Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Povestea musulmanului care a riscat totul pentru a salva mii de evrei de la Holocaust

Mii de evrei şi descendenţii lor datorează viaţa unui diplomat musulman care locuia la Paris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iranianul Abdol-Hossein Sardari a riscat totul pentru a-i ajuta pe evreii ...

Share

Andrei Stanca 0 comentarii

21.12.2011 - 12:57

Mii de evrei şi descendenţii lor datorează viaţa unui diplomat musulman care locuia la Paris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Iranianul Abdol-Hossein Sardari a riscat totul pentru a-i ajuta pe evreii iranieni să scape de lagărele de concentrare.

Eliane Senahi Cohanim avea şapte ani atunci când a părăsit Franţa alături de familia sa. Îşi aminteşte cum strângea la piept păpuşa sa preferată şi cum se prefăcea că doarme de fiecare dată când trenul ajungea într-o gară nazistă, relatează BBC.

"Îmi amintesc că naziştii ne cereau mereu paşapoartele. Mi-l amintesc pe tatăl meu cum le arăta documentele, iar ei se uitau la noi, cu o privire de gheaţă. A fost teribil şi înspăimântător".

Eliane Cohanim făcea parte dintr-o comunitate mică şi unită de evrei iranieni care trăiau în împrejurimile Parisului.

Tatăl ei, George Senahi, era un prosper negustor de stofe, iar familia sa a trăit într-o casă mare şi confortabilă din Montmorency, la aproximativ 25 de km de capitala Franţei.

Tremurând

Când naziştii au invadat Franţa, Senahis a încercat să fugă la Teheran, ascunzându-se pentru o perioadă într-un sat francez, înainte de a fi forţat să se întoarcă la Paris, unde populaţia intrase sub stricta supraveghere a membrilor Gestapo-ului.

"Îmi amintesc atitudinea lor şi modul în care umblau pe străzi cu cizmele lor negre. În acele vremuri, pentru un copil, era de ajuns să-i privească pentru a fi înspăimântaţi", îşi aminteşte Eliane Cohanim, în locuinţa sa din California.

Alături de alţi membri ai comunităţii evreieşti iraniene din Franţa, George Senahi i-a cerut ajutorul tânărului şef al misiunii diplomatice iraniene din Paris.

Abdol-Hossein Sardari i-a oferit familiei Senahi paşapoartele şi documentele necesare pentru a călători în condiţii de siguranţă prin Europa ocupată de nazişti.

"La frontieră, tatăl meu tremura cu adevărat", îşi aminteşte Eliane Cohanim. Cu toate acestea, el a fost un om puternic, care a dat încredere familiei că totul va fi bine.

Sardari, un adevărat erou

Eliane Cohanim este bunică şi are, acum, 78 de ani. În ultimii 30 de ani, ea a trăit în California, împreună cu soţul ei, un bancher de succes, şi nu are nici o îndoială în legătură cu cel căruia atât ea, cât şi fratele ei mai mic, Claude, îi datorează viaţa.

„Îmi amintesc că tatăl meu spunea, întotdeauna, că doar datorită domnului Sardari am reuşit să fugim de nazişti", a declarat ea. „Unchii, mătuşile şi bunicii mei trăiau la Paris. Datorită lui, nici unul dintre ei nu a păţit ceva. Cei pe care nu i-a ajutat, au fost luaţi de nazişti şi nimeni nu a mai auzit vreodată ceva despre ei".

Despre Sardari, ea a declarat: „Cred că a fost ca Schindler, ajutând evreii din Paris".

La fel ca Oskar Schindler, industriaşul german care a salvat mai mult de 1000 de evrei în timpul Holocaustului prin angajarea lor în fabricile sale, Sardari a fost un erou.

Propaganda nazistă

În cartea sa intitulată „În umbra leului", autorul Fariborz Mokhtari spune povestea unui celibatar bogat care a devenit şef al misiunii diplomatice iraniene la Paris, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Deşi era, în mod oficial, neutru, Iranul dorea să menţină în cei mai buni termeni relaţiile diplomatice cu Germania. Acest lucru i-a convenit lui Hitler. Propaganda nazistă i-a declarat pe iranieni ca fiind arieni, considerându-i foarte asemănători poporului german.

Însă evreii iranieni din Paris au fost, în continuare, hărţuiţi şi persecutaţi, iar informatorii au furnizat mereu informaţii despre ei autorităţilor germane.

În unele cazuri, Gestapo-ul era alertat atunci când copiii evrei erau circumcişi la spital. Mamele înspăimântate erau obligate să raporteze la Biroul Afacerilor Evreieşti pentru a primi steaua galbenă cu şase colţuri şi pentru ca documentele lor să primească ştampila identităţii rasiale.

