţine că fără funcţionarea creierului omul nu este nimic altceva decât o colecţie dizarmonioasă de celule şi organe. Numai creierul ar da unitate trupului. Cum poate cineva să atribuie creierului, un organ format relativ târziu, după mai multe săptămâni, de către organismul omului viu căruia îi aparține, rolul integrator central sau rolul singurei părţi cu adevărat purtătoare de viaţă din întregul corp? Un nivel înalt al vieţii integrate a omului precede, în mod evident, formarea creierului. Creierul este produsul acestei ființe umane integrate şi dezvoltate, fără a fi unica sa cauză sau singurul purtător.

4. Termenul de moarte cerebrală este extrem de ambiguu şi înseamnă lucruri total diferite: 1) moartea unui organ; 2) moartea unei persoane vii din cauza unei disfuncţii a creierului său. Pe lângă toate acestea, de asemenea, starea fizică de moarte a unui organ este în întregime ambiguă. Ea poate însemna: 1a) moartea trunchiului cerebral al creierului; 1b) moartea părții superioare a creierului (moartea cerebrală); 1c) moartea întregului creier etc. Niciunul din aceste concepte, extrem de diferite, despre ce anume ar constitui „moartea” – nu are argumente bune în favoarea sa. Mai mult decât atât, cât timp o confuzie totală domnește cu privire la care anume dintre aceste „morţi cerebrale” trebuie presupusă ca fiind moartea umană şi atât timp cât o confuzie totală există cu privire la rațiunile pentru care aceea este considerată moartea unui om, este complet imoral și, totodată, o încălcare a drepturilor umane faptul de a permite extragerea organelor vitale nepereche, act care în mod real – sau cel puțin potențial – ucide o ființă umană.

5. Persoana umană (sufletul) are o ființă substanţială ce nu poate fi redusă la capacitatea omului de a-și folosi, într-un mod empiric demonstrabil, intelectul, sau la faptul de a fi conştient. Drept urmare, multe argumente ale celor care susțin noțiunea de „moarte cerebrală” și care afirmă – pornind de la presupusa încetare a conştiinţei, gândirii şi percepțiilor senzoriale – că o persoană este moartă se bazează pe o antropologie materialistă complet greşită sau pe o antropologie „actualistă” care identifică faptul de „a fi o persoană” cu faptul de „a te purta/a acționa ca o persoană”. Căci, de asemenea, chiar și atunci când dormim sau când leșinăm suntem o persoană, deși nu ne purtăm ca și cum am fi una.

6. Reacţiile violente ale aşa-numiţilor „pacienţi morţi” atunci când organele lor sunt extrase se aseamănă cu reacţia violentă a embrionilor când sunt avortaţi, după cum a documentat filmul „The silent scream” („Strigătul mut”)[ii]. Acest fapt dovedeşte că este cel puţin probabil ca acele persoane în stare de „moarte cerebrală” să fie încă simțitoare, iar aceste reacţii nu sunt efectul „Lazăr” (şi, apropo, Lazăr trăia) într-un corp.

Sfântul Ioan Paul al II-lea, într-un cuvânt trimis participanților la cel de-al XVIII-lea congres internaţional al Societăţii pentru Transplant, în anul 2000[iii], a vorbit despre „moartea cerebrală” ca despre un criteriu susținut unitar de către comunitatea ştiinţifică internaţională și faţă de care Biserica nu ar avea nimic de obiectat. După dumneavoastră, de ce? Sunt creștinii obligaţi să urmeze acest criteriu?

