In simbolistica traditionala, vita de vie e trupul Mantuitorului, iar vinul este sangele Lui. Acelasi sange sfant a innobilat Cupa Graalului, celebra, cautata din zorii Evului Mediu si pana astazi, misterioasa ca si Invierea Domnului. Licoarea vitei de vie e ca omul, avand varste distincte: copilaria, cand e must, adolescenta, cand e tulburel, tineretea, cand se face vin, si batranetea, cand devine otet. Miraculoase prefaceri, de care nu se mai invrednicesc alte bauturi! Cu vinul se impartasesc oamenii la marile sarbatori, si tot cu vin sunt stropiti cei dusi pe Celalalt Taram, inainte ca trupurile sa le fie primite la sanul pamantului. In legendele romanesti se spune ca atunci cand s-au impartit taramurile, vita de vie a refuzat Imparatia Florilor, dorind sa rodeasca struguri, din care sa faca oamenii vin, pentru ospete si alte ceremonii familiale, pentru petreceri, pentru leacuri etc.
Vita de vie (Vitis vinifera) se cultiva de cateva milenii pe teritoriul tarii noastre. Pamantul romanesc este cum nu se poate mai potrivit pentru aceasta nobila vita, de vreme ce, pe vremea lui Buerebista, se inmultise atat de mult incat marele rege a hotarat ca trebuie starpita, spre a nu-i mai tulbura pe razboinicii sai. Se pare insa ca ea si-a luat in scurta vreme locul pe pamantul nostru, caci surghiunitul Ovidiu consemneaza ca iarna, la Tomis, vinul ingheta, iar getii il spargeau si il… mancau (?!). Semnificativa pentru trecutul indelungat al viilor pe meleagurile noastre, ca si pentru permanenta lor, este legenda "Tufei datatoare de putere". Se zice ca un imparat, umbland prin imparatie, a vazut "ca atatea pricini si nevoi dintre oamenii lui nu se pot curma decat cu starpirea vitei de vie, care da vinul cel tulburator de minte". Sa fi fost acest imparat insusi Buerebista? Mai departe, legenda spune ca imparatul a poruncit dara ca oamenii sa scoata din pamant copacelul acela blestemat, ca nici un fir de leac sa nu se mai gaseasca. "Imparatul a murit si altul s-a ridicat in scaun, si apoi altii, unul dupa altul, viind si stapanind norodul acela de oameni, care slabia tot mai mult si se ogarja tot mai degraba. Odata, un crai din tara aceea pleca in codri dupa salbaticiuni. si-mpusca, si-mpusca, pana cand da de un urs. S-a luat dupa el si l-a gonit, pana ce a ajuns la un schit. Acolo traia un calugar batran-batran, de cand traia Noe. Cum aude galagie, iese din chilie, cum vede ursul si pe cei ce-l fugareau, se dezbraca de haina calugareasca, isi sufleca manecile, iese inainte namilei, il prinde de urechi, ca incepuse sa tremure ca un pui de iepure. S-a minunat imparatul si l-a intrebat, cum de-a indraznit de-a pus mana pe urs? De unde are atata putere in trup? Acesta i-a aratat chilia si i-a spus ca, de mancat nu mai poate manca, ca i s-au tocit dintii pana la radacina, dar are o tufa datatoare de putere, face struguri vremea de toamna. Prisosul il strange si pune in pod, de are tot anul. Imparatul s-a uitat la tufa si vede ca nu-i altceva, fara numai un butuc de vie. Cand a venit la vale, a dat porunca tare: De astazi inainte, tufa de vie sa aiba slobozenie, sa creasca peste tot cuprinsul imparatiei, impartasindu-se orisicine din darurile ei, dar numai atat, ca sa fie voinic de-a apuca si tine ursul de ureche".
Vinul de Cotnari, mai bun decat cel de Tokay!
