Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Romani impotriva romanilor

Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fratricid national (volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Iasi, Editura Polirom) va fi lansat la Targul de carte din iunie, la Bucuresti. Volumul cuprinde saptesprezece studii tematice, ...

Share

Rl online 0 comentarii

03.06.2006 - 00:00
Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fratricid national (volum coordonat de Ruxandra Cesereanu, Iasi, Editura Polirom) va fi lansat la Targul de carte din iunie, la Bucuresti. Volumul cuprinde saptesprezece studii tematice, axate pe analiza comunismului romanesc si a represiunii din Romania. Dintre aceste studii amintim cateva: Securitatea si mostenirea sa (Marius Oprea), Canalul Mortii (Doina Jela), Deportarile din perioada stalinista (Smaranda Vultur), Persecutia psihiatrica a opozantilor si dizidentilor (Ion Vianu), Videologia lui Nicolae Ceausescu (Adrian Cioroianu). In grupajul care urmeaza publicam doua din studiile prezente in volum (axate pe greva minerilor din august 1977 si pe revolta muncitorilor brasoveni din noiembrie 1987), acestea apartinand unor foarte tineri cercetatori formati de Ruxandra Cesereanu.

Greva din Valea Jiului

In noaptea de 1 spre 2 august 1977 minerii din Lupeni si Aninoasa au refuzat sa inceapa lucrul, cerandu-le si colegilor de la celelalte mine din Valea Jiului sa se solidarizeze cu ei. Se revoltau astfel impotriva aplicarii reglementarilor noii legi a asigurarilor sociale de stat (in privinta inaintarii varstei de pensionare si excluderii de la pensia de invaliditate a unei largi categorii de mineri), a prelungirii orelor de munca si, in general, impotriva conditiilor improprii de lucru. Autoritatile comuniste au decis sa il trimita la Lupeni pe primul ministru de atunci, Ilie Verdet, dar acesta a fost sechestrat de minerii care cereau venirea la negocieri a lui Ceausescu insusi. Ceea ce s-a si intamplat. Ceausescu a sosit la Valea Jiului pe 3 august 1977, iar numarul de mineri adunati in Lupeni a crescut de la aproximativ 20.000 la 35-40.000. Prin intermediul purtatorului de cuvant al minerilor a fost citita lista celor 22 de revendicari, ultimul punct cerand, intuitiv, ca "nici un grevist sa nu fie arestat, anchetat sau persecutat in urma mitingului grevist de la Lupeni". Intalnirea cu Ceausescu a durat mai multe ore, timp in care acesta le-a promis minerilor rezolvarea revendicarilor, "intuind ca singura solutie este sa faca promisiuni pe care sa nu le onoreze"
Represiunea incepuse insa deja, prin infiltrarea unor securisti printre manifestanti (celebrele "salopete noi") si urma sa continue puternic dupa plecarea sefului statului. In mod evident, de la un punct incolo, greva nascuta din probleme socio-economice a devenit o revolta politica impotriva lui Ceausescu si chiar a sistemului comunist. Desi initial grevistii doreau sa negocieze cu cei din conducerea partidului, ulterior, in prezenta liderului suprem al tarii, minerii au strigat lozinci precum "Jos Ceausescu!" ori chiar "Jos comunismul!", caz unic si total surprinzator pentru putere. In aceste conditii, represiunea impotriva grevistilor s-a desfasurat atat ca masura punitiva, cat si ca una de siguranta, pentru prevenirea unor eventuale alte asemenea miscari, cu atat mai mult cu cat implicatiile politice si gravitatea cu care greva a fost receptata de catre putere transpar prin metodele de pedeapsa aplicate.
Din aceasta categorie de masuri exacerbate fac parte, in primul rand, anchetarile gestionate de ofiteri de la judet sau chiar din Bucuresti, figuri a caror prestanta era probabil menita sa-i intimideze pe mineri. De pilda, patru dintre cei 15 mineri care au fost in cele din urma condamnati au fost pusi sub acuzare pentru fapte comise impotriva colegului lor, maistrul Nicolae Oprea, sef de brigada la mina Barbateni, membru al Comitetului Municipal de Partid Petrosani, al Comitetului Orasenesc de Partid Lupeni si al Comitetului de Partid pe Exploatare. Aparent acesta se indrepta spre o sedinta unde urma sa propuna un program de 8 ore de munca pe zi, si nu de 6 ore cum doreau minerii. In urma unei altercatii, Oprea a fost lovit, iar pentru cercetari a fost adus pe data de 13 august tocmai medicul legist principal de la Institutul medico-legal "Mina Minovici" din Bucuresti. Prezenta acestuia este cu atat mai semnificativ exagerata cu cat certificatul stipuleaza, 9 zile dupa incident, ca Oprea necesita pentru vindecare 1-2 zile de ingrijiri medicale.
