Isaak Babel, Gorki, Mihail Bulgakov, Pavel Florenski, Boris Pilniak, Osip Mandelstam, Pasternak, Anna Ahmatova; personalitati titanice, nume care lumineaza cultura secolului XX. Individualitati literare distincte, unite, totusi, printr-un numitor comun: sub o forma sau alta, toti cei amintiti sunt victime ale represiunii staliniste. Inclusiv “postdrapelul literaturii sovietice”, Maxim Gorki, scriitorul cunoscut la scara mondiala, care a avut dosar de urmarire intocmit de “organe” si pastrat in arhivele de la Lubianka, inca nedesecretizate total. Habent sua fata libeli… La fel si scriitorii. Fiecare are soarta lui. Gorki a fost tinut sub observatie permanenta. Soljenitin a fost exilat, Pasternak – obligat sa refuze premiul Nobel, Bulgakov – autorizat sa traiasca dar sub teroarea de a fi arestat oricand. Florenski si Babel au avut parte de glont. Celebrele “9 grame in ceafa”. Noua grame de plumb. Soarta unor carti si a autorilor lor a fost cunoscuta cu adevarat de-abia dupa ce KGB a fost fortat sa permita accesul la arhivele privind viata culturala. In principal, ridicarea valului de pe una dintre cele mai negre perioade din istoria poporului rus i se datoreaza unui scriitor: Vitali Sentalinski, autorul masivului volum al carui titlu, in editia franceza, aparuta in 1993 la editura pariziana Robert Laffont, este “La Parole ressuscitee. Dans les archives litteraires du KGB” – “Cuvantul reinviat. In arhivele literare ale KGB”. Spatiul nu ne ingaduie, din pacate, sa relatam piedicile de care s-au izbit Sentalinski si cei insufletiti de vointa lui. O idee, totusi, putem avea: au fost similare cu eforturile oamenilor care au luptat pentru recuperarea manuscriselor inginerului Gheorghe Ursu si care inca n-au pierdut nadejdea ca, intr-o zi, celebrul “Jurnal” al celui care a platit cu viata cutezanta de a scrie despre Ceausescu si regimul lor va iesi la lumina.
Punctul final al romanului – glontul in ceafa
Similitudini exista intre regimul comunist din Romania si conceptia stapanilor de la Kremlin si in materie de receptare a fenomenului literar. Nu valoarea conteaza, ci servirea cauzei. “Decidentul politic aplica cu strictete principiul "cine nu e cu noi e contra noastra". Sef de scoala literara, presedinte al Uniunii Panruse a Scriitorilor, tradus in numeroase limbi, Boris Pilniak ar fi avut dreptul la onoruri si recunostinta statului sovietic. Fiindca “literatura sovietica – spune Sentalinski – cunostea o alta ierarhie a valorilor. Pentru ea Pilniak nu era decat "un tovaras de drum" (…) Erau astfel numiti scriitorii indoielnici care nu erau membri de partid si nici de origine proletara, chiar daca recunosteau revolutia. Asa au fost clasati Esenin si Babel, Pasternak si Zamiatin, Zoscenko, Alexei Tolstoi si atatia altii, scriitori indiscutabil, dar nu si indiscutabil sovietici. Greutatea sociala a scriitorului nu depindea de talent, ea era evaluata ideologic. Babel era considerat tovaras de drum revolutionar, Vsevolod Ivanov – tovaras de drum pur si simplu, iar Pilniak ca "tovaras de drum" intre ghilimele. Vor fi fost, poate, aceste sinistre ghilimele la originea viitoarelor sale nefericiri? Sau Stalin, care tinea personal contabilitatea talentelor, le-a ordonat acolitilor sai plasati in literatura sa-i dea lui Pilniak o atentie deosebita? Exista, bineinteles, o ratiune a supravegherii: Pilniak era printre primii care aratasera dedesubturile revolutiei. In revolutie, el nu vedea numai lozincile si defilarile, ci si o tornada insangerata, un uragan dezlantuit sau, mai degraba, un animal nemilos, "spontan ca un lup". Stalin avea un atasament special pentru aceste carnasiere cenusii. Le desena, chiar peste tot prin hartiile sale. In cartile lui Pilniak bolsevicii merg in haita: "bluze de piele", "vlajgani imbracati in piele" care "functioneaza inergic" (sic!) (expresia aceasta o auzise Pilniak din gura unui viitor comisar al poporului si conducator al statului). "Asa stim sa facem, asa vrem, asa am hotarat si basta!" Iata ce insemna "a functiona inergic". Iar in fruntea acestei noi rase de oameni-lupi se afla "omul care nu se indoaie", acel "numarul unu" din nuvela sa Povestea Lunii nestinse in care fiecare il recunoaste pe Stalin. Intai fusesera dresati, potcoviti si reeducati tovarasii de drum precum caii salbatici, apoi se termina cu atatea ceremonii: ori acceptau ideologia dominanta, ori li se interzicea publicarea. Sub pretextul aprofundarii luptei de clasa si al bolsevizarii literaturii, talentul, proprietate intelectuala, trebuia sa fie expropriat. Ori erai cu partidul, ori contra lui, tertium non datur (in latina in text, n.n.)”