De ce a trimis Papa acel discurs, nu ştiu. Se prea poate să fi acordat un credit nejustificat membrilor şi liderilor Academiei Pontificale de Știinţe, care, în două rânduri, în 1984 (cu unanimitate) şi în 1989 (cu majoritate de voturi), au optat pentru acceptarea definiţiei „morţii cerebrale”. (Profesorul Alan Shewmon, un faimos pediatru neurolog şi poate principalul expert în chestiunea „morţii cerebrale”, a început să se îndoiască, chiar în contextul acestor întâlniri, de corectitudinea apărării pe care a propus-o el însuși – în 1985 și 1987 – pentru „moartea cerebrală”, în timp ce eu, care, de asemenea, am fost invitat ca expert, m-am opus cu toată fermitatea.) În orice caz, poziţia Academiei Pontificale de Știinţe în favoarea identificării morţii persoanei umane cu „moartea cerebrală” nu are absolut nici o valoare, iar Academia Pontificală de Științe, care a apărat multe erori filosofice, teologice, morale sau de altă natură are o autoritate magisterială nulă. Vice-preşedintele şi, ulterior, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă, Monseniorul Elio Sgreccia, un om cu vaste cunoştinţe şi multă înţelepciune, nu a acceptat multele voci (ale doctorului Alan Shewmon, profesorului Cicero Coimbra, a mea dar şi ale altora) care au criticat redefinirea morţii. Aşadar este posibil ca şi el să fi influenţat spusele Papei. Cuvântul Papei Ioan Paul al II-lea către participanții la conferința Societăţii pentru Transplant nu este, propriu zis, un document al Bisericii care ar obliga credincioșii catolici să accepte conținutul său. Acest lucru este valabil în special cu privire la aspectul judecăților medicale empirice conținute.

Prin urmare, nu suntem obligaţi să acceptăm discursul Sfântului Părinte, Papa Ioan Paul al II-lea, în întregime. Singurul lucru pe care-l putem accepta este acea afirmație magisterială care spune că este permisă extragerea organelor vitale nepereche din anumite persoane care sunt în mod sigur moarte (în latină „ex cadavere”, după formula Papei Benedict al XVI-lea). În orice caz, noi nu trebuie nici să acceptăm afirmațiile incorecte ale lui Ioan Paul al II-lea din acest discurs cum că ar exista, în comunitatea medicală, o acceptare universală a ipotezei că „moartea cerebrală” este, de fapt, moarte, nici nu trebuie să afirmăm că este legitim să extragem organe vitale de la pacienţii care sunt declaraţi că fiind în stare de moarte cerebrală. Asta deoarece prima dintre aceste afirmații NU corespunde faptului că există un număr considerabil (și în creștere) de medici și oameni de ştiinţă de prima mână care nu sunt de acord cu definiţia morţii cerebrale.

A doua afirmație este extrasă de Papă ca o concluzie a afirmaţiei incorecte cum că ar exista un consens medical universal. În orice caz, chiar dacă ar exista un consens universal al comunităţi medicale, definiţiile morţii cerebrale sau criteriile sale nu devin adevărate prin consimțământul majorității. Singura afirmaţia doctrinală (a unui papă – n.tr.) la care putem adera constă doar în necesitatea de a fi siguri că o persoană este moartă înainte de a i se extrage orice organ vital nepereche. Cu această afirmație, care este una magisterială, trebuie să fim de acord din rațiuni filosofice și, de asemenea, în cazul catolicilor, din rațiuni religioase. Restul sunt doar afirmații medicale sau filosofice – cum că acele persoane al căror creier nu funcţionează sunt moarte – , deci nu avem absolut nici o obligaţie să acceptăm aceste afirmaţii, mai ales dacă constatăm că ele sunt false. Pe lângă toate acestea, Papa Ioan Paul al II-lea a avut îndoieli serioase cu privire la adevărul afirmațiilor din adresa sa, şi, prin urmare, a cerut în 2005 o altă întâlnire a experţilor Academiei Pontificale de Știinţe (în rândul cărora m-am numărat și eu). Participanţii la această sesiune au votat, în marea lor majoritate, pentru motive temeinice, respingerea definiției care afirmă că „moartea cerebrală este moartea persoanei”. Textele acestei întâlniri au fost corectate și pregătite spre a fi editate însă, ulterior, acest volum a fost exclus (din planul editorial – n.tr.) de către Academia Pontificală de Științe.

O altă întâlnire a fost organizată, întâlnire în contextul căreia majoritatea (cu excepția câtorva voci importante ce s-au pronunțat împotrivă) a fost în favoarea morţii cerebrale. În orice caz, nici mașinațiunile iscusite şi nici opinia majorităţii nu contează acolo unde este în joc stabilirea adevărului. Profesorul Shewmon a răspuns întrebării dumneavoastră în excelentul său eseu intitulat „Mori doar o singură dată. De ce moartea cerebrală nu este moartea ființei umane. Un răspuns pentru Nicolas Tonti-Filippini”, publicat în revista Communio (nr. 39, toamna anului 2012, pp. 422-494). Într-un mod similar, doctorul în medicină şi teologie Doyen Nguyen a explicat aceasta în valorosul său articol pentru care a primit cele mai înalte aprecieri: „Papa Ioan Paul al II-lea şi standardele neurologice pentru determinarea morţii: o analiză critică a adresei Papei Ioan Paul al II-lea către Societatea pentru Transplant”[iv].