In pandant, autoritatile au incercat sa musamalizeze oficial implicatiile politice ale miscarii: incadrarile celor acuzati vizau fapte penale specifice (in principiu vatamare corporala, ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice), in nici un document din dosarele celor cercetati nu se facea vreo referire la miscarea de ansamblu si nicaieri nu aparea cuvantul "greva".
Factual, dupa interogarea a peste 600 de mineri si intocmirea a 150 de dosare, 50 de mineri au fost internati de catre Securitate la Spitalul de Psihiatrie de la Zam si 15 mineri, considerati "tapii ispasitori" ai miscarii din Valea Jiului, au fost condamnati la pedepse intre 2 si 5 ani cu executarea pedepsei in inchisoare sau prin munci corectionale "in alte unitati socialiste". Aceasta forma penala de "deportare" face parte din instrumentarul de mijloace preventive ale partidului si Securitatii, alaturi de mutarea propriu-zisa din Valea Jiului a peste 300 de mineri, fosti participanti la greva. Intimidarile au vizat inclusiv familiile minerilor, mizandu-se pe agresarea psihica a acestora, inclusiv prin planul de a regiza accidente de masina liderilor. Scopuri care par sa fi fost destul de bine indeplinite din moment ce, daca unii dintre lideri au fost arestati si condamnati, un altul, Constantin Dobre, cel care a citit in fata lui Ceausescu lista revendicarilor, a urmat ulterior cursurile Academiei "Stefan Gheorghiu" absolvind in 1986, cu un an inaintea miscarii muncitorilor din Brasov.
Povestea lui Victor Apostu, fostul inginer-sef de la Aninoasa, relateaza perfect istoria intimidarilor la care au fost supusi minerii participanti la greva: "Nu m-au lovit niciodata. Dar in trei luni de zile am albit (...). Ma intimidau. Incercau sa ma intimideze. Eram mereu urmarit. Nu ma lasau deloc in pace". Pe de alta parte, minerul Octavian Dumitru povesteste ca la doua saptamani dupa greva, o Dacie neagra a venit dupa el si l-a transportat la Petrosani, unde a ajuns in camera de ancheta a Securitatii. Era doar inceputul, pentru ca: "In total am fost chemat la Securitate de 15 ori, am fost luat de par si dat cu capul de pereti, mi-au fost stranse degetele la usa".
Mecanismul de tradare a celor din jur si de autotradare a functionat si prin obligarea minerilor de a-si identifica ortacii din fotografiile cu participantii la greva, realizate de catre Securitate, si prin, poate, metoda cea mai cinica prin care anchetatorii i-au pus pe unii dintre minerii aflati sub cercetare sa scrie angajamente prin care se autodenuntau si promiteau sa nu-si repete faptele: "Subsemnatul Flaman Adolf (...) ma angajez prin prezentul angajament ca in continuare la locul de munca sa am o comportare corecta si sa nu intreprind nici o actiune de natura sa aduca atingere normelor de convietuire sociala sau legilor tarii. Regret faptele pe care le consider comise intr-un moment de ratacire (...). In cazul ca voi savarsi noi abateri, sa se ia impotriva mea masuri legale"; sau Dumitrache Gheorghe: "Ma angajez ca in viitor sa fiu un exemplu in munca si disciplina si sa am o comportare frumoasa fata de toti tovarasii mei de munca cu rugamintea de a nu mi se desface contractul de munca intrucat am 3 copii, sotia e, in prezent, insarcinata si nu am unde pleca cu aceasta familie. In caz de nerespectare a acestui angajament, rog organele penale sa-mi administreze o pedeapsa exemplara in fata acestui colectiv din care fac parte".
Pentru cazul in care mai putea exista vreo urma de initiativa impotriva ordinii prestabilite, langa minele din Valea Jiului au fost asezate unitati militare, iar comunitatea minerilor a fost infiltrata cu securisti si cu delincventi de drept comun. Doua elicoptere supravegheau Valea Jiului, declarata zona interzisa pana la 1 ianuarie 1978. Pretextul prezentei acestor elicoptere, o masura de preventie cu vizibilitate mult peste efectul celorlalte masuri, pare sa fi fost facut public de catre Adrian Paunescu, care, intr-un articol din Flacara, in decembrie 1977 "protesta cu vehementa impotriva "minciunilor" unui jurnalist american: acesta pretindea ca "Zona Vaii Jiului este declarata zona militarizata Ð deci inchisa", drept care poetul Paunescu explica: "Elicopterele pe care le-a vazut americanul nu sunt ale armatei Ð cu atat mai putin ale politiei (sic), ci sint elicoptere recent daruite de tovarasul nostru drag si scump Nicolae Ceausescu spitalului din Lupeni"".
