19.6 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăSportAtletismProces psiho-patologic de spalare a creierului

Proces psiho-patologic de spalare a creierului

Experimentul Pitesti va dainui in istorie ca marturie a impactului negativ pe care o ideologie il poate avea asupra omului, asupra societatii si a istoriei, dar si ca fenomen psihopatologic reprezentativ al celei mai absurde si abominabile catastrofe sociale din istoria Romaniei si ca cel mai monstruos experiment social din istoria contemporana. In ecuatia om – societate – istorie, omul este factorul prim, determinant si cauzativ al formarii societatii umane, societate care, la randul ei, il rasplateste pe om cu prisosinta, umanizandu-l si impreuna, om si societate, au scris si scriu istoria. Daca nu ar fi fost omul, natura ar fi fost lipsita de un interpret avizat si competent, iar creatia ar fi suferit un esec lamentabil.
La Pitesti s-a dat o lupta contracronometru cu natura umana, cu legile evolutiei care, in decurs de milenii, au contribuit la realizarea fiintei umane, pentru a-i rapi identitatea si a-i bara calea spre ascendent. Daca ingineria genetica a reusit sa amelioreze si chiar sa indrepte multe din anomaliile aparute la nivelul structurilor biologice, in schimb, ingineria psihologica initiata si aplicata in dispretul conventiilor sociale de catre ideologia comunista a reusit sa reduca omul la ceea ce a fost la inceputuri, la stadiul de “homo biologicus”, pentru ca, ulterior, sa-l transforme intr-un altfel de om care sa corespunda unor interese straine de vocatia sa.
Importanta experimentului consta nu in reusita lui, ci in posibilitatea modificarii naturii umane si transformarea omului intr-un simplu instrument de executie in slujba unui centru de putere. Acest demers care incalca flagrant legile evolutiei, creand dezordine in fluxul existential, pune in primejdie echilibrul care mentine unitatea de actiune si de trai in societatea omeneasca si, totodata, ne obliga sa regandim omul, originea si evolutia sa si, mai ales, alcatuirea si rolul sau in universul existential. Pentru a se evita, pe viitor, repetarea dezastrelor sociale si mutilarea fiintei umane, este nevoie de o activitate conjugata si responsabila a tuturor membrilor societatii, in apararea securitatii lor. Istoria a demonstrat pana in prezent un adevar de necontestat: conducerea societatii nu trebuie lasata numai in grija politicienilor, implicarea oamenilor de cultura, a oamenilor de stiinta si a oamenilor in general, este absolut necesara pentru mentinerea echilibrului.
Experimentul Pitesti constituie, in acest sens, o tema de meditatie pentru disciplinele umaniste si tema de cercetare pentru neurostiinte, pentru stiintele cognitive, pentru psihologia persoanei si psihologia sociala. O cercetare pluridisciplinara poate contribui la descifrarea mecanismelor care stau la baza transformarilor psiho-comportamentale ale omului si, totodata, la ingradirea derapajelor si la stabilirea de masuri care sa previna instalarea de noi dezastre.
Experimentul Pitesti este de prea mare importanta si ridica multe probleme si intrebari la care noi suntem obligati, fata de generatiile viitoare, sa dam raspunsuri si de probitatea acestora, vom fi judecati. De ce oficina internationala comunista a ales Romania pentru a implanta aceasta statie pilot de transformare a omului in contrariul sau? De ce la noi a fost cel mai mare numar de detinuti politici si cel mai mare numar de inchisori si lagare de exterminare? De ce au fost atat de multe morti in inchisori si lagare si de ce si astazi, din cei multi care am fost, putinii care am ramas constituim o povara pentru societate? De ce nu stim inca numarul celor condamnati, al celor inchisi fara procese, al celor ucisi fara judecata? Raspunsuri sunt multe si dureroase, dar poate ca ultima intrebare, din multele ce ar mai putea fi puse, ar putea explica, macar in parte, absenta acestor raspunsuri, precum si incertitudinea in care noi, fostii detinuti politici, traim de azi pe maine. De ce AFDPR este fragmentat, iar discutiile pro si contra, ca si procesele intre grupuri nu inceteaza? Sa fim noi, oare, victimele unui blestem al zeilor aruncat inca din fasa, odata cu constituirea Poporului Roman? Poate ca randurile de fata sa fie un indemn la cercetare si indreptare.
Experimentul Pitesti se inscrie in planul general de actiune al internationalei comuniste, ca si in istoria comunismului romanesc, ca o statie pilot de testare a capacitatii de rezistenta fizica si psihica a fiintei umane, de testare a celor mai eficiente metode de teroare si tortura si a celor mai rafinate si sofisticate psihotehnici de spalare a creierului care, in cel mai scurt timp, sa conduca la transformarea omului in contrariul sau, la lichidarea morala a detinutilor politici si, la nevoie, la lichidarea lor fizica.
Locatia acestei statii pilot a fost aleasa inchisoarea Pitesti in care a fost intemnitata studentimea romana, generatia '48, generatie care a platit cel mai scump tribut din istoria moderna a Romaniei. In acest scop, inchisoarea a fost transformata intr-un vast laborator experimental de psihologie umana, laborator organizat dupa criterii stiintifice, sub directa conducere a organelor de partid si sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici.
Rezultatele nu s-au lasat asteptate. Sub o teroare continua, 24 de ore din 24, zile, saptamani si luni de zile, rand pe rand, multi dintre colegii nostri au cedat, mult mai multi decat ne-am fi asteptat, unii de la primul soc, altii in timp, dupa suferinte cumplite, iar altii au reusit sa reziste pana la sfarsit, cu pretul unor suferinte care i-au marcat pentru tot restul vietii. In acest laborator a intrat un om, omul de langa noi si la celalalt capat, a iesit un cadavru, sau o epava, sau un monstru uman, dar si un om care poarta stigmatul suferintei, imbogatit cu un plus de intelegere si iubire fata de semenii sai.
Numele de cod al experimentului a fost: demascare – reeducare. Demascarea a fost prima etapa, esentiala si decisiva a experimentului, o actiune complexa de spalare a creierului, premiza obligatorie pentru modelarea omului nou. Fiecare om isi are masca lui, mai mult sau mai putin carismatica, expresie a tezaurului sau psihologic si a statutului sau social, ca urmare a acumularilor si a experientei de viata, cuplat cu patrimoniul genetic, ansamblu care defineste personalitatea umana in universul existential.