Se spune despre criteriul vieţii că a fost întotdeauna unul ce presupune integrarea funcţiilor corpului – fără de care noi am putea vorbi doar despre funcţii disparate ale anumitor organe sau celule. Pe scurt, trupul unei persoane a cărei inimă bate și al cărui creier şi funcţii ale creierului au fost total deteriorate ar fi o masă de materie biologică vie. Cum justificați poziția dumneavoastră în faţa unei teorii (aceea a homeostazei şi a unității integrative a funcțiilor) folosită de întreaga fiziologie umană și ştiinţă încă de la Aristotel spre a judeca prezenţa vieții şi a sufletului într-un corp?

În mod evident, există o distincţie între viaţa organismului ca întreg și viaţa dintr-o singură celulă – a unui fir de păr, a unei celule extrase din piele sau din ficat – , celulă păstrată, după un accident mortal, într-un frigider. Însă întrebarea punctuală este dacă, într-adevăr, creierul este centrul integrator și, prin urmare, dacă toate activităţile vitale depind de funcţionarea creierului. Acest lucru este, în mod evident, fals, din următoarele motive:

1) Multe funcţii vitale integrate (creşterea proporţională, sistemul imunitar, respiraţia prin plămâni şi celule – dacă ventilaţia este continuă – , circulația sângelui, păstrarea temperaturii corpului şi multe altele) sunt observate în pacientul care se află în stare de „moarte cerebrală”. Afirmaţia conform căreia creierul ar fi centrul de integrare a fost distrusă în totalitate, la modul științific, de către Shewmon – iar acest lucru a fost acceptat de către preşedintele Consiliul American de Bioetică[v] şi de către Comisia Etică din Germania.

2) Integrarea întregului organism uman precede formarea creierului şi nu se poate afirma deodată, după ce creierul s-a dezvoltat din viața unificată a întregului trup, că acesta din urmă depinde de funcţionarea creierului.

Care este dovada că creierul nu este centrul de integrare al funcţiilor vitale ale organismului astfel încât în cazul „morţii cerebrale” nu se poate spune că persoana în cauză este moartă?

După cum s-a mai afirmat şi mai sus, este clar că în cazul morţii cerebrale NU este implicată pierderea vieţii umane integrate. În cazul „morţilor cerebrale cronice” (cum ar fi un caz de „trăire în stare de moarte cerebrală” timp de peste 20 de ani) viața umană integrată poate dura decenii. Faptul că un pacient „mort cerebral” VA MURI CURÂND dacă ventilaţia este oprită – deoarece muşchii şi sistemul inhalator nu pot inhala aer pe cont propriu – nu implică că ESTE MORT. Dimpotrivă, el va muri în curând din cauză că încă este viu: cadavrele nu mor. Nu există nici o dogmă bisericească care să învețe că sufletul părăseşte trupul unei ființe umane vii dacă creierul nu mai funcţionează. Prin urmare nu este „heterodox” să spui că sufletul trăieşte în corp până când are loc moarte naturală a omului. Mai degrabă afirmația opusa este „heterodoxă” – deoarece Biserica a declarat ca dogmă faptul că omul are un singur suflet (iar nu trei suflete diferite: unul vegetativ, un suflet afectiv/emoțional şi unul raţional). Prin urmare, atât timp cât viața integrată vegetativă sau viața capabilă să simtă a persoanei sunt prezente în om (ambele sunt în mod clar prezente în pacienții în stare de „moarte cerebrală”), sufletul uman unic, care traversează și integrează toate nivelurile vieţii corporale, este prezent.

Dacă însă nu funcţiile integrate sunt făcute posibile de către creier, atunci ce anume permite unui trup faptul de a încarna sufletul?