Pe de alta parte, se pare ca Adrian Paunescu a fost in fapt singurul scriitor al vremii care a scris despre evenimentele din Valea Jiului din 1977, desi multi alti scriitori stiau inca din august ce se intamplase: "August: P.G. (Paul Goma, n.n.) afla de la Virgil Mazilescu, vecin de cartier, ca "s-a intamplat ceva grav in Valea Jiului". Mazilescu aflase de la Iulian Neacsu Ð care era bine informat, de la sursa: Ceausescu fusese chemat, sechestrat, huiduit, apoi eliberat la Lupeni; imediat Ð desi promisese satisfacerea cererilor Ð, Ceausescu daduse ordin de represiune". Concluzia: "Scriitorii romani au aflat Ð la Casa Scriitorilor - cel mai tarziu in 6 august - ca, la Lupeni, s-a intamplat ceea ce s-a intamplat. Si totusi, mai apoi, cu totii pretindeau ca au aflat... abia de la Europa Libera Ð care aflase destul de (foarte) tarziu. Nici unul dintre ei nu a protestat: nici marele Bogza, nici vajnicul Jebeleanu, nici Marin Preda.
E de notat faptul ca represiunea asupra momentului Lupeni '77 functionase si la distanta (geografica si sociala), I.D. Sarbu, a carui sora locuia la Petrosani, primind de pilda ordin ca in perioada evenimentelor din Valea Jiului sa nu plece de acasa. Pe de alta parte, analisti mai intransigenti ca Ioan Velica si Dragos Stefan Velica afirma raspicat: "Concluzia la acest subiect este ca intelectualitatea din Romania a aprobat in mod tacit, dar fara sa se implice in vreun fel, greva minerilor din 2-3 august 1977 de la Lupeni".
Toate aspectele represiunii din 1977 din Valea Jiului demonstreaza o strategie de ansamblu a carei miza principala era nu atat pedepsirea participantilor ca personaje separate, ci desolidarizarea lor, spargerea grupului, bifand astfel atat o reactie punitiva ca scop imediat, cat si una preventiva, pe termen lung. Partidul intelesese ca "greva reprezenta o ruptura intre partid si muncitori (caz fara precedent, in Romania comunista, la o asemenea amploare)". In conditiile in care clasa muncitoare era cea privilegiata in comunism si considerata implicit aliata a partidului, spre deosebire de intelectuali, lovitura era cat se poate de grea pentru putere. Intr-un amplu interviu, Clement Negrut, secretar cu propaganda in august 1977 in Petrosani, povesteste un detaliu care confirma surprinderea pe care evenimentele au produs-o: se pare ca Nicolae Ceausescu, din momentul in care a ajuns in zona miniera, repeta masinal intrebarea, mai mult pentru sine: "Cum a fost posibil?"
Situatia era cu atat mai grava cu cat anul 1977 se anuntase inca din primavara a fi unul dur, odata cu miscarea lui Paul Goma pentru respectarea drepturilor omului ("N-a devenit ceea ce putea si avea toate sansele sa devina fiindca sistemul respectiv a functionat ca o masina de strivit orice act de contestatie"), la care aderasera si muncitorii, unii chiar mineri din Valea Jiului. Solidaritatea dintre muncitori si a acestora cu intelectualii, mult mai puternica decat solidaritatea dintre intelectualii insisi, nelinistea si luase prin surprindere partidul. Astfel, represiunea din 1977 a avut o tinta exacta: distrugerea solidaritatii dintre mineri si prevenirea refacerii acesteia. Destinul lui Dumitru Blaj, minerul care in aprilie 1977 i-a dus personal lui Paul Goma o scrisoare de aderare la miscarea initiata de acesta, este exemplar. Intr-un interviu, sotia minerului, Anica Blaj, povesteste cum dupa citirea scrisorii la Radio Europa Libera anchetele Securitatii i-au urmarit pe amandoi, Dumitru Blaj fiind denigrat si batjocorit intr-o sedinta organizata special, la care au participat toti colegii lui; Blaj a fost degradat la serviciu de la maistru la vagonetar si apoi la supraveghetor al magaziei de lemne. Cei doi soti au fost urmariti neincetat pana in vara anului 1980, cand minerul a disparut inainte de plecarea in concediu planificata impreuna cu sotia lui. Anica Blaj l-a cautat doua zile. In cele din urma, l-a gasit la morga la Vulcan: "Era vanat la fata, iar la ceafa avea sange". Cei de la Militie au declarat ca il gasisera mort intr-un sant, dupa ce bause. Finalul povestii lui Dumitru Blaj contine o intreaga filosofie a insingurarii: "Cand a murit el, spune sotia acestuia, seful de depozit n-a lasat nici un om sa mearga la inmormantare. Nimeni, nimeni". (Andreea Iacob)

Brasov, 15 noiembrie 1987

Revolta muncitorilor de la Intreprinderea de Autocamioane "Steagul Rosu" Brasov, din 15 noiembrie 1987, a fost, fara indoiala, rezultatul cosmarului romanesc, intretinut de regimul Ceausescu, pe care romanii il traiau zi de zi: o Romanie care se inchidea tot mai mult, asemenea unei inchisori, o tara in care majoritatea bunurilor erau rationalizate, dar de cele mai multe ori lipseau, in care apa, caldura si energia electrica erau intrerupte frecvent. Toate acestea pentru a acoperi pierderile unui sistem ineficient, muribund, care nu-si mai putea acoperi costurile de productie si nici nu mai putea vinde ceea ce producea.