Demascarea este o operatie inestetica, de sfasiere a mastii, de anihilare a personalitatii umane si transformare intr-un simplu element de executie in angrenajul social, iar cei care smulg masca, sunt convinsi ca in spatele ei se afla o constructie falsa, creata in mod intentionat de catre un mediu social viciat, interesat sa exercite un control total asupra celui aflat in spatele mastii, pentru a putea fi exploatat la maximum. Daca pentru colegii nostri antrenati in acest macabru experiment a fost doar o sansa de supravietuire, pentru initiatorii din umbra, a fost un proces de purificare a mintii, un adevarat exorcism initiatic, menit sa deschida calea spre o noua constructie umana, care sa corespunda intereselor lor.
Initial, demascarea n-a fost altceva decat continuarea si completarea anchetelor facute odata cu arestarea si a fost o actiune impusa si imperios ceruta de catre securitate, pentru obtinerea de informatii suplimentare care sa conduca la anihilarea rezistentei anticomuniste. De data aceasta, insa, atat conditiile de desfasurare a anchetelor, cat si anchetatorii si metodele la care s-a recurs, au fost cu totul diferite, iar scopul, dincolo de culegerea de informatii, a urmarit un obiectiv mult mai important si mai de folos pentru regim si anume, transformarea detinutilor in colaboratori ai securitatii si agenti de presiune, atat in universul concentrationar, cat si in libertatea provizorie ce le va fi acordata.
Anchetele au fost conduse si executate de catre insasi detinutii politici, prietenii si colegii nostri de suferinta, in conditii de detentie. Avantajele au fost multiple ceea ce, de altfel, si explica rezultatele experimentului. Colegii ne cunosteau bine, stiau totul despre noi, despre activitatea si relatiile noastre, stiau ce am declarat si ce nu, cunosteau foarte bine atitudinea noastra din timpul detentiei, profilul nostru moral si intelectual, aspiratiile noastre si idealul nostru de viata, cat si hotararea noastra de a rezista tuturor presiunilor de racolare. Fiind in posesia atator date, ei isi reglau tirul actiunilor de tortura, in mod diferentiat, in functie de parametrii mai sus mentionati. Faptul ca eram impreuna, zi si noapte, constituia pentru noi un factor de presiune greu de suportat, aceasta intimitate negativa le oferea posibilitatea de a ne supraveghea 24 de ore din 24 si de a ne monitoriza fiecare clipa de viata, sanctionand cu brutalitate orice miscare, orice privire, orice gest de nemultumire.
Colegii si prietenii nostri, spre deosebire de brutele de securisti, erau inteligenti, dispuneau de o imaginatie bogata si erau foarte inventivi, incat recurgeau la cele mai sofisticate tehnici psiho-pedagogice de teroare psihica si la cele mai salbatice schingiuiri si, de aceea au fost mult mai cruzi si mai eficienti. De altfel, este cunoscu faptul ca eficienta tortionarilor psihici este direct proportionala cu inteligenta si gradul lor de cultura si colegii nostri se incadrau perfect in acest perimetru.
Informatiile obtinute prin demascare au condus la depistarea celor ramasi in libertate, arestarea si condamnarea lor si multi dintre ei au platit cu viata. Dintre victime au facut parte parinti, frati, sotii, copii, prieteni, cunoscuti, marind, astfel, tributul de jertfa in apararea libertatii. De asemenea, informatiile denigratoare, acuzele, criticile, interpretarile negative au constituit un material justificativ pentru intocmirea unui rechizitoriu extrem de acuzator asupra intregii miscari de rezistenta din tara, la intocmirea unui istoric complet al tuturor formatiunilor implicate in rezistenta, a conducatorilor acestora si a colaboratorilor interni si externi, cat si amestecul serviciilor de informatii straine.
Din dosarul informativ al demascarilor, regimul a extras un material probatoriu extrem de negativ si incriminator, pe care l-a folosit in scop propagandistic, atat in plan intern, cat si extern, pentru a-si motiva, pe de o parte, abuzurile savarsite, iar pe de alta parte, pentru a se disculpa.
Demascarea a fost, in primul rand, inceputul unei complicate si dificile operatii de inginerie psihologica de spalare a creierului.
Spalarea creierului este un proces psihopatologic extrem de complex, desfasurat in etape succesive, fiecare etapa avand o metodologie proprie si o finalitate precisa. Trecerea de la o etapa la alta fiind posibila numai dupa parcurgerea in totalitate a temelor care fac obiectul etapei respective. Orice inconsecventa sau tratare superficiala a unei teme, cu scopul de a induce in eroare, era sanctionata necrutator, cu reluarea dacapo a procesului.
De obicei, procesul de spalare a creierului este initiat si exercitat de un centru de putere motivat, cel mai adesea, ideologic, dar si financiar sau confesional. Comunismul a fost un centru de putere motivat ideologic, cel care a dominat cu autoritate secolul XX. Dispunand de o forta militara redutabila si profitand de slabiciunea si inconsecventa occidentului, a instituit in tarile cotropite un regim social-politic de forta si printr-un sistem de constrangeri si amenintari, la care au asociat psihotehnici variate, sustinute de teroare, o teroare totala fizica si psihica continua si de durata, a reusit sa destructureze psihicul individual si colectiv si sa instituie un control absolut asupra societatilor aflate in sfera lui de actiune.
Prin interventia directa si brutala asupra omului individual si colectiv, centrul de putere politic, regimul comunist, a urmarit destramarea structurii psihologice, scoaterea din functie a sistemului cognitiv, vicierea functiei afectiv-emotionale si anihilarea functiei de executie, dupa care, prin tehnici de conditionare dirijata si psihoinductie negativa sa procedeze la restructurarea psihicului uman dupa alte criterii si norme, in vederea obtinerii unui alt tip de om, un hibrid uman, tributar altor valori si motivatii, un om captiv unei ideologii utopice, de esenta criminala, care sa satisfaca interesele centrului de putere.
Reusita acestui demers, condus cu profesionalism, a fost direct proportionala, pe de o parte, cu imprejurarile si conditiile vitrege in care s-a desfasurat procesul de spalare a creierului si, pe de alta parte, cu stadiul de dezvoltare a structurilor neuro-psihice individuale, cu nivelul de socializare si asumare a responsabilitatilor si, mai ales, cu gradul de cultura si experienta de viata a celor implicati.
