Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

România interbelică îşi construia românul perfect

Românul era cel sau cea care vorbea româneşte, credea în tradiţiile româneşti şi mai ales avea „sânge" românesc, adică putea dovedi că are o „moştenire biologică" ...

Share

Laura Stefanut 0 comentarii

22.11.2012 - 20:32

Românul era cel sau cea care vorbea româneşte, credea în tradiţiile româneşti şi mai ales avea „sânge" românesc, adică putea dovedi că are o „moştenire biologică" românească - părinţii, bunicii şi străbunicii săi au fost români.

Marius Turda a plecat din ţară fiindcă nu credea că va putea cerceta aici "ce subiect dorea şi cum îşi dorea". E vorba de biopolitică şi una dintre ramurile ei, eugenismul. Biopolitica cuprinde teoriile care îşi propun să facă societatea mai bună prin „ingineria" socială şi biologică a populaţiei. Adică să diminueze defectele fizice şi psihice ale cetăţenilor şi să construiască naţiuni cu familii „sănătoase şi numeroase". Metodele folosite au fost diverse, de la politici de sănătate şi igienă publică până la sterilizarea sau eliminarea oamenilor cu gene „defecte". Eugenismul, pe scurt, se ocupă de îmbunătăţirea fondului genetic al populaţiei.

Citeşte şi Eugenismul - realitatea uitată din interbelicul românesc

În România perioadei interbelice teoriile eugenice au reprezentat o preocupare principală atât a oamenilor de ştiinţă, cât şi a guvernanţilor, spune Marius Turda. Miza era aceea de a crea naţiunea română ideală. Specialiştii încercau să găsească esenţa românului, aşa că măsurau cutiile craniene, înălţimea, analizau culoarea ochilor şi a părului celor care aveau strămoşi români şi le comparau cu cele ale altor etnii. Noile descoperiri ştiinţifice în medicină, biologie şi genetică, precum grupele de sânge, erau folosite în aceleaşi scopuri. Eugeniştii şi antropologii susţineau că pe baza grupelor de sânge, de exemplu, se putea demonstra că secuii ar fi români maghiarizaţi, iar „ţiganii"-asiatici, adică „ne-români". Printre rezultatele extreme ale acestui mod de a gândi politica prin utilizarea biologiei au fost şi exterminarea evreilor şi a populaţiei de etnie romă în perioada celui de-al doilea război mondial, explică profesorul.

 În comunism nu s-a discutat deschis despre biopolitica, eugenismul sau rasismul românesc, considerate preocupări „burgheze" sau specifice regimului nazist. Mai târziu, cei care au studiat perioada interbelică au ignorat la rândul lor subiectele şi s-au concentrat pe câţiva scriitori de atunci, cum ar fi Eliade, Noica, Cioran sau Blaga. Este însă imposibil să înţelegi cultura şi politica din perioada interbelică dacă ignori preocupările eugenice ale vremii, consideră Marius Turda.

Începând din 2004, Marius Turda a publicat şi editat numeroase studii despre eugenismul din Europa de Sud, Estică şi Centrală. În 2006 a înfiinţat o reţea internaţională de cercetare a istoriei eugenismului şi a rasismului în Europa Centrală şi de Est. Proiectul a avut atât de mult succes în comunitatea academică încât din 2009 s-a extins şi a început să se ocupe cu istoria eugenismului şi a rasismului la nivel mondial.

Deşi are zeci de articole şi cărţi publicate la edituri sau în jurnale importante la nivel internaţional, lui Marius Turda i-a fost tradusă o singură carte în limba română. În prezent lucrează la trei cărţi, una despre istoria ideii de rasă şi „specific naţional" în România în perioada 1874-1974, una despre istoria eugenismul lui din Ungaria în perioada 1900-1919 (care va apărea anul următor) şi o Enciclopedie a Eugenismului din Europa Centrală. 

L.S. De ce aţi ales să studiaţi eugenia şi biopolitica?

M.T. Am ales eugenia şi biopolitica în Europa de Est pentru că în perioada în care îmi terminam eu doctoratul (2000-2003 n.r.) aceste subiecte nu erau cunoscute, nici în Vest, dar nici în ţările respective din Europa de Est. Subiectul a fost tabu în perioada comunistă şi post-comunistă.

Maria Bucur a publicat (în 2002, tradusă în română în 2005 - n.r) o carte de căpătâi despre eugenis-mul românesc; mai exista o car-te despre eugenismul polonez publicată de Magda Gawin, însă celelalte ţări din zonă nu au beneficiat de abordări similare.

Ceea ce este clar este că toate aceste ţări au încercat în secolul XX să creeze state moderne, omogene din punct de vedere etnic şi naţiuni compuse din familii sănătoase şi numeroase.

L.S. Care au fost particularităţile României?

M.T. Se poate vorbi de biopolitică în România începând cu crearea României Mari în 1918. O particularitate a cazului românesc este aceea că nu au existat legi care să permită sterilizările eugenice şi în masă, aşa cum s-a întâmplat în America, Ge‑‑rmania, ţările scandinave sau în cele baltice. Au existat însă sterilizări ilegale efectuate în spitale, mai ales în cazul celor cu afecţiuni psihice, şi în închisori.