Sa urmarim pas cu pas filmul evenimentelor. In ziua de 14 noiembrie 1987, muncitorii din cateva sectii de la "Steagul Rosu" refuza sa mai porneasca masinile, deoarece pe "fluturasii" de salariu remuneratiile le apar micsorate substantial, cu pana la 50 la suta, chiar si in sectiile care depasisera planul de productie. Tentativele muncitorilor de a obtine o justificare pentru aceasta masura se lovesc de dezinteresul si lipsa de tact a superiorilor, care incearca sa-i intimideze cu expresii de genul: "Ce, ba, animalelor, nu vreti sa lucrati?" sau "O sa vedeti voi maine!" Drept urmare, muncitorii din schimbul trei raman in sectie si nu mai pornesc masinile, cu toate incercarile conducerii de a-i face sa cedeze presiunilor. Dimineata, la schimbarea de tura, numarul celor care se solidarizeaza cu cauza protestatarilor creste, drept care grupuri de muncitori merg din sectie in sectie pentru a-i convinge si pe ceilalti sa initieze un protest colectiv. Astfel se strang cateva mii de oameni care se indreapta spre sectorul administrativ al intreprinderii, pentru a-si recapata banii care, fara nici o explicatie, le fusesera retinuti din salarii. Cu fiecare apel la patriotism si respect pentru oranduirea socialista, pe care il formuleaza diferiti trimisi ai autoritatilor, multimea devine tot mai agitata si mai furioasa, mai ales pentru ca circulau deja destule zvonuri despre salariile uriase pe care le primeau cei din conducere. Pe traseul spre birourile administratiei, muncitorii distrug produsele sfidatoare ale propagandei comuniste, sparg geamuri si scandeaza: "Hotilor! Unde ne sunt banii?" Pentru ca nu se ajunge la un dialog cu reprezentantii conducerii intreprinderii, in jurul orei 11, muncitorii se hotarasc sa mearga la Comitetul Judetean de Partid. Desi multimea adunata era de cateva mii de oameni, doar trei-patru sute au curajul sa iasa pe poarta IABv, restul risipindu-se si intorcandu-se in sectii.
Cei care si-au continuat protestul au luat cu ei, de la poarta intreprinderii, drapelele tricolore, puse special pentru alegerile care se desfasurau chiar in acea zi, si au pornit spre Comitetul Judetean de Partid scandand: "Vrem mancare la copii!", "Vrem bani!" sau "Vrem caldura!" Treptat, revendicarile lor de natura economica si sociala s-au transformat in blamari la adresa sistemului comunist si a celor care il conduceau. Demonstrantii au inceput sa strige: "Jos comunismul!", "Jos Ceausescu!" si "Libertate!", reusind sa atraga si o parte dintre brasovenii care ii priveau, fie emotionati, fie speriati, de pe trotuare sau de la balcoane. Insa momentul care ramane cel mai emotionant in marturiile participantilor este cel in care multimea reuseste, dupa un inceput stangaci, sa cante imnul "Desteapta-te, romane!".
