La Sighet s-au desfasurat ca in fiecare an lucrarile Scolii de Vara, loc unde de regula se pot intalni scriitori, istorici, gazetari, reprezentanti ai societatii civile, invitati de marca din strainatate. A ajuns aproape un fapt banal sa spui ca la Sighet se afla bunaoara Vladimir Bukovski sau Stephane Courtois, nume care, iarasi banal spus, nu mai au nevoie de nici o prezentare si care prin tot ce au facut reprezinta ultimul si cel mai puternic val din miscarea anticomunista europeana.
Anul acesta, gratie eforturilor Anei Blandiana si ale lui Romulus Rusan, la Sighet s-a inaugurat o noua sala dedicata scriitorilor care din 45 incoace au fost fie arestati, fie interzisi. Este o sala in care cei tineri pot vedea o serie intreaga de documente prin care pot sa inteleaga faptul ca a fi scriitor nu era o chestiune de moft personal, de vocatie mai mult sau mai putin indoielnica, de asaltare a celebritatii cu sau fara argumente, ci un mod de a-ti pune viata in pericol din simplul motiv ca afirmai niste lucruri care nu conveneau stapanitorilor de atunci.
Si, fiindca am vorbit de tineri, trebuie Ð a cata oara? Ð subliniat ca rostul Scolii de Vara nu este atat acela de a ne aminti noua, care stim ce s-a intamplat in 50 de ani de ocupatie comunista, cat de a-i invata pe tineri. Spun “a-i invata” si nu a le da simple informatii fiindca – aceasta trebuie reafirmat Ð la Sighet omul nu este atat informat cat format intr-un duh al adevarului, ca sa poata discrimina intre ce este grav si ce este superficial, intre ce inseamna contestatie frivola si jertfa autentica, mai mult, el are prilejul sa priceapa ca poporul roman nu a insemnat si nu inseamna o adunatura de oportunisti si de lingai, ci in esenta sa, in ce are mai bun, a fost facut din adevarati luptatori si mari duhovnici. Cu alte cuvinte, Scoala de Vara este o lectie de intens patriotism, asa cum avem nevoie sa ni se administreze periodic pentru a mai iesi din relativismul confortabil si depersonalizant in care ne complacem si probabil ne vom complacea ca doar aceasta este directia actualmente trasata.
Astfel, nu pot sa nu atrag atentia si asupra faptului ca Sighetul pana la urma constituie si un fel de mers in raspar, inot impotriva curentului, demnitatea de a te opune unui nou stil al integrarii, cu pretul uitarii sau retezarii radacinilor. Sighet, altfel spus, inseamna si cer, si pamant, memorie intruchipata de mormintele de cele mai multe ori nestiute ale celor morti in anonimatul temnitei, dar si cer ca spatiu nelimitat al credintei, al iubirii, al sperantei.
Conform statisticilor, la Memorialul Sighet vin multi straini. Este desigur vorba de un turism bine-venit care in programul sau include plaiurile maramuresene, cimitirul de la Sapanta, bisericile de lemn de la Ieud si Surdesti. Pentru un japonez sau un thailandez, Sighet este ceva printre altele. Totusi, cei excentrici care vin de la celalalt capat al pamantului au la randul lor ocazia sa cunoasca in mod intim ce a fost istoria noastra in a doua jumatate a secolului XX, sa priveasca, evident, cu ochii strainilor, dar sa simta si cu inima care treptat nu mai e straina.
Alaturi de Muzeul Taranului Roman, Memorialul Sighet este marea biruinta post-'89.