În România existau minorităţi naţionale, iar ideea de bază era crearea unui stat ideal pentru o naţiune ideală: cea română. În anii '40 biopolitica a devenit politică de stat, cu alte cuvinte România a introdus legi rasiale, cum ar fi legile antievreieşti, care prevedeau, printre altele, o definiţie pe bază de „sânge" a românului. Unele idei eugenice şi biopolitice au fost împrumutate din Italia fascistă şi Germania nazistă; altele au fost rezultatul direct al naţionalismului românesc.

L.S. Pe ce criterii se făceau sterilizările  eugenice?

M.T. Sterilizarea eugenică este sterilizarea făcută cu scopul de a îm--piedica un individ să transmită mai departe bolile ereditare de care suferă, boli atât fizice, cât şi psihice. În perioada interbelică se credea despre multe boli „sociale", precum alcoolismul sau pros--tituţia, că sunt transmise ereditar.

L.S. Cine era românul?

M.T. Depinde cine era întrebat... Pentru un eugenist, românul era cel sau cea care vorbea româneşte, credea în tradiţiile româneşti şi mai ales avea „sânge" românesc, adică putea dovedi că are o „moştenire biologică" românească - părinţii, bunicii şi străbunicii săi au fost români. În aceea perioadă au avut loc numeroase măsurători antropologice, atât în comunităţile româneşti, cât şi în cele ale minorităţilor etnice. Ideea de bază era de a găsi „esenţa biologică" a românului şi a „celuilalt". Ele presupuneau măsurarea cutiei craniene şi a trăsăturilor fizionomice, măsurarea înălţimii, observarea culorii ochilor şi a părului şi o analiză a grupelor de sânge. Exemple mai cunoscute sunt cercetările făcute de Francisc Rainer în anii '20 sau cele organizate de Gusti şi echipele lui în anii '30.

L.S. Şi restul, cei care nu se încadrau în „profilul" românului?

M.T. Ceilalţi, în viziunea eugeniştilor, erau ori disgenici (presupune transmiterea unor gene slabe - n.r ), precum romii sau handicapaţii, ori inferiori, ca evrei şi „ţiganii"; uneori chiar şi maghiarii au fost consideraţi „inferiori" din punct de vedere rasial, datorită originii lor asiatice. Sau puteau fi „superiori" precum cei din rasa ariană/
germanică.

L.S. Cât de răspândit era euge-nismul în perioada interbelică?

M.T. Discursul public despre eugenism a fost foarte răspândit, de la reviste de popularizare a ştiinţei şi medicinii până la reviste de interes general, expoziţii publice şi conferinţe radio. Au existat reviste specifice dedicate eugenismului şi se preda la universităţile din Bucureşti, Cluj şi Iaşi.

Spre exemplu, expoziţia publică din Parcul Carol din anul 1936 dedicată copilului, organizată de Fundaţia Principelui Mircea.Panouri şi pavilioane tratau diferite subiecte legate de copil şi familie, de la alăptat până la educaţia eugenică: părinţii erau informaţi despre importanţa eredităţii, a bolilor congenitale, a bolilor venerice, despre importanţa familiei pentru stat şi naţiune.

L.S. Daţi-mi un exemplu de mani-festare la nivel instituţional a eugenismului din România.

M.T. În 1927 apare prima societate de eugenie din România, fondată la Cluj de Iuliu Moldovan, care deja în anii 1930 număra 300 de membri. În '39 existau deja cinci societăţi de eugenie în România, care erau unite într-o Federaţie a Societăţilor de Eugenism. Acestea erau doar societăţile româneşti. A existat însă un foarte puternic şi extins eugenism german în Transilvania şi Banat la fel cum a existat şi un eugenism maghiar în Transilvania în perioada interbelică.

L.S. Cu ce se ocupau societăţile de eugenie?

M.T. Agenda de activitate era diversă: de la popularizarea eugeniei prin cursuri, conferinţe şi expoziţii, până la presiune asupra puterii politice pentru introducerea anumitor legi, ajutor financiar oferit sătenilor, formarea de echipe de specialişti în anumite domenii precum asistenţa socială şi organizarea de congrese internaţionale.

L.S. Ce consecinţe au avut eugenismul şi biopolitica în România?

M.T. Unele consecinţe au fost pozitive, cum ar fi sistemul de sănătate din satele româneşti, creat în anii '20 şi '30, politicile sanitare de vaccinare la sate, educarea sportivă a copiilor, lupta împotriva alcoolismului şi bolilor venerice. De exemplu, Iuliu Moldovan a reuşit să introducă şi o Lege sanitară modernă în 1930 cât era ministru al Sănătăţii în guvernul ţărănesc. Alte consecinţe au fost negative, precum planurile de eliminare a minorităţilor etnice din poziţiile dominante în economie sau cultură. În această categorie intră şi rasismul românesc din anii '40 când legile rasiale antievreieşti au fost pe larg aplicate, iar ideile eugenice, mai ales cele de origine germană, au devenit populare şi în România.