Rezultatele, atat in inchisorile comuniste, cat si asupra Poporului Roman, au fost catastrofale si au condus la transformarea omului in contrariul sau, sintagma tradusa in termenii social-politici actuali, formarea omului nou, homo sovieticus, cu care ne intalnim la fiecare pas. Formarea omului nou nu este o inventie comunista, ea a constituit de-a lungul timpului, o preocupare obsesiva a multor miscari social-politice si confesionale cu rezultate dezastruoase, de mutilare a fiintei umane, de obtinere a unor adevarati monstri umani. Comunistii, reactualizand simbolismul mortii rituale ca preconditie de acces la un alt mod de existenta, au recurs la practici barbare si prin teroare, au reusit sa transforme in neoameni – milioane si milioane de oameni, popoare intregi care, cu greu isi vor mai putea reveni la normal, dupa aceasta lunga stapanire ideologica.
Detinutii politici smulsi din mediul lor de viata, izolati de matricea sociala, si supusi torturilor, au trait o experienta care releva misterul mortii simbolice si, pentru multi, a urmat o reinviere simbolica la un alt mod de viata. si noi, detinutii politici, dar si intreg Poporul Roman, am fost victimele acestui proces psihopatologic de spalare a creierului, proces care a reusit sa tulbure mintile multor oameni si sa-i scoata de pe fagasul lor normal de viata, sa ravaseasca structura societatii, sa deturneze istoria, sa transforme viata oamenilor nevinovati intr-un infern si, din pacate, pentru foarte multa vreme.
Spalarea creierului nu a fost si nu este un scop in sine, ci a constituit doar un mijloc prin care sa se realizeze scopul urmarit de catre cei care se considera purtatorii unui nou mesaj istoric, acela de a construi o noua ordine sociala, o alta lume si ca aceasta lume nu poate fi realizata decat odata cu distrugerea celei vechi.
Marx, teoreticianul comunismului declara “dictatura proletariatului” trebuie sa duca la “rasturnarea burgheziei si la eliminarea ei fizica”, pentru ca o noua ordine in lume “nu poate fi realizata decat cu distrugerea ordinei sociale existente”, iar Lenin ordona “sa introduceti imediat teroarea in masa, sa procedati la executarea fostilor ofiteri si bogatani … spanzurati, in asa fel, incat oamenii sa vada … sa tremure”. Stalin a pus in practica indrumarile invatatorilor lui si a ucis milioane de oameni, iar comunistii romani nu s-au lasat mai prejos si, urmandu-le exemplul, au produs cele mai mari suferinte si crime, din intreaga istorie.
Si Marx si Lenin si Stalin si comunistii romani si toti comunistii de pretutindeni au actionat in cunostinta de cauza, tinand cont de structura omului si a societatii umane. Societatea este creata de oameni si alcatuita din oameni, este opera oamenilor si pentru a o schimba trebuie, mai intai, actionat asupra oamenilor care, la randul lor, sa creeze o societate noua.
Omul si societatea, mediul socio-cultural in care omul isi duce existenta, sunt valori complementare. Interrelatia, interdependenta si interconditionarea celor doi termeni, fac ca orice interventie asupra unuia sa se rasfranga si asupra celuilalt. Orice actiune pozitiva sau negativa asupra omului va fi resimtita la nivelul societatii, iar perturbarile de la nivelul societatii se vor rasfrange asupra omului. In procesul de spalare a creierului, actiunea concentrata asupra omului si societatii, asigura reusita deplina a demersului celor interesati.
Este exact ceea ce au facut comunistii, au actionat in ambele directii, atat in inchisori si cu deosebire la Pitesti, cat si asupra Poporului Roman, asupra omului si mediului sau de viata.
Initiativa experimentului Pitesti a apartinut sovieticilor. Analiza rezultatelor obtinute de fiecare tara din lagarul comunist privitor la antrenarea si participarea activa a populatiei la noua ordine sociala si indeosebi reticenta acesteia, a condus la ideea organizarii unei statii pilot in care sa fie experimentate cele mai adecvate metode psiho-pedagogice care sa duca, in cel mai scurt timp, la modelarea omului nou, tributar noului ev comunist. Disponibilitatea comunistilor romani de a sacrifica totul, pentru a se putea mentine la putere, au acceptat propunerea si au pus la dispozitie, atat locatia, cat si materialul uman.
Inchisoarea Pitesti a fost transformata intr-un laborator experimental de psihologie umana, iar generatia '48, studentimea romana,a devenit cobaiul acestui experiment. Experimentul s-a bucurat de o atentie deosebita din partea conducerii de partid si, totodata, urmarit cu interes de intreg lagarul comunist. Rezultatele pozitive urmau sa fie exportate in tarile fratesti. Asa se face ca experimentul Pitesti a fost unicat in lumea comunista, atat ca amploare, cat si ca metode folosite si rezultate obtinute. Organizarea laboratorului s-a facut dupa criterii strict stiintifice. Modul de organizare, ca si procesele psihoneurofiziologice care au condus la transformarea omului intr-o epava umana, vor face obiectul altei comunicari. In cele ce urmeaza, voi prezenta modul de functionare, desfasurarea actiunilor, etapele ce au fost parcurse ca, in final, sa se ajunga la rezultatul scontat.
Experimentul Pitesti s-a desfasurat dupa un program judicios alcatuit si a cuprins doua sectiuni principale: demascarea si reeducarea, fiecare avand, la randul lor mai multe etape.
Ca martor si victima a acestui experiment, mai bine de 6 luni, de la 6 decembrie 1950 si pana la 15 iunie 1951, in Camera 1 Subsol a inchisorii Pitesti, am urmarit cu mare atentie si cu detasarea impusa de respectul pentru adevar desfasurarea acestui proces si, in ciuda torturilor la care am fost supus de catre prietenii si colegii mei, am reusit sa inregistrez pe pelicula memoriei toate evenimentele cu caracter patologic si sa descifrez atat inlantuirea logica a etapelor experimentului, cat si psihologia contorsionata a colegilor mei de doua ori victime, intai – victime ale represiunii comuniste si a doua oara – victime ale ideologiei comuniste.
Demascarea s-a desfasurat in 4 etape succesive, fiecare etapa urmarind un obiectiv esential in cursul procesului de spalare a creierului si anume: 1 – demascarea verbala si scrisa; 2 – demascarea publica; 3 – critica si 4 – autocritica.
Reeducarea desfasurata in 2 etape, a urmarit inscrierea pe o noua traiectorie existentiala a celor care au reusit sa treaca prin furcile caudine ale demascarii, si anume: 1 – indoctrinarea si asimilarea ideologiei de import si 2 – punerea in practica a luptei de clasa, intrarea in arena si torturarea colegilor si prietenilor.

