Întâlnirea programată în cadrul sferturilor competiţiei de box World Series (WSB), dintre echipa Rusiei şi cea a Ucrainei, nu va fi anulată, în ciuda crizei politice dintre cele două state, informează Mediafax. Forul internaţional de box AIBA a stabilit împreună cu echipele celor două state ca meciurile să aibă loc pe 30 martie şi 4 aprilie, la Moscova, respectiv Doneţk.
„Această decizie este bazată pe principiul mişcării olimpice, potrivit căruia sportul trebuie gestionat întotdeauna în afara politicii. Cele două echipe sunt complet de acord cu acest principiu şi AIBA/WSB este foarte fericită că acest punct de vedere este respectat de ambele părţi”, se arată într-un comunicat comun.
Comunicatul sună bine, ce va fi, însă, la cele două întâlniri e mai greu de spus. La cum stau ostilităţile în relaţiile ruso-ucrainiene în momentul de faţă, până şi un meci de curling între cele două ţări ar putea face un stadion neîncăpător. Istoria sportului are însă mai multe momente în care conotaţiile politice au transformat jocul în pretext de propagandă şi conflict.
Meciurile şi competiţiile sportive între părţile „beligerante” ale Războiului Rece, „bobârnacele” primite de Hitler prin înfrângerile suferite de sportivii germani în faţa unor sportivi „indezirabili” pentru nazişti sau impactul major al fotbalului în politica sud-americană sunt doar câteva dintre exemplele în care miza disputelor a depăşit cu mult arena de joc.
Rasişti cu buza umflată
În 1936, la Berlin, Hitler a folosit momentul Olimpiadei pentru a promova presupusa superioritate rasială a germanilor în detrimentul evreilor, ţiganilor, negrilor şi a altor grupuri stigmatizate în Germania nazistă. Campania a fost însă scurt-circuitată de succesul atletului american de culoare Jesse Owens, cel care a câştigat la acea ediţie patru medalii de aur. Lumea îl adora, era un atlet complet: cu un an înainte, în mai 1935, doborâse într-o singură zi cinci recorduri mondiale iar la săritura în lungime a sărit 813 cm, performanţă care n-a mai fost egalată ani buni după aceea. Prin prestanţa sa la Berlin, Owens a rămas o legendă a Jocurilor Olimpice.
Tot în 1936, vedeta supergreilor din boxul german, Max Schmeling, l-a întâlnit în cadrul unui meci plin de încărcătura politică a vremii pe americanul Joe Louis. Schmeling a câştigat prin K.O. în ultima rundă. Naziştii jubilau, iar boxerul german a devenit un simbol al propagandei germane. Hitler i-a trimis personal flori soţiei lui Schmeling cu următorul mesaj: „Te felicit din toată inima pentru superba victorie a soţului tău, marele nostru boxer german.”
Al doilea meci între cei doi pugilişti s-a jucat tot la New York, doi ani mai târziu. În pregătirea marelui eveniment s-a implicat însuşi preşedintele SUA de atunci, Franklin D. Roosevelt: „Joe, avem nevoie de muşchii tăi ca să batem Germania.” Louis a câştigat revanşa prin K.O în prima rundă. După război, cei doi boxeri au devenit însă prieteni şi au păstrat legătura întâlnindu-se periodic pînă la moartea lui Louis, în 1981.
La 30 de ani de la revanşa lui Louis, Olimpiada din Mexic devine scena unui alt moment istoric de afirmare a afro-americanilor: atleţii Tommie Smith şi John Carlos salutau publicul prezent la ceremonia de decernare a medaliilor pe care le câştigaseră cei doi cu faimosul salut Black Power.
În decembrie 1979, Uniunea Sovietică invadează Afganistanul. Drept răspuns, în vara anului următor occidentalii boicotează Olimpiada de la Moscova. Războiul Rece nu se opreşte aici: în replică, sovieticii şi sateliţii lor boicotează peste patru ani Olimpiada de la Los Angeles. România, însă, a confirmat participarea fiind primită cu un entuziasm cu care, probabil, nu va mai fi primită niciodată de un public prezent la deschiderea unei Olimpiade.
Baia de sânge de la Melbourne
Mai în glumă, mai în serios, psihologii pun pasiunea ungurilor pentru sporturile nautice pe seama lipsei unei mări pe harta vecinilor noştri. Compensaţia aceasta i-a ţinut însă mai mereu în elita poloului pe apă.