Daca te iei dupa folclorul romanesc, vita de vie a fost domesticita de insusi Noe, poate chiar inainte de Potop! Iata ce spune un vechi cantec popular: "Tata Noe cel batran / Fost-a fost pui de roman. / El a sadit la noi via / si ne-a adus veselia". O legenda spune insa ca vita de vie a rasarit din sangele Sfantului Ioan Botezatorul, dupa ce i s-a taiat capul. Specialistii sunt de parere ca soiurile de vita de astazi provin din cea salbatica de padure, care creste viguroasa si acum, in multe zone, si fructifica din belsug. I se spune labrusca, laurusca etc. Am vazut, mai la deal, ca vita de vie se cultiva si in vremea geto-dacilor. Descoperirile arheologice confirma ca aceasta indeletnicire a continuat si in timpul migratiilor. Astfel, la simleu Silvaniei a fost gasit un colier dublu de aur, datand din veacurile III-IV, avand insirate mai multe reproduceri in miniatura de felurite unelte, printre care si un cosor de vie si o foarfeca de vie; el este impodobit cu cinci foi de vita stilizate. Viile sunt pomenite in zapisele medievale de danii ale unor vechi biserici si manastiri din Tarile Romane. In Tara Romaneasca si Moldova se platea domniei vinariciul, vinaritul sau disetina, a zecea parte din vinul obtinut. Dimitrie Cantemir scrie despre vinuri, in "Descrierea Moldovei", apreciindu-l indeosebi pe cel de Cotnari, "mai ales si mai bun decat alte vinuri europenesti si chiar decat vinul de Tokay. Cand este pastrat in pivnite adanci si boltite, cum se obisnuieste la noi in tara, si e tinut trei ani, in cel de-al patrulea capata o asemenea tarie, incat arde ca vinul fierbinte… Indata dupa acesta vinul de la Husi, in partile Falciului, e socotit mai bun; in al treilea rand vine vinul de Odobesti, pe raul Milcov; in al patrulea rand Nicorestii, in tinutul Tecuciului, pe Siret; in al cincilea rand Grecestii, in tinutul Tutovei, pe raul Berheci; in al saselea rand, cel pe care il dau viile Cotestilor din acelasi tinut". Viile erau atat de multe si de bogate incat acelasi domnitor constata urmatoarele: "Aceste vinuri nu sunt de folos numai locuitorilor tarii, pentru nevoile lor, caci pretul scazut al vinurilor trage aici negutatorii rusi, lesi, cazaci, ardeleni si chiar unguri, care duc la ei in tara, an de an, mult vin, chiar daca acesta nu-l intrece pe al lor". De-a lungul veacurilor au fost obtinute numeroase varietati autohtone, producatoare de vinuri renumite.
Vita plange si vindeca
Printre altele, vita de vie se intrebuinteaza si la vopsit. Astfel, in Dobrogea, se fierbe frunza de vie pana ce se obtine un lichid galben, care se strecoara si apoi se vopsesc cu el sculurile de bumbac. Se mai foloseste la vopsit si "stirigia" de pe doagele vaselor cu vin rosu, in amestec cu roiba pentru rosu, ori cu scumpie, carmaz si patachina pentru galben ruginos. In medicina traditionala romaneasca, seva ce se scurge din lastarele taiate, mai abundenta primavara, se intrebuinteaza impotriva durerilor de ochi. In Mehedinti, se numeste "apa vie" si se aduna de la vitele taiate la un capat. Atunci se zice ca "plange vita". Fiertura din ciorchine se ia pentru alinarea durerilor de cap si curatirea stomacului. Strugurii, cu alte fructe, se mancau mai demult numai de la anumita zi, care coincidea cu coacerea deplina a varietatilor timpurii. Vita de vie este amintita in descantecele de sarpe: "Vita de vie taiata, / Pe gard spanzurata, / Buduroi, galeata, / Muscatura de sarpe vindecata". Talcul acestui descantec iese din altul, in care se vede rolul magic al vitei de vie: "Maica Precista a alergat, / Vita de vie alba a taiat, / Peste gard a aruncat, / Trupul lui N. s-a desumflat". Sunt si descantece pentru a face pe un om betiv, si descantece ca sa se lase cel betiv de bautura. Vita de vie vindeca si intr-un descantec de deochi: "Sunt trei vite de vie: / Din una curge apa, / Din una curge vin, / Din una curge pelin. / Care a baut apa / S-a saturat; / Care a baut vin / S-a imbatat; / Care a baut pelin / O crapat. / Sa crape ochii cui te-o deochiat!"
