Majoritatea romanilor, adica cei neimplicati direct in domeniu, isi amintesc de scoala cand slujitorii ei, saturati de rabdari prajite la focuri electorale, acorda elevilor cate o scurta vacanta suplimentara, primita cu inconstienta bucurie de invataceii patriei. Sau, cand, la inceput de an scolar, bugetul familiei, si asa cu respiratia astmatica, trebuie sa mai suporte si presiunea cheltuielilor pentru rechizite.
Dar, cum grevele scolii trec ca adierea unui puf de papadie pe langa statura guvernantilor, fara blocari de drumuri si asalturi contondente pentru fortele de ordine, avem tot ragazul sa privim un pic, fara nostalgii demobilizatoare insa, spre o fateta a scolii romanesti de altadata.
Am fost, de curand, cititorul privilegiat al unui “raport” asupra situatiei lunare a unei scoli de tara din prafuitul Baragan al anului 1943. Raportul, inaintat cu “onoare” de catre directorul “Scoalei primare” din Calarasii Vechi catre Inspectoratul Scolar al judetului Ialomita, a fost completat pe un formular, cum se spune azi, tipizat, cu rubrici clare si, veti vedea, inca de o neasteptata actualitate.
Cum e si normal, documentul se deschide cu datele despre “populatia scolara si frecventa” si continua cu “situatia corpului didactic”, impartit, ca si astazi, in doua categorii importante: titularii si suplinitorii (sau “utilizatii”). Numai ca prima categorie nu daduse, din cauza de salariu, bir cu fugitii spre alte zari (si meserii) de farmec pline, si serveau patria, fiind in plin razboi, prin concentrari trecute la rubrica “absente motivate”. “Predarea religiei” si “Inspectiile sanitare” isi aveau si ele locurile rezervate in raport. Daca, acum, prima activitate, redescoperita dupa decembrie 1989, este in plina inflorire, a doua, tot acum, ni se infatiseaza mereu mai ofilita, mai ales in mediul rural. Ei, si acum incep marile surprize. Pe langa biblioteca dotata cu 340 volume (20 achizitionate numai in luna intocmirii raportului), micuta scoala din Baraganul ialomitean mai avea farmacie scolara (cu medicamente “distribuite gratuit si cu pret de cost”), “cooperativa scolara” (care “procura elevilor carti si rechizite”) si “cantina a scoalei” (unde “se lua masa regulat” sau “se serveau gustari”). Mai existau un muzeu scolar si ateliere de productie, iar activitatea caminului cultural era sustinuta de invatatori, “cultul eroilor” fiind “directiunea” de onoare a tuturor. (Ne aflam, amintesc din nou, in plin razboi.) Asta nu-i impiedica pe dascali sa-si gaseasca timp si pentru “activitatea centrelor de educatie extra-scolara a tineretului”, internet-cafe-urile, discotecile si barurile fiind, atunci, chestiuni virtuale. Din totalul elevilor “ciclului primar” si “supra-primar”, adica anii (clasele) I-VII, in numar de 207 inscrisi, frecventau cursurile 162, ceea ce nu era tocmai rau pentru acele timpuri. Dar nu numai numarul elevilor era important, ci si “clasificarea psihologica a acestora”, cu rubrici pentru “supra-dotati” si “sub-normali”, acestia din urma in numar de trei.
Aceasta scoala, infiintata in anul 1876, era condusa, pardon, manageriata, de un “Consiliu de colaborare” si de un “Consiliu de patronaj”. Si, se pare, era condusa bine. Aveau, totusi, o problema: “lipsa mobilierului”. Pe care nu stim daca au rezolvat-o pana azi.