. Pilniak isi semnase condamnarea la moarte din momentul in care trimisese peste hotare textul nuvelei amintite al carei subiect era mai mult decat primejdios. Mihail Frunze, succesorul lui Trotki la Comisariatul Poporului pentru Razboi, suferea de ani de zile de un ulcer deschis. “In 1925, Politbiuro (omologul CPEx ceausist – n.n. A.M.) preconiza o operatie. Frunze se supuse presiunii tovarasilor sai si medicilor. Interventia chirurgicala revela ca ulcerul se vindecase deja, dar Frunze muri din caza unei crize cardiace post-operatorii, in octombrie, in toiul luptei dintre Stalin si Zinoviev. Aparuse zvonul ca Frunze, care inca nu optase pentru vreunul, dar risca sa-i tina partea lui Zinoviev, a fost deliberat sacrificat de Stalin”, afirma Sentalinski. Cu un asemenea subiect, era fatal ca fulgerele partidului (a se citi – mania Dictatorului) sa se abata asupra scriitorului. Intai a fost declansata o campanie de presa, in “Literaturnaia Gazeta” si “Komsomolskaia Pravda” (inspiratoare, probabil, a campaniilor declansate imediat dupa invazia bolsevica, in “Scanteia” de catre Brucan et co. impotriva unor mari personalitati ale vietii publice romanesti).
Printre participanti – un nume celebru: Vladimir Maiakovski, care avea sa se sinucida… Ca si alti aparatori ai infailibilitatii Partidului, Maiakovski recunoaste, senin, ca nu-l citise pe Pilniak, fapt care nu-l impiedica sa-l acuze pe scriitor de “tradare pe front”. (Schimband ce e de schimbat, nici in zilele noastre lucrurile nu se petrec altfel: cati dintre cei care-si asmut pana impotriva lui Paul Goma, acuzandu-l de antisemitism, nu incep prin a afirma ca nu l-au citit?!). Incepand din 1929 (“God Velikovo Pereloma” – Anul Marii Cotituri, al colectivizarii fortate, in urma careia au murit circa 6 milioane de asa-zisi kulaci), Pilniak devine, de fapt, un mort civil. Nu traieste, i se permite sa traiasca. Nu este inca arestat – dar nu este nici liber. Intre timp, “organele”, care nu uita si nu iarta nimic ii alcatuiesc un dosar cuprinzator, completat, surprinzator, cu documente din… Spania. Lucrurile sunt prea interesante ca sa nu fie relatate: in 1936, in Spania se declanseaza razboiul civil, la care sovietele iau parte activ. Este momentul ca Stalin sa termine, o data pentru totdeauna, cu POUM (Partido Obrero de Unificacion Marxista), concurent temut al Partidului Comunist Spaniol, de obedienta stalinista. Nu era vorba numai de eliminarea unui competitor politic. Liderul POUM, Andres Nin, fusese secretarul particular al lui Trotki la Moscova. Tatucul de la Kremlin nu rateaza ocazia de a-l distruge pe fidelul marelui sau dusman astfel incat elemente ale NKVD il captureaza pe Nin, il tortureaza ajungand pana la a-l jupui de viu, apoi fac sa circule zvonul ca a fost ucis de “fascisti”. Printre hartiile lui Nin au fost gasite scrisori ale lui Pilniak in care aparea numele ziaristului Victor Serge, trotkist. Conspiratie internationala in toata regula: de la Barcelona in Urali, cum zice Sentalinski. Pilniak a fost arestat si i s-au aplicat “tratamentele” rezultate din luminoasa filosofie a lui Ejov si Beria (care “obisnuia sa spuna: “dati-mi pe cine vreti si, in 24 de ore, il fac sa recunoasca faptul ca e spion britanic”). Arestarea a avut loc la 28 octombrie 1937, zi in care fiul sotilor Pilniak implinirea 3 ani, cu care prilej vecinul, Boris Pasternak, venise sa-i felicite… In speranta ca anchetatorii il vor lasa in viata, arestatul “recunoaste” tot ce se cere: ca are opinii contrarevolutionare, ca are prieteni trotkisti, ca s-a intalnit in secret cu Andre Gide, ca a spionat pentru japonezi, ca, in loc sa lupte cu dusmanii revolutiei, scria nuvele…
