Problema privind “actualitatea” unui anumit domeniu al cunoasterii ia in discutie atat domeniul insusi, cat si persoana care pune problema.
Exista domenii de cercetare care nu sunt abordate decat in virtutea actualitatii lor conjuncturale: in conditiile in care SIDA face din ce in ce mai multe victime pe tot globul, descoperirea antidotului, chiar daca aceasta presupune cercetari de un interes biologic mai cuprinzator, este o problema de stricta si imperativa actualitate. Insa nu putem vorbi, in acelasi sens al “actualitatii”, despre studiile de egiptologie, sa spunem. Nici o urgenta nu legitimizeaza practica academica a acestor studii: pentru a le justifica, suntem nevoiti sa facem apel la o exigenta generala a cunoasterii, necesitatea de a cunoaste trecutul, o anumita filosofie a istoriei etc. Circumstante specifice sau anumite consideratii utilitare pot interveni cateodata pentru a stabili actualitatea mai degraba indirecta a unor cercetari. Cel care va studia Mesopotamia antica se va grabi, de exemplu, sa o denumeasca pro domo ca fiind terenul razboiului din Irak sau al luptei pentru zacamintele de petrol, care pune fata-n fata Occidentul contemporan cu teritoriile unde s-a nascut istoria lumii. De asemenea exista domenii in care adevarul stiintific este de necombatut, in ciuda perfectei Ð as spune chiar structuralei Ð inactualitati: regimul verbului din limbile fino-ugrice n-ar putea trezi un interes imediat, numai daca nu luam in considerare gratuitatea curiozitatii omenesti, rigoarea exhaustiva a spiritului didactic sau evidenta existentei limbilor fino-ugrice.
In acest context, este evident ca actualitatea studiilor patristice presupune un alt mod de exprimare si perspective complet diferite. Asta nu inseamna ca nu exista numerosi specialisti care studiaza domeniul patrologiei, asa cum sunt egiptologi care se apleaca asupra studiului egiptologiei sau filologi care se intereseaza de regimul verbului din limbile fino-ugrice… Eforturile lor sunt meritorii si utile, dar Ð in limitele “meseriei” lor Ð problema actualitatii acestor domenii nu se va pune si de asemenea nu va fi subiectul unor discutii. Putem citi scrierile Parintilor Bisericii Ð si trebuie sa le citim Ð ca documente istorice, lingvistice, literare, sociologice, culturale, dar actualitatea lor nu va fi epuizata in nici unul din aceste tipuri de lectura. In cel mai bun caz, sub titulatura de “studii culturale”, putem vorbi de prezenta anumitor influente patristice in operele unei serii de autori contemporani, de la Carl Gustav Jung la Hans Urs von Balthasar si Jean Danielou sau de la E.M. Cioran (si atractia sa deosebita fata sfinti) la ampla miscare neo-patristica din secolul al XX-lea cu marii sai reprezentanti, indeosebi rusi. In fine, nu putem sa trecem peste reactualizarea imensului corpus de scrieri patristice fara a sublinia truda inteligenta a mai multor figuri de marca apartinand mediului catolic (pentru a nu da decat un singur exemplu: ar fi de neconceput sa gandim prezenta imediata a Parintilor Bisericii in absenta de pe rafturile bibliotecilor noastre a sutelor de volume editate in colectia “Izvoare crestine”). Totusi, daca-l cunosc bine pe mai tanarul meu prieten Cristian Badilita, care a avut ideea acestui colocviu, si daca am o reprezentare corecta a Colegiului “Noua Europa”, unde ne-am intalnit in aceste zile, as spune ca ideea de “actualitate” trimite la o alta abordare a patrologiei sau, mai exact, trimite la o alta abordare decat cele despre care am discutat mai devreme.
Ajungem la persoana celui care aduce in discutie problema. Chestiunea actualitatii studiilor patristice se pune in alt mod, in functie de sensul pe care cel care pune problema il atribuie termenului “actualitate”. In timpul dezbaterilor, va iesi la iveala cu siguranta o diversitate a abordarilor in functie de cei care vor lua cuvantul. Din punctul meu de vedere, care nu-i apartine unui specialist, ci mai degraba, pentru a folosi o expresie consacrata de Raymond Aron, unui “spectator angajat”, cateva precizari circumstantiale ar putea fi utile si ar alcatui o eventuala idee de debut.
Un important critic si istoric literar roman era de parere ca nu exista o adevarata performanta intelectuala in afara talentului si a obiceiului de a ramane “o ora pe zi singur si inactual”. A fi inactual, adica a mentine, vizavi de valorile si de problematica vietii de zi cu zi, un angajament non-conjunctural, inseamna a da actualitatii o dimensiune eshatologica, inefabila, dar esentiala, pe care nu o putem actualiza tocmai pentru ca ea este mereu actuala; este vorba despre o actualitate controlata, pe care evenimentele posibile nu o pot perturba. Vom spune, in limbajul in mod lejer adaptat al Parintilor Bisericii, ca actualitatea mantuirii nu i se reveleaza decat celui care intelege inactualitatea lumii. Viata spirituala este, din acest punct de vedere, o continua reevaluare critica a ideii de actualitate. Daca este asa, atunci orice tentativa de a identifica actualitatea Sfintilor Parinti mentionand “adresabilitatea” lor presupusa in ceea ce priveste tematica Ð in general isterica Ð a imediatului este o maniera de a se situa, anacronic, in afara punctelor lor de vedere. De asemenea, nu cred in tentativa de a lega patristica de psihanaliza, cum nu cred nici in eforturile depuse de anumiti teologi pentru a pune in acord Geneza Vechiului Testament cu astrofizica si paleoantropologia. Acest lucru este valabil si in cazul altor religii. Nu cred, de exemplu, ca eforturile unor mari specialisti in buddhismul Zen de a asimila metafizica vidului cu existentialismul Ð cum s-a procedat in anii '60 intr-o serie de studii aparute in “The Eastern Buddhist” Ð ar fi cu adevarat productive. Pentru a reveni la Parintii Bisericii, sunt de parere ca trebuie sa insistam pe faptul ca acestia nu propun solutii de acomodare, de adaptare la lume si la “noutatile” unei perioade. Intrebarile si faptele lor tind a asuma lumea din perspectiva unei depasiri, a unei transformari, a unei noi intemeieri a lumii, dincolo de determinarea si “actualitatea” oricarei aparente istorice. Nu vom aduce in actualitate Parintii Bisericii fortandu-i sa raspunda intrebarilor noastre, ci mai curand insusindu-ne noi intrebarile lor.