Sectiunea I – Demascarea

Demascarea a fost etapa obligatorie si decisiva care a deschis calea catre transformarea omului in contrariul sau, a fost etapa cea mai complexa si laborioasa de spalare a creierului, premisa absolut necesara in vederea reeducarii si a fost etapa cea mai lunga, mai dificila si mai greu de suportat, dominata de teroarea fizica si psihica, de torturi inimaginabile si schingiuiri salbatice, etapa in care totul a fost permis, pana la ucidere. Demascarea a fost o reeditare a mitului mortii simbolice, ca preconditie a regenerarii la un alt mod de existenta.
Demascare a fost obligatorie si toti au fost nevoiti sa treaca prin demascare si, pentru multi, a fost singura etapa parcursa, dar totul a depins de inteligenta si abilitatea fiecaruia de a nu incrimina pe nimeni si a-si proteja constiinta. Cine spune ca nu se putea, nu are dreptate, totul este posibil cand dispui de o organizare si un echilibru neuropsihic in limitele normalitatii.

Etapa I – Demascarea verbala si scrisa

Prima etapa a constituit-o demascarea verbala si scrisa, urmata de verificarea sinceritatii celui in cauza, dupa care era trecut in purgatoriu.
Demascarea propriu-zisa se desfasura in conditii umilitoare, cand erai invitat, intotdeauna cu apelativul: bandit si criminal, trebuia sa te prezinti la “confesor”, sa ingenunchezi la picioarele “tortionarului sef” si sa-ti faci demascarea si, cum acesta era bine informat, trebuia sa fii atent la orice cuvant pe care-l spuneai.
1. Demascarea verbala consta in rememorarea declaratiilor initiale date la securitate, urmata de completari amanuntite referitoare la omisiunile intentionate, fapte si persoane necunoscute inca de securitate si, mai ales persoanele implicate si nearestate. Trebuia sa furnizezi date despre persoane de relatie, persoane colaterale neimplicate in organizatie, dar care ofereau ajutor, sustinere morala sau despre persoane care, prin atitudinea lor, gandirea si comportamentul lor, exprimau aversiune fata de comunism.
Demascarea verbala era repetata si mereu reluata, cu scopul de a stoarce memoria de orice amintire de viata. Se insista foarte mult asupra membrilor de familie, prietenilor apropiati si mentorilor.
Pe fondul epuizarii fizice si psihice, ca urmare a regimului de exterminare si a terorii si torturii continue instituita de colegii nostri, supus la o hartuire psihica repetata, acuzat de crime fata de clasa muncitoare, bombardat cu informatii negative si contradictorii, se ajungea la un moment dat la disfunctii cognitive majore, la un colaps mintal total, cand nu se mai putea percepe corect realitatea si nici schita o minima strategie de aparare. Acesta era momentul critic in care isi facea loc indoiala, neincrederea si ca sa scape de tortura, se renunta la orice fel de rezistenta si hotararea de a demasca totul devenea inexorabila. De acum inainte incepea marea drama.
Fiecare om isi are intimitatea sa sacra, sfanta sfintelor in care doar el singur oficiaza si care reprezinta forta intrinseca ce contribuie la unitatea persoanei, la respectul pe care ti-l acorzi si la respectul ce ti-l ofera cei din jur. Renuntarea la intimitate, tradarea, deschide calea spre disolutia fiintei umane. Tradarea secretelor intime afecteaza integritatea morala si duce la prabusire, pentru ca se pierde increderea in sine si in lume. Cand tradezi, te descalifici in fata ta si a celor din jur si te excluzi din randul celor cu care ai convietuit. Dezlegat de orice fel de legaturi si obligatii, te depersonalizezi, te dezbraci in public, ramai gol si nu ti-e rusine de goliciunea ta, dimpotriva, o afisezi cu insolenta si ceri si celor din jur sa faca la fel.
Tradarea produce cea mai adanca fisura in sufletul omului, te tradezi pe tine insuti, devii un paria in mijlocul unei lumi pe care nu o mai intelegi, si incepi sa o acuzi, sa o condamni, iti devine straina, ostila si incepi sa o eviti, sa o ocolesti, de fapt, te urmareste gandul tradarii si fugi sa scapi nu de lume, ci de tine insuti, ca si Iuda, de mustrarea ce-ti biciuie constiinta care nu piere niciodata. Oricat ar fi de impotmolita in negarea de sine, ea, constiinta, mai pastreaza un licar de puritate si-ti aminteste mereu de Iuda si daca n-ai curajul sa-i urmezi exemplul, te adancesti mai adanc in mocirla si te ucizi moral.
2. Demascarea scrisa. Cand tortionarul sef considera ca ai demascat totul, in fata lui trebuia facuta o sinteza a datelor incriminatorii, pregatire obligatorie pentru a doua etapa, demascarea scrisa.
Demascarea scrisa era data in prezenta inchizitorului sef, Turcanu Eugen, in biroul sau de ancheta, pus la dispozitie de catre administratia inchisorii, astfel, Turcanu intra in posesia informatiilor de la toti detinutii din Pitesti, dup care urma confruntarea acestora, impreuna cu tortionarii sefi de camere.
3. Verificarea declaratiilor scrise de catre tortionarii sefi, urma sa stabileasca sinceritatea celor pe care ii aveau in custodie. Orice nepotrivire, orice fapt trecut cu vederea de catre una din victime, era socotita inducere in eroare si, ca atare, cel in cauza era etichetat in continuare bandit si, bineinteles, acesta reintra in malaxorul demascarii, de data aceasta, fiind supus unor schingiuri cumplite.
Cei considerati sinceri, in urma verificarilor facute, se bucurau de increderea tortionarului sef, erau scosi din mijlocul banditilor si trecuti in “purgatoriu”.
4. Purgatoriul reprezenta o etapa intermediara, etapa de trecere, de la un statut la altul, de la bandit si criminal, la un ins reeducabil, cu sanse mari de a patrunde in clubul tortionarilor. Cei cu demascarea la zi, erau trecuti pe un prici separat unde isi pastrau aceeasi pozitie fixa, dar nu mai erau torturati, in schimb, asistau pasivi la torturarea noastra, a celor ramasi dincolo de Styx, in infern si, din cand in cand, erau invitati sa participe, alaturi de tortionari, la torturarea noastra. Asistarea pasiva la torturarea celor din jur, comporta un risc major. Cel ce asista, fie traieste drama celui torturat cu aceeasi intensitate ca si cum i-ar apartine, fie incita instinctul agresiv, prezent in fiecare din noi, ca raspuns la suferintele indurate si te determina sa devii agresor, platind altora, ceea ce ar fi trebuit platit agresorilor tai. Evenimentele ulterioare au demonstrat cu prisosinta dezlantuirea unora dintre ei, intrecand cu mult pe mentorii lor.
In purgatoriu, colegii nostri isi cautau argumente care sa-si justifice cedarea si se pregateau mintal pentru etapa urmatoare care se anunta tot atat de grea, daca nu mai grea, din punct de vedere psihologic. Aveau timp sa mediteze, sa-si revada trecutul de care se despartisera, sa renunte la convingerile, credintele si aspiratiile lor, dar si la viitorul lor.
Totul trebuia analizat si interpretat in concordanta cu noua experienta a demascarii. Colegii nostri erau obligati, de pozitia incerta in care se aflau, sa adune argumente plauzibile cu care sa demonstreze in mod convingator, hotararea lor de a asimila noua ideologie si de a pasi in noua viata, deocamdata, ipotetica, daca le va fi dat sa mai iasa din aceasta capcana a istoriei.
Demascarea verbala si scrisa, tradarea forului interior, a produs prima fisura la nivelul structurii psihologice si, odata cu aceasta, s-a pasit pe prima treapta a decaderii si a constituit primul imbold asumat, in mod inconstient, sub imperiul fricii, catre transformare, pentru a deveni alt om, un om nou, tributar altor valori si norme sociale.

