Zece randuri pe o coloana minuscula, la rubrica “Decese” din “Romania libera” de luni, 13 februarie: “Colegele de liceu din ultima promotie a prestigioasei scoli care a fost Institutul Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor Romane din Galati o plang pe mult-patimita SOFIA PANA-RARINCA, rapusa de cancer. Si-a incheiat in chinuri viata de calvar, inceputa in acea zi geroasa de februarie 1949, cand familia ei de gospodari fruntasi din Independenta Covurlui a fost deportata, frangandu-i-se destinul. Dumnezeu s-o odihneasca in pace, cu tot neamul ei cel martirizat!”
Zece randuri valorand cat zece tomuri, cat zece “Carti negre ale comunismului”, zece randuri care incifreaza tragica istorie a bolsevizarii Romaniei si reconstituie un munte de suferinta. Ce inseamna “ultima promotie” a scolii galatene? Fara indoiala ultima serie de liceene de dinaintea asa-zisei reforme a invatamantului, adica de dinaintea distrugerii scolii romanesti, operatiune calculata, planificata si savarsita in 1948, conform directivelor NKVD, de o banda de politruci fara tara adusi in furgoanele Armatei Rosii, indivizi de teapa Anei Pauker, a lui Leonte Rautu, Gheorghe Vasilichi si altii din aceeasi plamada. A urmat degringolada invatamantului, cu consecinte dezastruoase, resimtite pana astazi, ca un blestem. Mai vedem, in acel crampei funerar de istorie recenta, nenorocirea familiei de gospodari fruntasi din Covurlui, cum i se spunea acelui colt din Moldova de Jos inainte de cealalta “reforma”, trasa la indigo dupa oblasti si raioanele sovietice, oameni smulsi din viata lor simpla si dura, dar libera, si dusi in Cejenia comunista, calvar inceput “intr-o zi geroasa din februarie 1949”, acum aproape 60 de ani. Fiindca asa a vrut partidul, care urma neabatut linia Marelui Frate, Tatukul decretase ca lipitorile satelor, kulacii, chiaburii pe romaneste, sunt dusmani de clasa si trebuie distrusi. Se lupta impotriva lor la Canal, unde le-au ramas oasele la temelia marelui sant, la Salcia, unde au fost legati cu franghii si pusi sa astupe bresele din digul spart de navala Dunarii, ori la taiat stuful din baltile inghetate ale Dunarii.
… Acestea ar fi reprezentarile istorice, deduse din amintirea unui timp infiorator. Aspecte practice, accesibile pana astazi ochilor care vor sa vada, exista – repet, pentru ochii care vor sa vada. In orasul in care traiesc, Constanta, pe o strada din cartierul Coiciu, isi duce zilele o familie ajunsa aici din celalalt capat al tarii. Am descris crunta lor dezradacinare in cartea “Uranus – Gherla, via Salcia”: “Luati in toiul noptii cu ce era pe ei, aruncati de-a valma in vagoane de vite, debarcati in Baragan, in apropiere de Luciu – Giurgeni (unde am vazut, de departe, satele de colibe preistorice cand eram dusi la constructia unor drumuri si a unui pod in campia unde soarele ti se pravale naucitor in cap vara, iar iarna te strapunge crivatul), fara alte unelte decat mainile in locuri unde era doar pamant gol, taranii banateni – multi nemti, dar si multi romani – au trait o aventura sinistra inca inainte de colectivizarea care a distrus si clasa taraneasca, si hrana tarii. Dupa peripetii greu de descris, una a ajuns la Constanta… Socul provocat de iruptia "caschetelor albastre" in casa acelor oameni i-a produs o cumplita trauma psihica unui baiat care avea atunci sapte ani. Azi e un om matur, din pacate nu si "in toata firea", Navala soldatilor si ofiterilor de Securitate in toiul noptii, urletele, lucrurile azvarlite claie peste gramada, prostratia tatalui care nu pricepea de ce trebuie sa-si abandoneze gospodaria si casa pe care o avea de la tatal lui, iar acela de la tatal lui, si tot asa pe firul generatiilor, privirea disperata a mamei, care nu stia ce sa ia si ce sa lase, latratul cainilor a pustiu, toate acestea au izbit prea tare in bietul creier al copilului. Azi e un automat ce trebuie hranit si imbracat. Femeie de aproape optzeci de ani, maica-sa vorbeste in soapta. Tremura cand mi-a povestit episodul de acum cincizeci de ani. Cine ar trebui sau ar fi trebuit sa plateasca? Responsabilii s-au baricadat in spatele unei criminale "ratiuni de stat", iar cei care mai traiesc, si nu sunt putini, isi plimba seara cainii in cartierele rezidentiale ale Capitalei, primesc pensii grase si citesc cu placere si interes corespondenta trimisa de progenitura lor sau descendentii acesteia din tarile pe unde s-au aciuat – niciodata Uniunea Sovietica. In nici un caz. Canada, de predilectie, apoi Franta, Suedia, Germania, tari ale capitalismului putred, muribund”.
… Inalte autoritati romane asteapta “probe” pentru a smulge oficial valul de pe jumatatea de secol de barbarie bolsevica indurata de Romania. Un simplu anunt mortuar le sta sub ochi. Trebuie doar sa stie sa-l citeasca. Si sa mediteze, infiorandu-se, la ce se afla dincolo de cuvinte.