Procesele-verbale de la Lubianka au pastrat numele anchetatorilor: Roizman si Jurbenko. Stradaniile acestora vor reusi sa-l “convinga” pe Pilniak ca ar fi participat la planuirea unui atentat contra lui Stalin insusi! La 20 aprilie 1937, Pilniak a fost judecat de un tribunal militar compus din faimosul Ulrich, asesorii Zarianov si Jdan si secretarul Batner. Pe rechizitoriu figureaza si semnatura lui Vistnski, procuror general. Procesul a durat 15 (cincisprezece) minute. Sentinta: moarte prin impuscare. “Sentinta definitiva, fara posibilitate de recurs”. A doua zi, 21 aprilie 1937, scriitorul Boris Pilniak, de reputatie internationala, cunoscut in America, Franta, Japonia, a fost impuscat in ceafa, metoda clasica de ucidere a NKVD, folosita si la Katyn. Cartile sale au fost retrase din librarii si biblioteci si n-au reaparut decat in 1976, la 20 de ani de la reabilitarea din timpul lui Hrusciov. Milioane de oameni au fost impiedicati, astfel, sa le citeasca. Manuscrisele confiscate la perchezitia din timpul arestarii au fost distruse. Punctul final la romanul confiscat de NVKD si disparut in tainitele Lubiankai, remarca, cu amaraciune, Vitali Sentalinski, a fost glontul.
Destinul Poetului neconformist: groapa comuna
In noaptea de 16 spre 17 mai 1934 agentii GPU au batut in usa apartamentului 26 din blocul de la adresa moscovita a poetului Ossip Mandelstam: str. Nastsokin 5. “In ajunul nefericitei nopti, Ana Ahmatova, poeta si prietena fidela, sosi din Leningrad la Ossip Emilievici. Acesta n-avea nimic sa-i ofere. Se duse prin vecini si veni cu prada: un ou tare. Nu avusesera timp sa-l manance caci statura de vorba. Painea impartita era de ordin spiritual. In timpul serii mai veni un vizitator: traducatorul David Brodski. Nadejda Iacovlevna (sotia lui Mandelstam – n.n.) considera ca Brodski nu venise intamplator, ci fusese trimis expres de politia politica pentru a-l supraveghea pe Mandelstam si de a-l impiedica sa distruga niscai manuscrise inainte de perchezitie. Chiar si cand stapanul casei se duse pe la vecini, il insoti neslabindu-l din ochi o clipa”. Cum perchezitia a durat ceasuri intregi, Ahmatova a insistat ca Mandelstam sa manance oul. In valijoara arestatul puse cateva carti printre care “Infernul” lui Dante. Agentii revenira a doua zi, scotocira iar locuinta, dar nu gasira ce cautau: un poem “sulfuros” despre Stalin. Sivarov, anchetatorul, era deja in posesia unei versiuni, transmisa, fara indoiala, de un turnator din anturajul poetului. Nu era insa scrisa de mana acestuia. De altfel Mandelstam, care recitase mai multor prieteni versurile, nu le asternuse niciodata pe hartie. Si ce versuri! “Traim, dar nu simtim azi tara sub picioare/La zece pasi, sfarsita, pana si vocea moare/ Spui doar cateva vorbe si, iata, iti vine-n gura/ Munteanul de la Kremlin cu-nfatisarea-i dura/ Cu degetele groase, ca niste viermi satui/Cuvantul i-e porunca, maciuca-n gura lui… Sivarov ii da arestatului o foaie de hartie si-i cere sa scrie poemul contrarevolutionar si sa semneze. Iar Mandelstam se executa. Gratie extraordinarelor eforturi ale lui Vitali Sentalinski, istoria literaturii – nu numai ruse, ci chiar universale a recuperat unica versiune a poemului scrisa de mana autorului. Acele versuri “acuzatoare impotriva "sefului eroic" erau mai mult decat un poem: un act disperat de cutezanta si de curaj civil care nu are analogie in istoria literaturii. In realitate, refuzand sa-si renege opera, poetul isi semna condamnarea la moarte. Singura disperare ii misca mana? Sau incapacitatea de a se preface, de a minti? Privare de somn si lumina orbitoare la interogatorii sau, dimpotriva, intunericul absolut al izolatorului, “neagra” mancare sarata, dar nu si ratia de apa, chiar si camasa de forta, incercare de sinucidere prin taierea venelor – iata de ce a avut parte unul dintre marii poeti ai secolului XX. Conform cu logica zbirilor de la Lubianka, urma glontul in ceafa. Si, totusi, miracolul s-a produs: Stalin insusi a ordonat sa fie izolat – dar lasat in viata! Tribunalul special l-a condamnat la exil interior, pentru trei ani, in orasul Serdin din Urali. Nu era vorba de clementa, ci de un calcul politic. In privinta insemnatatii omului sub dictatura stalinista, este revelatoare formularea din dosarul de exil: “La extrasul din protocolul Comisiei speciale este anexata persoana condamnatului…”!