Etapa II – Demascarea publica

Pe masura ce numarul celor care-si facuse demascarea sporea, noi, victimele, considerati a fi ireeducabili si, ca atare, irecuperabili pentru accesul la noul mod de viata oferit de comunisti, suportam in continuare rigorile tratamentului impus de colegii nostri: batai, manejul simplu si cu sarcina pana la epuizare, culcari fara numar, privare de somn si de hrana, insulte, umilinte, amenintari cu moartea. Pe fondul acestui climat infricosator, atat pentru noi, cat si pentru cei din purgatoriu, se pregatea terenul pentru cea de a doua etapa a spalarii creierului si anume: demascarea publica, demascare facuta numai de catre cei aflati in purgatoriu. Fiecare dintre ei au fost obligati sa demaste in fata noastra a tuturor, tortionari si victime, activitatea criminala depusa in cadrul organizatiei din care au facut parte. Aceasta confesiune a fost o operatie dificila, dar hotaratoare pentru neofitul care aspira la o noua pozitie in cadrul microgrupului carceral. Obiectivele acestei demascari vizau: rolul criminal al organizatiei sustinut de o ideologie criminala, asumarea vinei si hotararea de a se desparti de trecut si de a lupta impotriva celor care raman ancorati in trecutul de care ei se desparteau cu frenezie.
Demascarea debuta cu primele contacte ce le-a avut cu cei care activau in clandestinitate, tatonarile, probele la care a fost supus, data, locul si imprejurarile in care a intrat in grupul de rezistenta si continua cu activitatea criminala desfasurata in cadrul grupului. Dovada elocventa a acestei activitati criminale, spunea cel in cauza, au fost actele de sabotaj la care a participat, depozitele de armament la care a contribuit, actiunile de spionaj, utilizarea statiilor de radio-receptie si transmisie si ajutorarea celor care duceau lupta in munti impotriva regimului. Intreaga activitate era dirijata de serviciile secrete americane. Daca nu i-as fi cunoscut pe unii dintre cei care debitau asemenea enormitati, poate as fi crezut, dar totul era o disperata incercare de salvare, de recurgere la produsele imaginatiei, in scopul credibilitatii. In situatii critice, omul supus traumelor fizice si psihice extreme, prezinta tulburari amnezice majore si confabulatia, relatarea de evenimente imaginare, vine sa umple lacunele mnezice. Cu aceeasi detasare de realitate, cei in cauza recunosteau ca sunt vinovati de crime comise impotriva clasei muncitoare, isi asumau acuzele si multumeau colegilor ca i-au ajutat sa-si vada greselile si ca sunt hotarati sa lupte impotriva celor care mai gandesc si actioneaza impotriva regimului actual. Fiecare isi renega trecutul, il acuza, il condamna si se angajau sa se desparta de trecut si odata cu aceasta si de idealul lor social-politic, de crezul si de aspiratiile avute candva, considerate acum utopice si dusmanoase.
Urmaream cu ingrijorare deriva colegilor mei si ma inspaimantau profundele dereglari psihice produse de teroare. Este, oare, omul atat de fragil, de vulnerabil? Daca prietenii mei, cu o structura psihologica bine articulata, sustinuta de o cultura mult peste medie, au cedat, relativ usor, atunci care va fi evolutia celor multi, lipsiti de cultura si aflati intr-un stadiu de dezvoltare prepsihologic care, din pacate, alcatuiesc majoritatea? Erau intrebari tulburatoare care ma nelinisteau si care cereau raspunsuri realiste, incurajatoare. Singurul raspuns pe care mi-l dadeam in climatul acela opresiv si patologic era sa scapam de comunisti si sa o luam de la inceput cu indreptarea starilor de lucruri mult prea impovaratoare si de prea multa vreme.
Putem renunta la trecut? Nu. Fara trecut suntem condamnati la pieire. Trecutul reprezinta tezaurul de valori si virtuti care sustine prezentul si inspira viitorul, reprezinta radacinile noastre infipte adanc in solul mediului in care ne-a nascut, am trait si ne-am format, este izvorul cu apa vie pe care o sorbim si care ne ajuta sa rezistam si sa infruntam furtunile istoriei. Trecutul este baza noastra de sustinere si, in acelasi timp, rampa de lansare spre viitor, ne confera identitatea, ne defineste personalitatea si ne ajuta sa traversam desertul arid al evului comunist.
Renuntarea la trecut conduce la pierderea identitatii, inseamna pierderea de repere, sa nu mai ai la ce sa te referi, la nici un model, la nici o experienta pe care ai trait-o, inseamna sa-ti tai radacinile, sa-ti sectionezi cordonul ombilical social si sa fii tinut in viata doar in mod artificial, cuplat la tehnica de supravietuire, prin intermediul grupului la care te afiliezi, cu care te identifici, este exact cea ce au urmarit comunistii si cat au mai reusit. La Pitesti, a fost o lupta contracronometru cu trecutul, pentru ca cine renunta la trecut, renunta la sine, si ramane suspendat, in bataia tuturor curentelor de opinie, de idei si, mai ales, de interese. A nega trecutul inseamna a-ti renega inaintasii, obarsia si a te situa in afara realitatii, a prezentului.
Demascarea publica a urmarit si a reusit, desprinderea detinutului politic de crezul sau politic si social, despartirea de idealul sau de viata si a certificat renuntarea la propriile convingeri, la credintele, visurile si fantasmele copilariei si, cel mai dureros si de neiertat, ruperea legaturilor de sange si de suflet cu cei dragi, cu familia. Demascarea publica a adancit si mai mult fisura produsa in structura interna a omului, facand-o de netrecut, fara sansa de reintoarcere la starea de inceput.