Suntem la Olimpiada de la Melbourne din 1956. Ungaria, cea mai bună echipă de polo a momentului, întâlnea selecţionata Uniunii Sovietice. În memoria publică a maghiarilor, meciul echivalează şi astăzi cu o adevărată finală, deşi nu a fost. Partidă era aşteptată cu un interes deosebit: în sala de 6000 de locuri se spune că se înghesuiseră cca. 8000 de spectatori, iar biletele, care costau oficial 1-2 lire, ajunseseră pe piaţa neagră la 30-40 de lire.
Întâlnirea s-a disputat în după masa zilei de 5 decembrie. Tancurile sovietice erau deja la Budapesta şi înăbuşiseră revoluţia maghiară. Poloiştii maghiari erau la zi cu isprăvile Armatei Roşii. Scorul final: 4-0 pentru Ungaria. Sovieticii n-au digerat uşor înfrângerea şi unul dintre jucătorii lor l-a lovit intenţionat pe Ervin Zádor spărgându-i arcada. Pozele cu faţa însângerată a poloistului maghiar au făcut înconjurul lumii, legendara partidă devenind, apoi, şi subiect de documentar.
Hochei pe greaţă
„Miracle on Ice” (Miracol pe ghiaţă) este formula cu care se alintă americanii când îşi aduc aminte de meciul cu care au câştigat, în faţa Uniunii Sovietice, medalia de aur la hochei pe ghiaţă la Jocurile Olimpice de la Lake Placid, din 1980. Echipa Statelor Unite era formată atunci din studenţi şi amatori, fără a emite vreo pretenţie în faţa „galactiilor” din reprezentativa URSS. Totuşi, antrenaţi de Herb Brooks, americanii au reuşit să se impună cu 4-3. Brooks a fost omul cheie al partidei, reuşind să îi motiveze pe jucătorii săi printr-un discurs devenit istoric.
Meciul a fost votat în topul celor mai importante 20 de momente sportive ale secolului XX. În 2008, la aniversarea unui secol de existenţă, Federaţia Internaţională de Hochei a declarat Miracle on Ice drept povestea numărul 1 din istoria hocheiului pe ghiaţă internaţional.
O altă partidă de hochei istorică a fost cea dintre Cehoslovacia şi URSS, desfăşurată în cadrul Campionatului Mondial din Suedia, la un an după Primăvara de la Praga. Victoria Cehoslovaciei a scos în stradă în jur de 500.000 de suporteri, îndeosebi la Praga. În condiţiile în care ţara era ocupată de sovietici, momentul devenise unul excepţional.
Euforia a dus la proteste şi la violenţe îndreptate împotriva militarilor sovietici. Incidentele au încetat abia după intervenţa Poliţiei şi a Armatei cehoslovace fiind folosite ca pretext pentru a-i elimina pe liderii încă neînlăturaţi ai Primăverii pragheze. Printre aceştia şi Alexander Dubček, forţat să demisioneze din funcţia de Prim Secretar al Partidului Comunist Cehoslovac.
Tenis de mase
Au existat şi momente în care sportul a detensionat relaţiile politice. Cum s-a întâmplat şi în 1970, când echipa de tenis de masă a Chinei, aflată la Campionatul Mondial din Japonia, a invitat reprezentativa similară a Statelor Unite la un meci amical în China. Ping pong diplomatic. Jucătorii şi jurnaliştii americani au format la vremea aceea prima delegaţie sportivă americană care a reuşit să treacă de blocajul informaţional impus de China comunistă după 1949.
O altă poveste cu final fericit este cea a indianului Rohan Bopana şi a pakistanezului Aisam-ul-Haq Qureshi. Cei doi tenismeni au ajuns în finala de dublu a ediţiei din 2010 a US Open. Succesul cuplului indiano-pakistanez a fost primit cu entuziasm în ambele ţări. Bopana şi Qureshi au fost susţinuţi inclusiv de liderii politici ai celor două state nu tocmai prietene, aceştia urmărind împreună marea finală. Impactul a fost extraordinar făcându-l pe ministrul indian al sportului, Manohar Singh Gill, să se întrebe: „Dacă Bopanna şi Qureshi pot juca împreună, de ce n-ar putea-o face şi India cu Pakistan?”. Nu a primit încă un răspuns clar nici până în ziua de astăzi.
Fotbal cu premeditare
De la întânirile istorice Anglia-Argentina, Turcia-Armenia, Polonia-Germania, Belgia-Olanda sau România-Ungaria, la rivalităţile incurabile dintre diversele cluburi, istoria fotbalului e plină de poveşti cu iz politic. Cea care are de departe reputaţia cea mai proastă este povestea „războiului fotbalistic” dintre Honduras şi El Salvador.