Ajunsi la sediul Comitetului Judetean de Partid, o parte dintre protestatari patrund cu forta in interiorul cladirii si, intaratati de mesele pline de cascaval, banane, portocale, sucuri (produse inaccesibile muncitorului de rand) pregatite pentru a serba victoria in alegeri (caci in ziua de 15 noiembrie 1987 in Romania aveau loc alegeri, iar populatia era silita sa participe la vot), le arunca pe fereastra multimii. In furia lor, protestatarii distrug mobilierul si aparatura, lucruri care le vor fi imputate mai tarziu, la ancheta. Insa, in mod simbolic, cel mai mare atac asupra personalitatii conducatorului comunist si implicit asupra intregului aparat birocratic a fost desprinderea uriasului tablou care-l reprezenta pe Ceausescu, de pe cladirea Comitetului, si arderea lui, impreuna cu cateva steaguri ale Partidului Comunist Roman. La aparitia Armatei si a Pompierilor, multimea incepe sa se disperseze, fiecare protestatar incercand sa se retraga neobservat. Dar angajati ai Securitatii erau deja infiltrati printre demonstranti, retinand chipurile participantilor si, dupa cum va reiesi in timpul anchetelor, fotografiind sau filmand.
Pentru cei care nu au fost arestati chiar in momentul in care plecau de la demonstratie, zilele care treceau deveneau tot mai tensionate. Seria de sedinte de infierare a evenimentelor din 15 noiembrie 1987 a adus sanctionarea tuturor celor cu functii de conducere, care nu au actionat eficient pentru a evita sau inabusi revolta muncitorilor de la IABv; dar principalul scop al acestor sedinte a fost pervertirea propagandistica a demonstratiei anticeausiste si anticomuniste (un gest cu miza politica) intr-un act de huliganism (de drept comun). In cadrul acestor sedinte, protestatarii sunt proiectati ca "huligani, lipsiti de patriotism, autorii unor fapte vandalice" si, in repetate randuri, diferite voci reclama pedeapsa capitala pentru a fi solutionat exemplar, in stil comunist, gestul de revolta al muncitorilor brasoveni. Aceste atitudini ajung si la urechile celor vizati, marind presiunea psihica in care au trait acele zile. Mai mult decat atat, teama le era sporita si de iesirile impulsive ale unor superiori sau reprezentanti ai partidului care incercau sa-i intimideze: "Ma, criminalule, tu meriti sa te impuste! Lasa, o sa vedeti voi..." "Eu v-as impusca cu mana mea daca as avea arma".
Toti cei care au fost arestati, incepand cu seara zilei de 15 noiembrie 1987, au fost asteptati de militieni, care s-au folosit de motive false pentru a-i duce la sediul Militiei. Fie ca era vorba de imputarea unor relatii cu turistii straini sau de banale accidente, participantilor nu li s-a spus adevaratul motiv al arestarii, chiar daca majoritatea intuiau cauza pentru care erau luati de acasa.
Pentru multi dintre cei arestati, primele maltratari au venit chiar din partea celor care ii aduceau la sediul Militiei brasovene. Insa, dincolo de durerea fizica, cel care ajungea pe coridoarele institutiei respective era marcat de atmosfera "de abator", dupa cum remarca unul dintre muncitori: anchetatori si anchetati care urla, unii pentru a intimida si ceilalti de durere. De aici, din aceasta anticamera a torturii, incepea intalnirea injusta dintre protestatari si sistemul criticat; dar, dupa cum concluziona unul dintre participanti: "N-a fost ancheta. A fost un fel de razbunare a sistemului impotriva noastra".
Asupra celor arestati pentru curajul de a infrunta regimul comunist in 15 noiembrie 1987, organele de represiune au folosit, fara nici o rezerva, destule tehnici mostenite inca din perioada Gheorghiu-Dej. Bataile, incercarile de a-i intimida pe protestatari prin diverse zvonuri, interzicerea somnului, hrana insuficienta, incarcerarea printre detinuti de drept comun (unii fiind chiar informatori ai Securitatii) au conturat acest univers al torturilor pe care securistii le-au folosit pentru a-si face victimele sa cedeze atat psihic, cat si fizic.
Pentru a patrunde in aceasta sfera a represiunii pe care sistemul a intors-o inversunat impotriva celor care participasera la revolta, ne vom opri, in primul rand, la incercarea reprezentantilor regimului de a-si distruge opozantii recurgand la o fragilizare psihica sau chiar la reeducare (dupa modelul fenomenului Pitesti). Dupa cum aratam si mai sus, aceste atacuri incep cu atitudinea superiorilor si a reprezentantilor partidului, care ii amenintau cu moartea pe protestatari; si continua cu impactul pe care il aveau holurile Militiei (unde deja se maltrata sau era sugerata si intuibila tortura) asupra arestatilor.