Daca Parintii Bisericii sunt in cautarea unei “transfigurari” a lor si a lumii, asta nu inseamna ca scrierile lor plutesc vag intr-un fel de generalitate atemporala. Subiectul operelor lor este tot lumea. Si nu este acelasi lucru sa ai de-a face cu materia lumeasca a primelor secole crestine sau cu aceea a mileniului al III-lea dupa Hristos. Problema de a sti daca omul contemporan poate adopta solutiile Parintilor Bisericii asa cum sunt ele, literal, se pune, asadar, intr-un mod legitim. O proiectie idolatra a tematicii si a preceptelor patristice asupra lumii contemporane poate avea aerul unui efort intelept de “actualizare”, dar, in realitate, ea se dezvaluie dintr-o lectura a unor texte sterile, golite de dimensiunea creatoare. Cel care, vizavi de literatura patristica, este stapanit de sentimentul libertatii va fi mult mai apropiat de spiritul acesteia decat acela care o “reactualizeaza” prin mimetism mecanic. Libertatea ca discernamant flexibil, libertatea, de exemplu, de a fi inactual, este una dintre calitatile fundamentale ale Sfintilor Parinti.
O discutie onesta despre actualitatea Sfintilor Parinti trebuie sa fie, in egala masura, una despre actualitatea credintei. Subiectul este amplu si delicat. Ce mai poate insemna credinta intr-o epoca definita in principal ca fiind una laica? Ce interes mai prezinta, intr-o asemenea epoca, recursul la autori care se bazeaza pe suprematia credintei? Un ateu poate fi un bun specialist in patrologie? La aceasta din urma intrebare, bunul simt academic tinde sa dea un raspuns afirmativ. In ceea ce ma priveste, eu imi permit sa ma indoiesc de asta. Eu sunt de parere ca un mare savant ateu poate intelege tot ce implica textele patristice, mai putin actualitatea lor. Caci necredinta nu este de obicei simpla absenta a credintei, ci o atitudine formala in ceea ce priveste credinta. In cel mai bun caz, ateul se raporteaza la credinta dand dovada de “intelegere”, de “toleranta”, fara a putea include sentimentul ca are de-a face cu un fenomen care vine, cu dovezi Ð eventual respectabile Ð, din alte vremuri. Aceasta maniera de a gandi se intalneste aparent mai mult in crestinism decat in alte religii. Primavara trecuta am participat la lucrarile unui important colocviu consacrat “ereziilor si convertirilor in religiile abrahamice”. Colocviul a avut loc la Berlin si a reunit profesori universitari laici din intreaga lume. La sfarsitul lucrarilor, nu puteai sa nu remarci faptul ca, pe cand islamizantii erau musulmani practicanti, iar ebraizantii Ð practicanti ai mozaismului, toti europenii erau liberi-cugetatori. “O victorie europeana!” spuneau despre asta unii. “La noi, stiinta a castigat razboiul contra findamentalismului.” Dar, pe de alta parte, era evident ca arabii si evreii dialogau pe baza unei actualitati subintelese, pe cand “crestinii” pareau niste personaje exotice: cei din urma aveau aerul ca administreaza valori straine sau, oricum, care le erau indiferente. Prezenta lor, remarcabila in planul tehnic, parea, in contextul dat, excentrica. Suntem datori sa meditam cu calm si responsabilitate asupra conotatiilor si consecintelor pe termen lung ale crestinismului “postcrestin”, “obiectiv”, “postmodern”, care de acum face parte din cotidian. Ma grabesc sa adaug ca ambianta Europei Orientale face figura separata, chiar in interiorul marii Europe. S-a vorbit foarte putin de faptul ca, in timpul dictaturii comuniste, una dintre formele cele mai intalnite de rezistenta a fost lectura “Filocaliei”, o culegere de scrieri mistice de la sfarsitul secolului al XVIII-lea si adusa la zi de parintele Staniloae. O parte importanta a inteligentiei romane a supravietuit spiritual “actualitatii” totalitare bazandu-se pe adevarata actualitate a Parintilor Bisericii. In acea vreme, n-aveam decat cativa patrologi de anvergura, dar cititorii de texte patristice n-au lipsit. Sunt multumit sa constat ca dupa 1989 numarul tinerilor romani care urmeaza studii serioase in acest domeniu a crescut. In schimb, pare a fi scazut numarul cititorilor. Sunt din ce in ce mai putini cei care-si permit sa fie, o ora pe zi, “singuri si inactuali”.
Trebuie sa recuperam inclinarea de a fi singuri si inactuali nu doar o ora pe zi, ci mai multe zile la rand. Vom fi astfel singuri si inactuali de o maniera exemplara.