Arezanul si Tarcolitul Viilor
Spre deosebire de pomii fructiferi, vita de vie necesita lucrari de ingrijire din primavara pana in toamna, dar obiceiurile legate de ea incep de iarna, anume la 1 februarie, cand se serbeaza Arezanul sau Gurbanul Viilor. Atunci, barbatii se duc la camp, taie cateva corzi din vie, cu care se incing pe piept sau peste mijloc, isi fac cununa si si-o pun pe cap. Apoi dezgroapa sticle sau plosti ingropate de toamna si se aduna in jurul unui foc aprins pe o inaltime. Acolo mananca, beau, joaca, sar peste foc, se stropesc cu vin. Pe seara, se intorc in sat, cu faclii aprinse, si continua petrecerea in familie. Tot in aceasta zi, care e si a Sfantului Trifon, unii se duc cu preotul la vii, de le fac sfestanie, ca sa fie rodnice si ferite de piatra si mana. In alte zone, in ajunul acestei sarbatori se matura hornul, se ia funinginea, cu aceea din ajunul Bobotezei si de la Sfantul Vasile si se presara prin vie. Apoi se boteaza via cu aghiasma de la Boboteaza, ca sa fie ferita de mana, de grindina, de ger si sa aduca rod mult. La 2 februarie, de Stretenie, are loc Tarcolitul Viilor, descris, in "Calendarele poporului roman" de Antoaneta Olteanu, astfel: "Capul familiei merge la vie in dimineata acestei zile cu bundaretele (un fel de caltabos) si plosca sau sticla de vin in traista. Acolo da ocol, o data sau de trei ori viei si se opreste la colturile plantatiei, unde oficiaza urmatorul cult: taie cate o bucata din bundarete si o pune pe pamant, langa butucul de vie, reteaza o coarda de vita, unge taietura cu funingine adunata de pe vatra focului si amestecata cu untura, picura vin peste butucul de vita, mananca o bucata de bundarete si bea o gura de vin. In final se pronunta o formula magica, sub forma de monolog sau dialog: "Doamne, sa-mi faci strugurii cat bundaretele!"; "Cum este bundaretele de mare asa sa se faca strugurii de mari!"; "- Buna dimineata, vie!" / "- Multumesc, Ilie!" / "- Faci vin sau te tai?" / "- Fac!", simultan cu gestica rituala. Coardele lasate se pun in crucis pe piept, se fac cununi asezate peste caciuli, se aduc acasa unde se planteaza, devenind "Norocul Vitei". Proprietarii se cinstesc din belsug si se intorc acasa cu chiote si veselie".
Cristovul Viilor
Cum se stie, la traci, greci si romani, zeul fructelor, vegetatiei si mai ales al vitei de vie si al vinului, era Dionysos, caruia romanii ii spuneau Bacchus. Tracii il mai cinsteau si cu supranumele de Bassarevs, despre care Mircea Eliade sugereaza ca ar fi etimon pentru romanescul Basarab. Imaginea cultuala a zeului era insotita de preotesele Bacchantes, la serbarile Bacchanalia, tinute toamna, la culesul viilor. Imbracate in piei de cerb, purtand faclii aprinse si agitand un thyrs – in timpul misterelor dionysiace, Bacchantele scoteau strigatul "Evoe!", fiind de aceea zise si Evantes "Cele care racnesc". Dar Dionysos era o divinitate a betiei, cu dubla semnificatie: betia vulgara, data de vin, si betia mistica sau initiatica, ducand la starea de transa, la extazul mistic. Din aceasta pricina, poate ca nu e o intamplare ca si astazi, la romani, sarbatoarea populara Cristovul Viilor se tine in aceeasi zi cu importanta sarbatoare religioasa Inaltarea Sfintei Cruci. Cristovul, Hristovul sau Carstovul este ziua cand incep a fi culese viile. Insa, datorita zadufului din vara, viile s-au cules in acest an aproape cu o luna mai devreme. Drept e ca si vinul a iesit mai bun. Cristov vine de la ristav, varianta la rastav, care inseamna o fasie de pamant intre doua randuri de semanaturi. Asadar, sensul vechi al Cristovului sau al Ristovului trebuie sa fi fost "despartirea de vii", fie a podgorenilor, pana la culesul urmator, fie a strugurilor. Aceasta despartire, rascruce, sugereaza si apropierea echinoctiului de toamna, cand ne despartim de vara. Se spune ca de la Ziua Crucii si pana la Alexii, in martie, toate jivinele, toate ganganiile, stau ascunse prin vagauni, borte si alte ascunzisuri. Din aceasta zi incep a pleca si pasarile calatoare. Inainte de a intra in ascunzisuri, serpii se aduna pentru a face Piatra Scumpa, Nestemata sau Cununa serpilor, cu puteri magice. De aceea, sarbatoarea se numeste si Ziua sarpelui. serpii care i-au muscat pe oameni nu pot intra in pamant in aceasta zi, fiind pedepsiti. Dupa Ziua Crucii nimanui nu-i mai e ingaduit a ucide serpi. De Ziua Crucii se inchide pamantul pentru plante: acum vorbesc toate intre ele, indurerate ca se usuca. Cele care isi mai pastreaza viata dupa aceasta zi sunt pentru morti. De exemplu, daca mai gasesti fragi prin padure, nu e bine sa-i mananci, mai bine ii lasi celor morti. O saptamana inainte de Cristov, oamenii postesc si fac rugaciuni la vii si la pivnite. La cules, dupa ce se storc strugurii, cand e sa se toarne in butoi cea dintai vadra de vin, se strang toti culegatorii si dau chiot. Tot asa se face la toate butoaiele sau putinile, inainte de a se turna in ele. In serile din timpul culesului, se fac focuri mari de vita uscata, in jurul carora se prind culegatorii, dupa ce au mancat si au baut, si danseaza dupa cantecele lautarilor. La culesul viilor, nu se uita niciodata Strugurele lui Dumnezeu, adica nu se culeg strugurii de la ultima tufa de vie, acestia fiind lasati ca prinos lui Dumnezeu sau pasarilor cerului.