Drama şi pasiunile pe care le-a implicat confruntarea sportivă dintre cele două ţări a fost făcută cunoscută lumii pentru prima oară, de la faţa locului, de jurnalistul şi scriitorul polonez Ryszard Kapuscinski. Textul, intitulat The Soccer War, a fot publicat în 2006 în prestigioasa antologie The Granta Book of Reportage.
Cele două ţări jucau în cadrul calificărilor pentru Campionatul Mondial din Mexic, din 1970. Primul meci a avut loc duminică, 8 iunie 1969, în capitala Hondurasului, Tegucigalpa. Nimeni n-a acordat vreo atenţie partidei.
Echipa El Salvadorului a ajuns în Tegucigalpa sâmbătă şi a petrecut o noapte nedormită la hotelul în care a fost cazată. Jucătorii nu au putut dormi pentru că fuseseră ţinta unui război al nervilor orchestrat de fanii Hondurasului: o mulţime de oameni a înconjurat hotelul, au aruncat cu pietre în geamuri şi au făcut o gălăgie de nedescris întreaga noapte. Ideea era că o echipă somnoroasă, epuizată şi irascibilă este victimă sigură în meciul ce urma să aibă loc a doua zi. Aceste şicane sunt uzuale în America Latină.
A doua zi, Hondurasul a bătut somnoroasa echipă a El Salvadorului cu 1-0.
Amelia Bolanios, o tânără de 18 ani, era în faţa televizorului, în El Salvador, când Roberto Cardona, fundaşul Hondurasului, a marcat golul victoriei în ultimul minut de joc. Amelia s-a ridicat din pat, a fugit la biroul în care tatăl ei îşi ţinea pistolul şi şi-a tras un glonţ în inimă. Tânăra nu a suportat să vadă cum patria ei este îngenuncheată, scria a doua zi El Nacional, un ziar din El Salvador.
La funerariile fetei a participat întreaga populaţie a capitalei salvadoriene. Un membru al Gărzii Militare mărşăluia cu un steag în fruntea procesiunii. Preşedintele şi miniştrii veneau, încet, în spatele sicriului acoperit şi el cu un steag. După membrii guvernului urmau nefericiţii jucători care pierduseră în Honduras şi care se întorseseră cu un avion special în dimineaţa înmormântării.
Meciul retur urma să se joace pe superbul stadion Flor Blanca din San Salvador, o săptămână mai târziu. De data aceasta a venit rândul jucătorilor Hondurasului să petreacă o noapte albă. Mulţimea de fani salvadorieni urla în jurul hotelului. Au spart toate geamurile şi au aruncat în camere cu ouă stricate, şobolani morţi şi cârpe murdare. Jucătorii oaspeţilor au fost transportaţi la meci în maşinile blindate ale Diviziei Întâi Mecanizate salvadoriene, care i-au scapat din mâinile mulţimii. Lumea scanda şi purta portrete cu noua eroina naţională, Amelia Bolainos.
Înainte de meci, Armata a împânzit stadionul şi împrejurimile lui. În timpul intonării imnului oaspeţilor, mulţimea urla şi fluiera. Apoi, în loc de steagul Hondurasului – care fusese ars în faţa spectatorilor declanşând în rândul lor o bucurie soră cu delirul – gazdele au înălţat o cârpă de vase zdrenţuită. În atari condiţii, nu e de mirare că jucătorilor dinTegucigalpa nu le prea stătea mintea la meci. Se gândeau doar cum să scape cu viaţă de acolo. „Am fost incredibil de norocoşi că am pierdut”, declara după meci Mario Griffin, antrenorul oaspeţilor.
El Salvador a câştigat meciul cu 3-0. Aceleaşi maşini blindate i-au dus pe jucătorii Hondurasului de la stadion direct la aeroport. Urmau însă clipe grele pentru fanii care i-au însoţit. Îmbrânciţi şi bătuţi, au uşchit-o toţi spre graniţă. Doi dintre ei, însă, au murit. Mult mai mulţi au ajuns în spitale. 150 de maşini ale lor au fost incendiate. Câteva ore mai târziu, graniţa dintre cele două state a fost închisă. Peste o lună începea războiul.
Coechipieri în tabere adverse
O altă poveste antologică cu sport şi război este cea a echipei de aur a baschetului iugoslav de la finele anilor 1980. Documentarul de mai jos prezintă destrămarea ei şi Iugoslaviei prin prisma tulburătoarei turnuri a prieteniei dintre cele două mari foste staruri ale dream team-ului iugoslav: sârbul Vlade Divac şi croatul Dražen Petrović. Filmul, de neratat, este de actualitate ori de câte ori se aude zăngănit de arme, cum se întâmplă şi în prezent în proximtatea noastră.