In timpul anchetei, tehnicile de intimidare folosite de anchetatori au fost sistematice. Incercarea era, dupa cum reiese din analiza marturiilor celor anchetati, de a-i demonstra arestatului ca nu se mai afla intr-un spatiu al normalitatii, ca a ajuns intr-un loc in care totul este posibil si in care propria lui fiinta este "o cantitate neglijabila" (dupa cum afirma unul dintre anchetatori), care poate supravietui sau disparea dupa bunul plac al tortionarului. Avem aici de-a face cu o reiterare a omnipotentei sistemului comunist, care ajunsese sa-si aroge, in fantasmele conducatorilor, drept de viata si de moarte asupra cetatenilor sai.
De cele mai multe ori se incerca, in acest algoritm al fragilizarii psihice a anchetatului, intimidarea inca de la primul contact cu anchetatorul. Atat la Brasov, cat si la Bucuresti, anchetatorii isi demonstreaza puterea cu care sunt investiti prin gesturi diverse: unul "isi arata muschii", altul scoate pistolul si-l pune pe masa, altul bate tacticos cu bastonul in lemnul mesei, toate acestea avand ca scop impresionarea celui interogat, pentru a da declaratia dorita. Mizand pe acelasi efect, alti anchetatori, de exemplu, isi incep dialogul cu cel pe care il au in fata descriind toate schingiuirile la care pot apela pentru a-l constrange sa vorbeasca, dar solicitand colaborarea anchetatului, pentru a nu fi nevoit sa le foloseasca. Acest joc de-a "anchetatorul bun, anchetatorul rau" este sesizat de mai multe ori in marturiile brasovenilor. Situatia in care un anchetator il lasa pe interogat sa se uite peste fotografiile facute in timpul demonstratiei si urmatorul anchetator il bate tocmai pentru ca se uita peste fotografii este emblematica pentru aceasta metoda de a mentine o atmosfera de haos, de iesire din normal, in care orice este posibil si totul este permis.
Fiindu-le taiata orice legatura cu exteriorul, celor supusi anchetei le puteau fi date, foarte usor, informatii false, cum ar fi aceea ca, in momentul in care s-ar intoarce acasa sau la serviciu, ar fi, cu siguranta, linsati de vecini, respectiv de colegi. Unui alt muncitor i se spune ca mama si sotia sunt si ele arestate si soarta lor depinde intru totul de colaborarea sa. Un alt anchetator perfid ii prezinta unui muncitor toate nenorocirile care ar decurge din intemnitarea acestuia: sotia il va parasi sau il va insela cu alti barbati, iar fiul va ajunge infractor, datorita lipsei figurii paterne.
Chiar scrierea declaratiilor devine o metoda de tortura, mai ales daca o punem in relatie cu bataile pe care victimele le primeau in paralel. Toate loviturile, dar mai ales cele la palma, faceau din scrierea declaratiilor un calvar. Declaratiile care nu conveneau erau rupte, ajungandu-se chiar la situatia absurda de a fi rupte fara a mai fi citite. In momentul in care cel anchetat se afla la limita puterilor si accepta sa scrie declaratia dupa bunul plac al anchetatorului, i se cerea sa recunoasca chiar si ceea ce nu a facut. In acelasi fel, muncitorii au fost nevoiti sa transforme realitatea, prin declaratiile lor, fiind obligati, treptat, sa se refere la demonstranti ca la niste "elemente turbulente", apoi "elemente huliganice" si, in final, "huligani". Prin aceasta denaturare a specificului real al revoltei muncitoresti din 15 noiembrie 1987, aparatul de represiune a incercat stergerea oricaror implicatii politice ale demonstratiei, aducandu-i, in repetate randuri, pe cei care devenisera opozanti politici, la nivelul detinutilor de drept comun. Astfel se explica si de ce li se cerea celor anchetati sa evite sa declare ca ar fi strigat "Jos comunismul!" sau "Jos Ceausescu!".
O alta tehnica de infrangere a rezistentei la ancheta, folosita in special la Bucuresti, a fost cea a anchetelor nocturne si, implicit, a obstructionarii somnului. Detinutii erau luati la ancheta dupa ce se ordona stingerea si, cum altfel, erau adusi inapoi in celula dimineata, inainte de a se ordona trezirea. Pentru ca in timpul zilei nu aveau voie sa stea decat in picioare sau pe marginea patului, cei anchetati nu au mai putut dormi zile intregi, devenind din ce in ce mai tensionati si mai doritori de a face compromisuri. Unul dintre cei care au trecut printr-un asemenea calvar considera chiar ca, pentru el, "lipsa somnului a fost singurul instrument de tortura".