Etapa III – Critica

Succesiunea etapelor demascarii a urmarit, pas cu pas, deconstructia celei mai inefabile constructii a omului – structura sa psihologica. Daca in prima etapa detinutul, depasit de situatie, si-a dezvaluit propria intimitate, pierzandu-si, astfel, identitatea si descalificandu-se in fata propriei constiinte si in fata celor din jur, etapa a doua l-a obligat sa renunte la crezul sau social-politic si la trecutul sau. Ramas singur, neajutorat si complet dezorientat, s-a lasat antrenat intr-o critica acerba a societatii si a institutiilor ei, netezindu-si, astfel, calea pentru despartirea definitiva de lumea in care s-a nascut, a trait si s-a format.
a) Societatea in care s-a nascut si a trait si, in care implicandu-se, i-a oferit sansa de implinire, a fost injusta si amorala, putreda si de-a dreptul odioasa si, ca atare, trebuie sfaramata din temelii si aruncata la lada de gunoi a istoriei. Aceasta societate in care exploatarea celor multi instrumentata de o clica de politicieni verosi trebuie sa piara si sa fie inlocuita cu o noua societate mai buna si mai dreapta, in care toti sa beneficieze de aceleasi drepturi, dupa modelul oferit cu marinimie de tara sovietelor.
b) scoala, spuneau ei, scoala in care am invatat si care ne-a definit personalitatea, inscriindu-ne in orizontul culturii, n-a fost decat un instrument de pervertire al educatiei noastre care a dus la deformarea gandirii si la mutilarea constiintelor, la amputarea viselor si la sufocarea aspiratiilor noastre si noi, cei de aici, suntem victimele acestui perfid sistem educational. Lumina vine de la rasarit, de aceea sa ne straduim sa ne insusim invataturile marilor dascali sovietici. Cumplita ratacire si cat de adanc a patruns morbul degradarii in mentalul colegilor mei si multi au mai cazut victime acestui machiavelic demers.
c) Biserica in care am crezut si care a contribuit din plin la conturarea profilului nostru moral, cultivand partea cea mai de taina a fiintei noastre, n-a fost decat o sursa inepuizabila de otrava care a inveninat sufletele oamenilor, adormindu-le ratiunea si i-a inrobit pentru totdeauna unui mod de viata smerit, de supusenie si renuntare, la o condamnabila sclavie. In acest demers schizofrenic, Dumnezeu a avut cel mai mult de platit, abjurat si insultat de catre cei care pana mai ieri isi zdreleau genunchii, prosternandu-se si cerandu-i ajutor. Ritualul crestin a fost parodiat si batjocorit, pentru care nu pot, nu am cuvinte sa ma exprim. Asistam ingrozit la un simulacru de botez al unor colegi afundati cu capul in tineta cu urina si fecale, la slujbele grotesti de inmormantare pe care eram obligati sa le oficiem seara de seara, iar in saptamana mare, adevarata saptamana a patimirii noastre si in zilele invierii, am asistat la un adevarat spectacol macabru, orgiac, regizat de colegii nostri.
d) Patria, marea noastra familie nationala si simbol al devenirii noastre istorice, era contestata si repudiata de colegii nostri. Ea, patria, reprezinta un amalgam de etnii in care elementul slav este preponderent si, de aceea, prezenta alaturi si in sanul marii patrii a comunismului sovietic, a proletariatului internationalist, este singura justificare a existentei sale. Saltul de la un nationalism sovin, la negarea etnicitatii si patrimoniului spiritual al unei comunitati de limba si de suflet, confirma fara tagada, cat de departe s-a ajuns cu ruinarea psihicului colegilor nostri.
e) Familia, leaganul sfant al copilariei, izvorul nesecat al tuturor resurselor noastre biologice si spirituale, izvorul de nadejde al deznadejdilor noastre si sursa de liniste a vietii noastre bantuita de nelinisti, n-a fost decat o retorta in care disponibilitatile si inocenta noastra de copii, au fost speculate, in vederea structurarii unui robot insensibil si amoral, a unui monstru cu chip de om, produs anistoric si, de aceea, aceasta familie, cuib de viespi, trebuie renegata si sfasiata. Am fost martorul unui sacrilegiu absurd si pagan, in acest colt de infern, unde fiii isi devorau parintii, tatii erau pusi la stalpul infamiei, iar mamele siluite de pruncii lor si unde, colegii mei, prinsi in mrejele patologicului isi renegau originea si disperati, isi doreau un nou inceput, fara amintiri si fara sa mai traiasca la umbra protectoare si binecuvantarea celor ce le-au daruit viata. Multe blestematii si multe abdicari, multe acte reprobabile s-au randuit in Camera 1 subsol, dar nici una din aceste absurditati n-a intrecut sacrilegiul adus familiilor noastre, injuriile proferate tatilor nostri si sacrificarea mamelor noastre. Acest spectacol absurd a scos in evidenta hidosenia ce zace in fiecare din oameni, dar si maretia sacrificiului lor.
f) Criticarea prietenilor si colegilor de suferinta
Dupa dezlantuirea profanatorie asupra mediului social in care ne-am nascut, am trait si ne-am format, prea plinul acumularilor de spaima si ura s-a revarsat asupra noastra, care inca mai faceam umbra pamantului. Fiecare dintre noi am fost analizati cu minutie, ni s-au intocmit biografii imaginare si ni s-au atribuit origini incerte, nimic nu a fost crutat, nici modul nostru de viata, nici cercul nostru de prieteni, nici iubitele noastre, nici valorile in care credeam, nici munca noastra si nici macar infatisarea noastra, totul a fost incarcat cu atribute profanatorii si puse la zidul rusinii si ca sa demonstreze veridicitatea caracterizarilor lor, dupa ce ne scoteau in fata, se adresau tuturor: “uitati-va la banditul acesta, la criminalul acesta, uitati-va ce monstru a putut sa conceapa burghezo-mosierimea, o sa-l punem intr-un borcan cu spirt sau intr-o cusca de fier, sa fie martor pentru generatiile urmatoare”.
Cat de mult au fost batjocorite candorile noastre, credintele noastre, sperantele noastre si cate anomalii a putut produce interventia omului impotriva lui insusi.
Critica, aceasta a treia etapa a spalarii creierului completeaza si adanceste fisura din sufletul omului, apropiindu-l de capatul drumului, scop urmarit cu cerbicie de modelatorii de oameni. Detinutul politic desprins de trecutul sau, trecut ce-l situa cu demnitate la nivelul inaintasilor sai, in lupta celor ce ne cotropeau tara si renuntand la convingerile sale si la speranta intr-un viitor pe masura asteptarilor, el singur si-a sapat groapa in care isi va inmormanta visurile ce l-au insotit inca din fasa. Acum, repudiindu-si si matricea sociala si forurile institutionale care i-au modelat mentalul si i-au trasat calea spre ascendent, alaturi de toti ai sai, se vede singur, neajutorat si pentru a nu-si pierde si singurul bun ce i-a mai ramas – viata, se indreapta catre cei ce-l pot ajuta, catre tortionarii lui, cei care, cu dibacie, i-au intins cursa si i-au indicat si calea pe care sa paseasca si acum il asteapta la capatul drumului.
O intrebare legitima: sunt, oare, ei de vina? Sunt colegii si prietenii mei de vina pentru prabusirea lor, pentru disolutia universului lor psihologic si aruncarea lor in valtoarea unor evenimente carora nu le-au putut face fata?
Sunt colegii si prietenii mei, acum pe post de tortionar, de vina pentru ca au ajuns sa fie ceea ce sunt si fac ceea ce fac? Si unii si altii sunt victime, dar ale cui? Exista o limita in toate, o limita peste care nu se poate trece decat cu riscul destramarii structurii asupra careia se exercita presiuni peste limita de suportabilitate.
La Pitesti, limitele omului au fost depasite. Daca structura biologica supusa incercarilor, sfarseste prin a-si incheia ciclul existential si, din pacate, multi dintre colegii nostri au trecut pragul in nefiinta, in schimb, structura psihologica are o sansa in plus, ea poate dainui dar numai cu pretul reorientarii spre alte orizonturi, oricum in sens invers scopului pentru care a fost daruita omului. Concluzia? Sa ne aplecam cu osardie asupra omului, asupra originii si alcatuirii lui, asupra verigilor slabe ce-i primejduiesc echilibrul si sa incercam sa-l sustinem, pentru ca omul este sursa tuturor lucrurilor, si bune si rele.