Dar Sardari s-a folosit de influenţa sa şi de prietenii săi germani pentru a primi derogări de la legile rasiale pentru peste 2000 de evrei iranieni, declarând că aceştia nu aveau legături de sânge cu evreii europeni.

De asemenea, el i-a ajutat pe mulţi dintre iranienii din Franţa, unii dintre ei fiind membri ai comunităţii evreieşti, să se întoarcă la Teheran, oferindu-le noile paşapoarte în stil iranian de care aveau nevoie pentru a călători în toată Europa.

O schimbare a regimului în Iran, în 1925, a dus la introducerea unui nou paşaport şi a unei noi cărţi de identitate. Mulţi dintre iranienii din Europa nu au beneficiat de acest document, în timp ce alţii, care s-au căsătorit cu persoane de altă naţionalitate, nu au mai dorit să primească documentele respective, pentru ei sau pentru soţiile şi copiii lor.

Când Marea Britanie şi Rusia au invadat Iranul în septembrie 1941, sarcina umanitară a lui Sardari a devenit mult mai periculoasă.

Iranul a semnat un tratat cu Aliaţii, iar Sardari a primit ordinul de a se întoarce la Teheran cât mai curând posibil.

Puritatea rasială

Deşi i-a fost ridicată imunitatea diplomatică şi statutul pe care-l deţinea, Sardari a decis să rămână în Franţa şi să-i ajute pe evreii iranieni, asumându-şi un risc considerabil şi folosindu-se de propria lui avere pentru a-şi continua misiunea.

El le-a povestit naziştilor, într-o serie de scrisori şi rapoarte, că împăratul persan Cirus i-a eliberat pe evreii din Babilon în anul 538 î.Hr., iar aceştia s-au îmtors la casele lor. Cu toate acestea, la un moment dat, un număr mic de iranieni au îmbrăţişat învăţăturile profetului Moise, iar acest mozaic - iranienii care-l urmează pe Moise, numiţi de către el „Djuguten" - nu face parte din rasa evreiască.

Folosindu-se de calităţile sale avocăţeşti, Sardari a exploatat contradicţiile interne din cadrul ideologiei naziste pentru a obţine un tratament special pentru „Djuguten", după cum arată documentele publicate de către Mokhtari în noua sa carte.

La Berlin s-a ordonat realizarea unor anchete la nivel înalt care să stabilească dacă secta iraniană - despre care cartea sugerează că ar fi putut fi, pur şi simplu, invenţia lui Sardari - este evreiască sau nu.

Experţii au fost evazivi şi au sugerat că sunt necesare mai multe fonduri pentru ca cercetările să poată continua.

A murit singur, într-o garsonieră

Până în decembrie 1942, dorinţele lui Sardari au ajuns la Adolf Eichman, care era responsabil cu Afacerile Evreieşti. Eichman le-a respins, printr-o scrisoare publicată în cartea „În umbra leului", considerându-le „trucuri evreieşti obişnuite şi încercări de camuflaj".

Cu toate acestea, Sardari a reuşit să ajute, în continuare, familiile evreieşti să fugă din Paris, într-o perioadă în care peste 100 de mii de evrei fuseseră deja deportaţi din Franţa şi închişi în lagărele de concentrare.

Numărul paşapoartelor „în alb" pe care Sardari le-a oferit evreilor pare să fi ajuns la 1000. În cartea sa, Mokhtari sugerează că, dacă fiecare document a fost emis pentru doi sau trei oameni, Sardari a salvat peste 2000 de persoane.

Sardari nu a căutat niciodată recunoaşterea faptelor sale pe timpul vieţii, spunând mereu că nu şi-a făcut decât datoria. El a murit singur într-o garsonieră din Croydon, în sudul Londrei, în 1981, după ce a pierdut pensia de ambasador şi întreaga sa avere din Teheran în timpul revoluţiei iraniene.

Activitatea sa umanitară a fost recunoscută post-mortem, în anul 2004, în cadrul unei ceremonii organizate la Centrul Simon Wiesenthal din Los Angeles.

Fariborz Mokhtari speră că, prin relatările sale şi prin mărturiile supravieţuitorilor, inclusiv cele ale doamnei Cohanim, va face cunoscute anumite lucruri şi va distruge ideile preconcepute legate de Iran şi de iranieni.

„Aveţi aici un iranian musulman care şi-a riscat viaţa, cariera, averea şi toate celelalte, pentru a salva viaţa unor evrei", a declarat el. „Nu a existat nici o diferenţă între evrei şi musulmani".

Mokhtari consideră că povestea demonstrează „înclinaţia culturală a iranienilor pentru toleranţă", care este trecută deseori cu vederea în cadrul climatului politic actual.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...