Drumul de la Brasov la Rahova bucuresteana a fost un moment ilustrativ pentru frica intretinuta de organele de represiune si pentru reactia victimelor intr-un moment de presiune maxima. Transportati intr-o duba neincapatoare, cu catuse si lanturi la maini si paziti de soldati inarmati, zvonul ca s-ar putea sa fie lichidati pe drum a facut ca, in momentul in care vehiculul s-a oprit, multi dintre cei arestati sa cedeze psihic si sa inceapa sa planga.
Puterea anchetatorului, care dispunea total de cei anchetati, se facea insa simtita foarte puternic pe corpurile acestora. Bataile devenisera deseori atat de regizate, incat una dintre victime presupune chiar ca securistii ar fi incercat sa faca niste experimente, "sa inteleaga si ei ce vad prin filme". Unii erau fortati sa se intinda pentru a semna declaratia si, in acel moment, erau loviti in zona ficatului. Altii erau siliti sa stea intr-un picior, paziti de caini-lup sau sa tina, cu nasul, tabloul dictatorului Nicolae Ceausescu, torturi care amplificau impresia terifianta ca te afli intr-un spatiu ale carui reguli nu le intelegi si in care orice devine posibil, chiar si scenariile halucinante si aberante pe care le imagineaza tortionarii.
Loviturile erau aplicate cu bastoane de cauciuc sau cu picioare de scaune - in mod ironic, unii dintre tortionari, punandu-si victimele sa-si aleaga instrumentul cu care vor fi batute. Cele mai frecvente lovituri erau aplicate in zona talpilor, a palmelor, a ficatului si a rinichilor, a testiculelor si, nu in ultimul rand, a capului. Unul dintre cei molestati astfel isi aminteste ca pielea capului i se facuse ca un basc, din pricina loviturilor.
Asemenea celor intamplate in abominabilul experiment de la Pitesti, de la inceputul anilor '50, si in cazul muncitorilor brasoveni arestati au existat si au fost folosite victime ale torturii securistilor, pentru a lovi alte victime de-a lungul anchetelor ce au urmat revoltei. Unul dintre cei arestati se refera la acest lucru chiar ca la un "obicei": "Aveau obiceiul sa ne puna sa ne confruntam intre noi si sa ne lovim unul pe celalalt. L-au adus pe Nicutari in biroul anchetatorului si anchetatorul lui vorbea cu al meu: "Bai, asta nu recunoaste ca a spart acolo." Am fost pus sa-i dau doua palme. Ne bateam reciproc..." Chiar daca nu s-a ajuns la atrocitatile care au avut loc la Pitesti, securistii au repetat in anchetarea protestatarilor acelasi gest, oferind un indiciu in plus ca aparatul represiv comunist nu se schimbase, ci ramasese marcat de practicile perioadei Gheorghiu-Dej.
Toate aceste practici au facut ca, in amintirile victimelor, chipurile anchetatorilor sa fie retinute ca niste figuri bestiale si sadice: "Am vazut ura si dispretul in ochii lor, in maini si in picioare. Tot ceea ce faceau parca faceau din placere. Si un animal feroce care te haituie, la un moment dat te abandoneaza, dar ei continuau, continuau..." Pentru unii dintre cei arestati, teama a persistat de-a lungul anilor, unul dintre fostii protestatari povestind cum, la un an dupa ancheta, daca auzea zgomote pe hol, sarea din pat, cu fata la perete si astepta sa vada ce se intampla.
Efectul pe care tortionarii mizau s-a produs, chiar daca, in prima etapa a anchetei, o parte dintre brasoveni au incercat sa minta in declaratii sau sa riposteze la agresivitatea anchetatorilor. Participantii la revolta din 15 noiembrie 1987 au fost fortati de organele de represiune sa accepte, in declaratii, o realitate si un statut denaturate. Asa cum observa cei care au trecut prin acele camere de tortura, au fost siliti sa scrie, cu propria mana, ca sunt huligani.
Dupa ce, in imprejurarile prezentate anterior, cei arestati au fost determinati sa scrie toate declaratiile dupa placul anchetatorilor, regimul avea dovezile care ii erau necesare. Trebuia doar sa mai pregateasca procesul in care dictatorul avea sa dea lumii intregi dovada "bunavointei" sale. In acest sens, cei 61 de protestatari care aveau sa fie judecati au fost sfatuiti ca la proces sa nu spuna decat ca le pare rau, ca se vor indrepta; avocatii lor vor incerca, de altfel, si vor reusi sa obtina pedepse minime, fara privare de libertate. Rebelii au fost trimisi inapoi la Brasov unde, in data de 3 decembrie 1987, a fost regizat procesul care va fi transmis si pentru Nicolae Ceausescu, prin reteaua interna de televiziune. Anchetatorii si-au insotit victimele si au avut grija ca acestea sa se prezinte impecabil in ziua procesului; chiar daca unii protestatari au fost lasati sa stea cu familiile pana in ziua procesului, ei au fost foarte atent supravegheati.