L.S. Totuşi, chiar şi astăzi, fenomenul este foarte puţin abordat când se vorbeşte des-pre identitatea naţională din perioada interbelică

M.T. Având în vedere obsesia cu specificul naţional în România este surprinzător să observi că aproape toate discuţiile şi cărţile scrise pe acest subiect evită să discute „corpul" naţiunii (adică tema centrală a oricărui eugenism), ca şi cum poporul ar fi doar o sumă de idei şi nu de oameni reali care trăiesc în condiţii reale. Nu avem încă un studiu complet sau o dezbatere publică despre cum au gândit medicii, biologii, antropologii, statisticienii şi alţi specialişti români identitatea naţională în perioada interbelică, de exemplu. În cărţile existente pe acest subiect dezbaterile despre identitatea naţională sunt văzute mai ales prin opera unor poeţi, literaţi sau a unor filozofi. În multe privinţe, perioada interbelică este pentru majoritatea românilor doar Crainic, Blaga, Cioran, Eliade, Ionescu, Sebastian. Unii mai ştiu de Gusti sau de Galopenţia. Nu se scrie însă despre Iuliu Moldovan, Herseni, Mănuilă, Iordache Făcăoaru, Petre Râmneanţu, Ovidiu Comşia, Necrasov, şi alte sute de profesori şi cercetători din universităţile şi centrele de cercetare din perioada respectivă.

L.S. Ce consecinţe are reducerea perioadei interbelice la discuţia despre câţiva intelectuali?

M.T. Este imposibil să înţelegi o cultură şi politicile unui stat precum România în perioada 1918-1948 dacă îi citeşti doar pe Cioran, Eliade, Ionescu şi Noica.

În ultimul timp se observă însă o deschidere mai largă către alte figuri importante din trecut. Să sperăm că această deschidere va conduce la discuţii mai cuprinzătoare despre perioada interbelică şi cultura română în general.

L.S. În cazul rasismului sau al altor tipuri de discriminări se invocă argumentul „dovezilor ştiinţifice". Cum a ajuns ştiinţa să fie folosită ca instrument pentru legitimarea acestora?

M.T. Rasele nu au o realitate biologică, adică ştiinţa nu a obţinut o dovadă biologică că ele există. Rasele nu există decât în minţile rasiştilor. Pe de altă parte nu există o ştiinţă care să fie „inocentă". Multe descoperiri au fost folosite în scopuri politice - descoperirea grupelor de sânge, de exemplu.

L.S. Cum a fost folosită descoperirea grupelor de sânge în scop politic?

M.T. Se voia demonstrarea apartenenţei individului la anumite „rase", începând din perioada primului război mondial. Se credea că fiecare „rasă" are un anumit grup de sânge. De exemplu, popoarele de origine asiatică au mai mult sânge de grupa B, în vreme ce la popoarele de origine nord-europeană predomină grupa A. Chiar dacă din punct de vedere al fizicului şi caracteristicilor antropologice unii oameni par să aparţină aceluiaşi grup, analiza sângelui poate să demonstreze că ei de fapt au origini rasiale diferite, credeau cercetătorii vremii.

L.S. Care a fost situaţia în România?

M.T. În România interbelică acest tip de argument s-a folosit mai ales pe comunităţile maghiare din secuime pentru a demonstra că secuii sunt de fapt români maghiarizaţi, sau pe comunităţile "ţigăneşti" pentru a demonstra originea lor asiatică şi astfel „neromânească".

Mai exact, grupele de sânge ale românilor erau împărţite între A şi B. Românii din zonele de munte aveau mai mult grupa de sânge A (aşa-zis „europeană") şi mai puţin grupa de sânge B („asiatică"). În zona de câmpie era invers. Explicaţia oferită era că cei din zonele de câmpie s-au amestecat mai mult cu alte „rase" şi grupuri etnice de origine asiatică, precum turcii şi tătarii în Dobrogea sau ungurii în câmpia Transilvaniei. În cercetările din anii '20 şi '30, autori ca Gh. Popovici şi Petre Râmneanţu au sugerat că secuii aveau grupa de sânge diferită de a celorlalţi unguri din Transilvania şi din Ungaria, însă asemănătoare cu grupa de sânge a românilor din regiune. De aici ideea că secuii ar fi la origine români care s-au maghiarizat.  

CV

1992-1997: student la Facultatea de Istorie, Bucureşti, România

1997-2003: masterand şi doctorand la Universitatea Central Europeană (CEU), Ungaria şi la Universitea Oxford, Anglia

2003-2004: profesor la University College London (UCL), Anglia

2006: înfiinţează Grupul de Cercetare a Istoriei Eugenismului şi a Rasei, Anglia

2004-prezent: profesor Oxford Brookes University 

2011-prezent: director al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford, Anglia

Citește totul despre:

Comentarii

loading...