Integrarea întregii vieţi omenești, după cum s-a menţionat mai sus, nu depinde doar de funcţionarea creierului singur. Profesorul Shewmon a arătat într-un articol faimos că putem alcătui două liste de „funcţii integrate ale vieţii”: una din ele conține acele funcții care depind de funcţionarea creierului superior; cealaltă conține acele funcții care nu depind chiar deloc de funcționarea creierului. El a arătat că apărarea sa anterioară a definiţiei „morţii cerebrale” a fost eronată deoarece, din punct de vedere ştiinţific, ar fi fost cu totul arbitrar să susţii că dacă funcțiile integrate din prima listă sunt prezente atunci persoana e vie, în timp ce dacă sunt prezente doar cele de pe cea de-a doua listă, atunci persoana este moartă.

Ce gândea Papa Benedict al XVI-lea despre donarea organelor – deoarece se spune că el ar fi fost de acord cu discursul Papei Ioan Paul al II-lea – , însă, ulterior, a şters definiţia „morţii cerebrale” din textele pregătitoare ale catehismului. Pe de altă parte, în discursurile sale a susținut doar donarea organelor prelevate din cadavre. Ați avut vreodată şansa să-l confruntaţi sau să aflați ce gândește despre „moartea cerebrală”?

Am discutat cu Papa Benedict despre toate acestea pe când era cardinal, însă atunci mi-a spus doar că profesorul Spaemann, ca şi mine, a încercat să-l convingă să respingă ideea de „moarte cerebrală” ca fiind o definiţie invalidă a criteriului morţii. De asemenea, eu i-am mai scris despre acest lucru şi după ce a devenit Papă. Dar el nici nu mi-a scris şi nici nu mi-a spus ceva mai limpede decât ceea ce a afirmat în faimosul său discurs ca Papă, anume că organele (vitale și nepereche) trebuie prelevate doar „ex cadavere” (de la un cadavru). Această afirmaţie precum şi faptele menţionate de dumneavoastră indică clar că el nu are o atitudine ne-critică față de definiţiile „morţii cerebrale”.

Ce criteriu trebuie folosit pentru a stabili încetarea funcţiilor integratoare ale corpului şi, prin urmare, pentru stabilirea morții unei persoane, dacă nu capacitatea creierului de a garanta unitatea funcţiilor integratoare ale corpului?

Eu aş răspunde astfel: trebuie folosit exclusiv acel criteriu tradițional, multimilenar, care corespunde inclusiv bunului simț comun, anume criteriul colapsării tuturor funcţiilor vitale – inclusiv bătăile inimii şi respiraţia. Însă, de asemenea, celor care apără extracţia organelor vitale imediat după ce a avut loc un stop cardiac al pacienţilor a căror inimă mai bate, le-aş aduce următoarele obiecții: cât timp resuscitarea este posibilă, chiar dacă – în unele cazuri – ea nu este necesară din punct de vedere medical şi moral, nu putem declara o persoană moartă atât timp cât am putea să o „re-vivificăm”. Căci încă mai poate exista viaţă în acea persoană iar sufletul ei poate, de asemenea, fi prezent în trupul ei. Argumentul că „un pacient a cărui inimă nu-i mai bate” nu mai are nevoie de propria sa inimă nu este convingător. Pentru a-i extrage inima cineva ar putea să-l omoare, încheindu-i viaţa care încă este în el şi care ar permite să fie resuscitat.

În opinia dumneavoastră poate fi permisă, totuși, ca un gest altruist, în urma unui diagnostic exact ce stabilește distrugerea completă a creierului și a trunchiului cerebral, donarea voluntară a anumitor organe  (cum este inima) care ar încheia viaţa unei persoane aflate într-o comă ireversibilă?

Nu, deoarece eu cred ca aceasta ar însemna să se comitere un act sinucigaș sau o omucidere – fie și pentru o cauza nobilă. Chiar dacă iubim o altă persoană mai mult decât ne iubim pe noi înșine şi suntem dispuşi să murim pentru el sau ea, precum Sfântul Maximilian Kolbe, noi nu suntem stăpâni peste viaţa şi moartea unui om, deci nici pentru aceea a unei alte persoane sau a noastră înșine. Putem să luăm locul unei victime inocente a unei crime şi, astfel, să murim pentru ca acea persoană să trăiască, așa cum a făcut părintele Kolbe, dar numai dacă o altă persoană comite crima. Noi nu putem să cerem ca cineva să ne omoare. Nu, pentru că acest lucru ar însemna comiterea unui act sinucigaș sau, mai precis, am cere unei alte persoane (care ar trebui să ne extragă organele) să devină criminală. Intenția și cauza bună nu justifică un asemenea act.