Si in exil Mandelstam incearca sa se sinucida, aruncandu-se pe fereastra. Paradoxal si nu prea, securistilor li se face frica: Stalin spusese sa fie “prezervat”! Aceeasi comisie speciala ii da dreptul sa plece din Ural, cu interdictia de a se stabili intr-unul din marile centre urbane. Sotii Mandelstam aleg Voronejul, nu prea departe de Moscova. Duc o viata linistita in aparenta. In realitate, teama devine, in sufletul poetului, paroxistica: (“Locuind pe scara de serviciu, astept soneria smulsa din carnea mea, din piept/in orice clipa – si pe scumpii musafiri/Tragand de lantul firav al usilor subtiri”). Avea dreptate sa se teama: la 16 martie 1938, Vladimir Stavski, secretar general al Uniunii Scriitorilor, ii trimite o scrisoare de o cumplita perversitate, “strict confidentiala”, “tovarasului N.I. Ejov”, seful NKVD, rugandu-l “sa contribuie la rezolvarea problemei lui Ossip Mandelstam”. Pasajul-cheie: “Problema este mai putin el insusi, autor de poeme calomnioase si obscene despre conducerea Partidului si a intregului popor sovietic, cat atitudinea luata, in ce-l priveste, de un grup de scriitori sovietici cunoscuti. Ma adresez dv., Nikolai Ivansavici, cerandu-va ajutorul. In ultimul timp, Mandelstam a scris multe poeme. Dar ele nu reprezinta o valoare deosebita…” Incheind cu “salutari comuniste”, Stavski ii cerea, de fapt, lui Wjov sa-l suprime pe poet. Randurile scrise de Mandelstam in “A patra proza” sunt expresia unei dureroase premonitii: “Si totul era ingrozitor ca intr-un vis din copilarie. La jumatatea drumului vietii, talhari care se infatiseaza ca judecatori ma arestara in codrul sovietic … Sunt vinovat… Nu exista doua pareri in privinta asta (…) Ochii scriitorilor rusi ma privesc cu tandrete canina si ma implora sa crap! De unde vine rautatea asta de slugi, dispretul asta de lachei fata de numele meu?”
La 3 mai 1938, manevrele oculte ale lui Stavski isi fac efectul: Mandelstam este rearestat. La Lubianka i se ia doar un interogatoriu. La ce bun sa-si piarda cekistii timpul cand totul era fixat dinainte? O simpla formalitate… Comisia speciala a NKVD l-a condamnat, de data aceasta, la 5 ani de lagar pentru “propaganda antisovietica” – de fapt pentru recitarea poemelor despre Stalin, cu circumstanta agravanta de a-i fi cunoscut pe trotkistii dusmani ai poporului: Stenici si Victor Serge. Cinci ani? Cu sanatatea grav deteriorata, Mandelstam fusese, de fapt, osandit la moarte. In august a fost transferat la Butirki, de unde convoaiele de ocnasi plecau spre Marele Nord. Dupa o luna de drum, poetul ajunge intr-un lagar de la Vladivostok. Ossip Mandelstam a murit la 27 decembrie 1938. Ajunsese piele si os, era scheletic – isi aminteste Iuri Moisenko, martor ocular la moartea poetului. “Ossip Emilievici facu trei-patru pasi (…), ridica cu mandrie capul, respira adanc… si se prabusi”. A fost ingropat intr-o groapa comuna, in acel Mare Nord inghetat unde zac, nestiute, milioane de victime ale terorii staliniste. Din Mandelstam a ramas, biruitoare, nepieritoare, poezia.
*
* *
Pana in 1987, in plina perestroika, procurorii sovietici au sustinut legalitatea condamnarii lui Mandelstam – dupa normele juridice din anii '40. In Romania nu exista nici astazi – nu numai un act oficial de condamnare a regimului comunist (in stransa legatura cu stalinismul) dar nici un decret de achitare si reabilitare a victimelor represiunii dejiste si ceausiste. Dupa cum sute de manuscrise continua sa zaca in arhive, asteptand fireasca iesire la lumina. Cand? E nevoie de o versiune romaneasca a extraordinarului Vitali Sentalinski!