Etapa IV – Autocritica

Autocritica, ultima etapa a demascarii si ultimul act al procesului de spalare a creierului, a fost un spectacol, pe cat de umilitor si degradant, pe atat de elocvent care a demonstrat fragilitatea psihicului uman in fata unui centru de putere dominant care actioneaza fara scrupule, urmarindu-si scopul final – remodelarea fiintei umane, transformarea omului in contrariul sau. Autocritica, un amestec incongruent de exagerari si confabulatii, de actiuni inventate si dialoguri suntate, o logoree dezinhibata care atesta, pe de o parte, lipsa de coerenta a gandirii si absenta coeziunii functiilor psihice, iar pe de alta parte, frica, spaima indusa de tortura, de repetarea ei si a suferintelor conexe, ceea ce stimula cautarea zadarnica a unei strategii de aparare si in lipsa acesteia, singura sansa de supravietuire era alaturarea de tortionari.
Asistam, oripilat, la un spectacol dezgustator de autoflagelare, de exorcism, de sinucidere morala in care autoacuzatiile, autocondamnarea si asumarea crimelor imaginare se rostogoleau ca un torent de lava incinsa peste nedumeririle noastre, ce se repetau mereu si mereu, ca un ecou lugubru, in variante care mai de care mai apocaliptice, pana la autointoxicare.
Rand pe rand, colegii mei smulsi din purgatoriu se prezentau la esafod pentru a-si sacrifica si ultima punte de legatura cu trecutul, cu viata amputata de arestare, cu destinul frant inainte de vreme. Fiecare isi dezvaluia intreaga viata, copilaria, adolescenta, tineretea, intalnirea cu rezistenta in termeni cat mai negativi, precum si rolul nefast al celor care le-au fost mentori si le-au indrumat pasii pe cai gresite. Descriau cu lux de amanunte mediul viciat in care au fost crescuti, pervertirile la care au fost supusi, indemnurile la incalcarea ordinei sociale, la minciuna, la inselatorie, la crima. Ascultam ingrozit si-i priveam pe furis pe colegii mei aflati in fata instantei supreme doar la o clipa de pronuntarea sentintei: decapitare si aruncarea din nou in infern si supus la muncile lui Hercule, sau eliberarea si condamnarea la o viata traita pe dedesubt. Vorbeau incet, stapaniti fiind de frica de a nu fi crezuti, de grija de a nu fi intelesi, sub presiunea clipei care le va hotari soarta.
Nu a fost trecut nimic cu vederea, nici cele mai tainice cute ale sufletului n-au scapat de analiza, de improscare, de siluire. Nici un gand, nici o dorinta, nici o pasiune n-au fost lasate sa salasluiasca in memorie, totul a trebuit sa fie scos la iveala, terfelit, batjocorit si, apoi, inecat in malul unei existente anomice, disperate, dar singura posibila.
Fiecare din cei ce au trecut Styxul, au fost obligati sa se autodisece, sa-si prezinte textura intima a fiintei sale si apoi sa renege, sa condamne tot ceea ce ii apartinuse, caci numai repudiind trecutul, numai vidat de propria identitate, numai astfel poti fi apt pentru restructurare, remodelare si de asimilare a unei alte identitati. Cat de mult am tacut si cat de scump am mai platit tacerea mea.
Zi de zi, colegii mei isi clamau ratacirea lor, isi asumau vini imaginare si cereau ajutor si protectie, fara sa tina seama ca se excludeau din normalitate, ca isi schimbau integritatea intelectuala si morala, ca isi demolau propriul edificiu psihologic dar, in schimb, puteau sa traiasca.
Autocritica a fost o adevarata lobotomie psihica, o tehnica de purificare a mintii, de pregatire pentru reeducare, de trecere in custodia tortionarilor care ii vor modela pe colegii nostri conform intentiilor si intereselor lor, de fapt conform intereselor partidului, si ii vor transforma in simple elemente de executie in angrenajul social si toata viata de acum incolo vor fi dirijati sa actioneze numai la sugestie sau ordin, iar ei se vor supraveghea tot timpul “cu biciul in mana”, pentru a nu gresi si a face cale intoarsa in infernul din care abia au scapat.

