Sa recunoastem: ne place mult sa palavragim, adica sa scoatem vorbe goale pe gura si sa le scuipam cu buzele, ca pe coji de seminte de floarea-soarelui. De unde oare ne vine aceasta placere stupida, tampita? Montesquieu (scriitor, jurist si filosof francez, 1689-1755) noteaza in Caiete aceste cuvinte: Cu cat gandesti mai putin, cu atat palavragesti mai mult. Sa fim cinstiti cu noi insine si sa recunoastem: nu prea gandim… Si atunci, ca sa ne aflam in treaba… ei bine, ce sa facem? Palavragim, palavragim! Da… ne dam cu parerea despre orice, chiar daca habar n-avem despre subiectul in discutie. Dar ce este parerea? Hegel o defineste scurt si adevarat: Parerea este o gandire intamplatoare. Ei, totusi, si asa ar fi bine; ma tem, insa, ca noi, oamenii maruntei la minte, nu avem nici macar o gandire intamplatoare…
Si ma gandeam: oare de ce ne place sa palavragim? Negresit, din vanitate, cum spune Nietzsche: Omul are atata vanitate cata minte ii lipseste. Oho, si cata vanitate e in noi! Toti credem despre noi ca suntem grozavi, destepti – si pentru a dovedi acest fapt lasam sa ne curga vorbele din gura si nu ne dam seama ca acestea sunt simple sunete onomatopeice, un fel de be-he-he, miau-miau, ham-ham. Sau si mai rau: adesea, la adresa semenilor, ne curg din gura vorbele ca niste bale scarboase, urat mirositoare.
Atunci cand ne curg din gura siroaie de vorbe, e bine sa ne amintim de acest stih, atat de intelept, de la slujba ortodoxa a vecerniei: Pune, Doamne, paza gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele.