La fel de atent au fost selectionati "spectatorii" la acest proces care urma sa aiba loc in sala de spectacole a clubului IABv. Fiecare incapere a fost inspectata si circulatia a fost intrerupta pe strazile din apropiere. Gavrila Filichi, unul dintre cei judecati in acea zi, observa artificialitatea acestui "act de justitie", inculpatii fiind aranjati chiar in ordinea pedepselor primite ulterior: "Ordinea in care eram strigati era de fapt ordinea pedepselor!"
Procesul s-a desfasurat asa cum fusese planificat si pedepsele pentru cei 61, gasiti vinovati de "ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea grava a ordinii publice", au variat intre 6 luni si 3 ani de inchisoare cu suspendarea conditionata a pedepsei. In cazul celor care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987, aceasta conditie a fost deportarea.
La noile locuri de munca, in care cei condamnati trebuiau sa uite Brasovul, foarte multi dintre ei au fost suspectati pe nedrept de a fi informatori ai Securitatii, drept care noii colegi de serviciu ii evitau. In plus, fiecare era nevoit sa mearga saptamanal la angajatul Securitatii in supravegherea caruia se afla. Sotiile ramase acasa erau intotdeauna indemnate fie sa divorteze, fie sa plece in orasele in care sotii lor erau deportati. Chiar daca pentru unii sentintele au fost doar de sase luni sau de un an, majoritatea nu au avut voie sa se intoarca in Brasov, pana dupa caderea regimului Ceausescu in decembrie 1989. Pe langa pedepsele primite, organele de represiune au incercat in mod evident separarea definitiva a protestatarilor de Brasov. Unul dintre cei deportati isi aminteste ca, o data, cand a plecat acasa, "m-au adus inapoi si m-au batut la fiecare borna kilometrica. Opreau masina, ma dadeau jos si incepeau sa ma bata, ma dadeau cu capul de borna "sa-mi iasa Brasovul din cap"".
Aparatul de represiune nu s-a razbunat numai impotriva celor care au participat la revolta din 15 noiembrie 1987, ci si impotriva celor care s-au solidarizat cu aceasta cauza. Catalin Bia, student la Horticultura, apare (la cateva zile dupa revolta) in fata cantinei cu o pancarta pe care scrie: "Muncitorii arestati nu trebuie sa moara!" Chiar daca majoritatea colegilor evita sa i se alature, alti doi studenti, Horia Serban si Lucian Silaghi, il sustin. Toti trei sunt retinuti de Securitate si ulterior sunt exmatriculati. Alti trei studenti (Mihai Torjo, Marin Brancoveanu, Marian Lupoi) au avut aceeasi soarta, pentru ca au avut curajul sa se solidarizeze cu muncitorii de la IABv, prin inscrisuri pe peretii Universitatii din Brasov. Si in cazul celor sase studenti, Securitatea nu a incetat supravegherea, dupa ce au fost pedepsiti, pana la caderea regimului comunist la sfarsitul anului 1989.
Revolta muncitorilor de la IABv, din 15 noiembrie 1987, a fost un puternic semnal de alarma care atragea atentia asupra faptului ca situatia economica, sociala si politica din Romania era una de criza, ca in Romania trebuia sa se schimbe ceva. Esecul regimului comunist se apropia de finalul sau, lucru evident in felul in care participantii la evenimentele din Brasov au lasat la o parte teama de represiune si s-au lasat purtati de curajul de a sanctiona in primul rand mizeria si lipsurile in care traiau si apoi sistemul politic vinovat de toate acestea.
Incercarea conducatorilor tarii, prin reprezentantii lor, de a ascunde, la repezeala, specificul contestatar al revoltei din 15 noiembrie 1987 era simptomatica pentru un regim letargic. In aceasta prelucrare a realitatii s-au concentrat toate eforturile organelor de represiune, ai caror angajati au fost liberi sa recurga la cele mai violente tehnici si strategii, pentru a obtine declaratiile de care aveau nevoie. Dupa cum remarca unul dintre participantii la evenimente, in ceea ce priveste raportul dintre anchetatori si protestatari, in timpul anchetelor s-a dus o lupta care nu a fost nici egala, nici corecta, pentru a retusa realitatea, pentru ca lovitura pe care brasovenii au dat-o sistemului comunist sa nu duca la moartea acestuia, chiar daca aceasta era intuibila. (Daniel Iftene)

Citește totul despre:

Comentarii

loading...