Sectiunea II – Reeducarea

Cei trecuti prin furcile caudine ale demascarii si spoliati de convingerile lor, de visurile si idealul lor de viata, au fost supusi unui proces intens de reeducare si participare, impreuna cu tortionarii, la tortura. Reeducarea a constat din indoctrinarea colegilor, obligati sa-si insuseasca teoriile marxiste si sa le si aplice, adica sa participe,impreuna cu tortionarii, la torturarea noastra, celor considerati ireeducabili. Reeducarea a cuprins doua etape care s-au desfasurat simultan: indoctrinarea si practicarea torturii.
Indoctrinarea politica era sarcina tortionarului sef si urmarea umplerea golului lasat de spalarea creierului, intarirea si sustinerea noului statut in cadrul grupului si, desigur, pregatirea pentru viitorul apropiat cand vor fi eliberati, asa credeau, si cand vor fi antrenati de catre partid in actiunile de anihilare a rezistentei anticomuniste si de edificare a comunismului.
Noile informatii furnizate de catre tortionarul sef in sedintele de indoctrinare, repetate zi de zi, contribuiau la formarea de noi circuite neuronale, la formarea de noi scheme si scenarii cognitive si la sistematizarea de noi reprezentari sociale care ii vor plasa, pe noii acoliti, intr-o lume ipotetica in care vor actiona numai la comanda mentorilor lor.
Concomitent cu indoctrinarea, colegii nostri au fost lansati in arena, pentru a pune in practica teoria istorica a luptei de clasa. Prima lovitura a fost mai greu de aplicat si nu oricui, ci celui mai bun prieten, apoi a urmat a doua si apoi alta si dupa aceea multe altele dupa care, neofitul simtindu-se usurat, scapat de povara fricii si eliberat de spectrul torturii, ca si de toate celelalte restrictii, a inceput sa actioneze in voie si sa aplice altora, metodele de tortura cu care el a fost torturat. si-a insusit repede tehnica, a invatat cum si cat sa tortureze, pentru ca si torturarea se invata, pana devine a doua natura. Cu cat torturezi mai mult, cu atat vrei sa torturezi si asa se face ca multi dintre ei au devenit mult mai de temut, mult mai experimentati si cruzi decat mentorii lor.
Mecanismul psihologic al acestui comportament abnorm, rezida in descarcarea unor acumulari explozive de tensiuni intrapsihice, ca o supapa de siguranta, de reglare a echilibrului neuropsihic. Exista o dependenta fata de actul de tortura in urma crearii unei dominante afective care declanseaza un puternic impuls de a actiona, de a continua, pana la epuizare actiunea inceputa. De fapt, torturand pe altii, te torturezi pe tine insuti si iti face bine aceasta tortura pentru ca reduce la tacere constiinta care nu te paraseste niciodata, nici macar in fundul iadului, chiar si acolo, suferinta cea mai mare, focul gheenei, este intrecuta cu mult de amintirea celor ce le-ai faptuit.
Reeducarea – stil Pitesti a urmarit remodelarea psihicului in temeiul altor valori morale si norme sociale, restructurarea mentala, cu precadere, reorientarea sistemului cognitiv catre un registru minor de preocupari si, in final, reconstructia unei noi personalitati. Actiunea a fost perfect coordonata, nimic nu s-a facut la intamplare. Printr-un proces de conditionare dirijata si psihoinductie negativa, s-a reusit comutarea pe alta lungime de unda a valentelor psihice, cuplarea la un alt set de principii de viata si raportarea la un alt sistem de coordonate social-politice, corespunzator noii ideologii.
Experimentul Pitesti a fost doar varful aisbergului, partea vazuta, cunoscuta a unui vast si complex proces de patologie sociala. Experimentul Pitesti a intrecut cu mult “un caz izolat”, localizat intr-una din inchisorile din Romania. Clonele Pitestiului de la Brasov, Targsor, Gherla, Targu Ocna, Canal au produs si acolo multa suferinta, multe crime, in proportii diferite, in functie de actorii principali, de imprejurari si de reactia victimelor. Apoi metodele dure,dezavuate de lumea libera, au fost reluate sub o alta forma, si in acest sens, actiunea de la Aiud, ramane emblematica.
Dar, pentru ca exista un “dar” si acest “dar” ne obliga sa intrebam si sa ne intrebam, sa raspundem si sa ne raspundem, dar cu Poporul Roman ce s-a intamplat? N-a fost Poporul Roman un Pitesti mai mare? Nu s-au exercitat asupra Poporului Roman aceleasi presiuni fizice si psihice, nu s-a recurs la aceeasi teroare si la aceleasi torturi? A existat in toata tara romaneasca vreun catun, o comuna, un targ, un oras, un cartier, o strada in care sa nu fi fost un arestat, un deportat, un condamnat? Pitestiul este emblema, in spate se afla oceanul de suferinte, de teroare, de tortura, de crime care se vor scoase la lumina.
Avem nevoie de adevar, generatiile tinere au nevoie de adevar, ele trebuie sa stie de ce traiesc asa cum traiesc astazi, de ce exista astazi, in societatea romaneasca aceasta prapastie intre o minoritate inchisa, ce traieste intr-o culpabilitate de neiertat si o complicitate muta cu trecutul si marea majoritate care traieste doar cu grija zilei de maine. Este o problema fundamentala, vitala pentru existenta Poporului Roman.

Cele mai citite

Imagini șocante cu soldații israelieni: se joacă cu lenjeria intimă a femeilor palestiniene

Imaginile prezentate public şochează, pe fondul ofensivei israeliene pe care IDF o poartă din Gaza de câteva luni, ca răspuns la atacurile din 7...

Coreea de Nord l-a primit pe șeful spionajului rus

O delegație a Biroului de Informații Externe al Rusiei a vizitat capitala nord-coreeană Phenian între luni și miercuri și a discutat despre stimularea cooperării...

Imagini șocante cu soldații israelieni: se joacă cu lenjeria intimă a femeilor palestiniene

Imaginile prezentate public şochează, pe fondul ofensivei israeliene pe care IDF o poartă din Gaza de câteva luni, ca răspuns la atacurile din 7...
Ultima oră
Pe aceeași temă