Desi autorul elegantului volum “Vechi soiuri romanesti de vita de vie”, cunoscutul enolog dr. Ion M. Pusca, a tinut ca aparitia acestei carti sa coincida cu sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), numita si “Chrisovul Viilor”, cand, dupa obicei, romanii incep culesul strugurilor, lucrarea sa tinteste si spre intaia zi a anului 2007, cand vom deveni oficial membri ai Uniunii Europene. Intre alte bunuri nationale cu care vom contribui la produsul, concertul si banchetul european, imbogatind diversitatea si intarind unitatea, se numara, desigur, si patrimoniul nostru viticol si vinicol. O comoara mult mai bogata decat credem indeobste. Cu o solida experienta directa in domeniu (nascut si crescut in podgoria Panciu, a fost ani multi un vinificator priceput si indraznet), dar si cu o pregatire teoretica de exceptie (care i-a permis sa colaboreze la reviste de specialitate din Franta, Spania, Italia si Elvetia), laureat al Premiului Oficiului International al Viei si Vinului – Paris, 1987), mare iubitor de istorie si de… istorii, patriot luminat si european “avant la lettre”, Ion Pusca deschide pentru cititorii sai cufarul comorilor de care vorbeam. Parcurgem impreuna o vinoteca extraordinara si, adeseori, ni se pare ca si simtim aromele si savorile vechilor vinuri romanesti. Rasfoim o carte care nu face nici un rabat tinutei stiintifice, dar refuza de fiecare data ariditatea, facand apel nu doar la un lexic bogat, ci si la povestile vinurilor, la legendele pe care le-au nascut, la traditiile populare care au infrumusetat roadele muncii podgorenilor.
Lucrarea vitei de vie inseamna statornicie, mestesug si arta transmise din tata in fiu, de la stramosii abia intrezariti in negurile timpului pana la cei care astazi fac primii pasi in meseire. S-ar putea spune ca popoarele viti-vinicole au, prin vechimea preocuparilor lor pentru cultura vitei de vie si prin participarea creatoare la civilizatia vinului, certificatul de noblete. Pentru romani acesta vine din timpul miturilor fondatoare ale Europei (nasterea lui Dionysos), continua pana in marginile istoriei (marturii arheologice numeroase) si intra viforos in istoria strabunilor geto-daci, prin cunoscutul edict al regelui Burebista (din fericire, o reglementare prea putin respectata). Din acest hrisov de noblete, Ion Pusca face blazon national si panas personal.
Este limpede, autorul isi iubeste materia; descrise cu har, vechile noastre vinuri devin personaje vii, cu atribute omenesti (v. Negrul de Causani, pag. 147-148, care strabate veacurile ca un luptator incruntat, zambind arareori, vesel doar pe vremea victoriilor lui Stefan cel Mare, amarnic intristat la 1812, cand rusii rapesc jumatate din Moldova istorica).
Ne-am putea intreba, dupa ce-am parcus o galerie care numara peste 100 de portrete: care este vinul cel mai expresiv, cel mai reusit pe care l-au produs romanii, vinul care ii reprezinta cel mai profund? Raspunsul e greu de dat, dar… exista un asemenea vin: Feteasca neagra! Capitolul dedicat acestui soi (pag. 101-105) este un imn de slava si un psalm de dragoste: “leu al vinurilor romanesti”, “sfetnic de taina al voevozilor”, “rubinul” si “port-drapelul” vinurilor romanesti! Nu pot decat sa intaresc aprecierile, amintindu-mi de o intalnire, la Urlati, la mesterul Bahrim, care ne-a prilejuit cunostinta cu o Feteasca neagra de sapte ani… De neuitat!