Când ar fi posibil să donăm organe dacă criteriul morții cerebrale nu este niciodată admisibil?

Dacă „moartea cerebrală” nu este, de fapt, moarte adevărată, atunci atât traficul cât și donarea organelor vitale unice, extrase de la o persoană în stare de moarte cerebrală, sunt, ambele, greşite, deoarece oricare dintre ele presupune uciderea acelei persoane. Aceasta nu exclude faptul că noi am putea afirma că suntem dispuşi să donăm organele pereche (de exemplu, unul din cei doi rinichi – n.tr.) dacă vom fi găsiţi într-o stare de completă și ireversibilă disfuncție a creierului. Pentru că a dona astfel de organe nu ne ucide și, de asemenea, am putea să le donăm și pe durata vieții noastre normale. Totuși, eu nu aş recomanda nici această practică, deoarece uneori diagnosticul de „moarte cerebrală” este greşit iar dacă ne vom trezi fără un rinichi, sau fără ambii ochi, s-ar putea să fie un lucru neplăcut şi nedorit. Pe lângă asemenea posibilități, dacă afirmăm că suntem de acord să ne donăm doar unul din acele organele pereche ce nu sunt vitale, sunt șanse ca spitalul să nu ne citească testamentul cu atenție şi, astfel, să ne extragă şi unul dintre organele vitale – cum ar fi inima – deci, prin urmare, să fim uciși.

[i] Tată a doisprezece copii, Dr. Paul A. Byrne a fost un faimos neonatolog și, totodată, profesor de pediatrie clinică. Președinte al Asociației Medicale Catolice din Statele Unite ale Americii, a participat la producerea unor documentare precum Continuum of Life și a publicat numeroase cărți dintre care amintim Life Support and Death, Beyond Brain Death, și Brain Death is Not Death. În toate acestea el a adus argumente irefutabile împotriva criteriilor „morții cerebrale”. Pentru materiale și detalii suplimentare poate fi consultatul website-ul dedicat activității sale: http://www.truthaboutorgandonation.com/index.html

[ii] https://en.wikipedia.org/wiki/The_Silent_Scream

[iii] Discursul Papei Ioan Paul al II-lea poate fi citit aici: http://w2.vatican.va/content/john-paul-ii/en/speeches/2000/jul-sep/documents/hf_jp-ii_spe_20000829_transplants.html

[iv] Textul a fost publicat în revista The Lincre Quarterly, Nr. 84 (2), 2017, pp. 155-186.

[v] https://bioethicsarchive.georgetown.edu/pcbe/  

S Traducere după cotidianul catolic italian „La Nuova Bussola Quotidiana” de Bogdan Stanciu

Josef Seifert s-a născut, în 1945, la Seekirchen, lângă Salzburg. Și-a susținut doctoratul în filosofie la Universitatea din Salzburg, în 1969, apoi, sub coordonarea profesorului Robert Spaemann, și-a susținut teza de abilitare la Universitatea din Mnchen, în 1975. Discipol al filosofului Dietrich von Hildebrand, Seifert a ocupat diferite funcții academice – precum cea de profesor și director al școlii doctorale de filosofie de la Universitatea din Dallas, co-fondator și director al Academiei Internaționale de Filosofie din Irving, Texas, rector al Academiei Internaționale de Filosofie din Liechtenstein și rector al aceleiași instituții în cadrul Universității Catolice Pontificale din Chile.

Cele mai citite

Coreea de Nord l-a primit pe șeful spionajului rus

O delegație a Biroului de Informații Externe al Rusiei a vizitat capitala nord-coreeană Phenian între luni și miercuri și a discutat despre stimularea cooperării...

Atentat Moscova: bilanțul atacului a ajuns la 143 de morți

Bilanţul atentatului comis în suburbia Moscovei săptămâna trecută a urcat miercuri la 143 de morţi, potrivit unui nou raport comunicat de autorităţile ruse, atacul...

UE cere ca Facebook și Tik Tok să combată falsurile create cu inteligența artificială

UE, prin Comisia Europeană, a cerut marilor site-uri de socializare, precum TikTok și Facebook, să eticheteze clar publicitatea politică și să reducă "viralitatea conținutului"...
Ultima oră
Pe aceeași temă