21.4 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSportAtletismOameni din Dublin, astazi

Oameni din Dublin, astazi

Am fost prima data in Irlanda in 1999. Am vizitat niste prieteni – irlandezi, profesori amandoi, ca si mine -, si am luat avionul de la Beauvais, oras francez, nu departe de Paris, unde compania low cost “Ryanair” a inchiriat un aeroport mic… “Nu e marcat nici un loc de bilet, o sa stam in picioare!”, am auzit vocea, ironica, a unui calator francez. Dar irlandezilor nu le pasa de ce cred francezii despre ei.
In '99 eram fascinata si, desigur, in mod exclusiv, de Franta, asa ca marturisesc, cu regret, ca nu am stiut sa ma bucur de acel sejur la Dublin asa cum s-ar fi cuvenit. Prietenii mei m-au plimbat prin muzee, catedrale, am facut vizite in familie si, desi am remarcat ca sunt un popor foarte generos (ceea ce nu e putin), nu m-am atasat nici de oras, nici de oameni pana anul acesta. Cand am fost acolo a doua oara.
Aceiasi prieteni, care, in ciuda unor probleme de familie, nu m-au uitat, m-au invitat din nou. Desi era vara, s-au gandit ca este prea frig pentru mine sa ma plimb toata ziua, prin urmare, mi-au platit niste cursuri de aprofundare a limbii engleze. Si de data aceasta m-am imbarcat din Franta, de la Paris, dar fara a mai fi fascinata.
Doua avioane plecau aproape la aceeasi ora, unul spre Dublin, altul spre Cork: astfel, sala de asteptare din aeroport s-a umplut de irlandezi. Am plecat toti cu o jumatate de ora intarziere, pentru ca reteaua de calculatoare “cazuse” in zona Londrei, dar nu am vazut vreun irlandez nervos sau lamentandu-se fatalist din cauza asta: au deschis, linistiti, un ziar sau si-au cumparat ceva de baut. De data asta, ma simteam mai apropiata de ei: as fi putut sa le enumar, ca un turist disciplinat, cateva locuri (emblematice!) din Dublin, care imi placusera in '99. Dar nu m-a intrebat nimeni nimic! Irlandezii pot fi foarte vorbareti, dar nu-ti intra in suflet… daca nu-i chemi.
Cand spui in Irlanda, ca vii din Romania, esti primit cu o uimire politicoasa: “Oh, really?… Romania?!” Iti trebuie ceva timp ca sa afli ca, in multe cazuri, dincolo de ea, se afla ori informatii despre ispravile unor conationali de-ai nostri, ori compasiune pentru un popor despre care au auzit ca ar avea probleme de saracie, ori, pur si simplu, ignoranta totala. Nimic nu transpare in atitudinea lor, ti se zambeste firesc si esti tratat ca un egal. Acest respect m-a facut, in primul rand, sa-i indragesc. Mi-au pus multe intrebari si le-am vorbit despre Romania, fara sa ma plang, fara sa dau neaparat o “imagine negativa” si, in acelasi timp, fara sa mint. Din comentariile pe care le-au facut, mai apoi, am inteles ca m-au ascultat cu interes si fara nici o prejudecata. Si nici nu li s-a parut deplasat faptul de a fi preocupat putin mai mult de propria identitate. Ei insisi au fost si sunt, asa ca inteleg foarte bine. Felul in care se preocupa ei de identitatea lor se vede in grija cu care dubleaza orice inscriptie englezeasca cu echivalentul ei gaelic, chiar daca doar 10% din populatie mai vorbeste azi aceasta limba. Totusi, gaelica este inteleasa de un procent ceva mai mare, din moment ce exista cateva posturi de radio care o folosesc, iar viitorii profesori, indiferent ce disciplina urmeaza sa predea, trebuie sa treaca de un examen de limba gaelica.
In '99, le spuneam amicilor care ma intrebau cum sunt irlandezii, ca sunt foarte diferiti de noi. Fizic, deja: cu pielea foarte alba, ochi albastri, imbracati sport sau neglijent, femeile – nu foarte cochete, dar exprimand calm si forta interioara, barbatii – cu priviri hotarate si avand o constitutie mai degraba atletica. Uneori introvertiti, alteori expansivi, te surprind cu o engleza ciudata, din cauza pronuntiei speciale a vocalelor si a unei intonatii vesnic intrebatoare.
Apoi, vremea! Nu poti sa o ignori si nu poti sa nu o numesti ostila: nu e frig, cat umezeala si un vant rece, de insula. De aceea au atata nevoie de un ceai cald, la orice ora. Un ceai foarte tare care, baut in cantitati mari, poate produce crize de tahicardie! Ceaiul, insa, nu se bea oricum. Se discuta, in familie, despre pregatirea lui, asa cum noi discutam despre… lucruri serioase (zicem noi!). Exista, cu alte cuvinte, o ceremonie nu doar a gustului, ci si a privirii si a gesturilor incete, cumpanite. Graba strica treaba. Chiar si cand bei ceaiul.
In vara aceasta, am descoperit, insa, un Dublin mult mai viu decat in '99. Dimineata, in drum spre cursuri, simteam cum ma umplu de energia din jurul meu, de cum coboram din autobuz, pe O'Connoll Street (un fel de Champs-Elysees…), apoi, traversand podul peste raul Liffey, pe langa Trinity College, spre Kildare Street, unde se afla scoala mea… si sediul guvernului (am aflat dupa doua zile!).
Luminile semaforului nu mai au valoare intr-un oras prosper si, desigur, foarte grabit. Se traverseaza independent de ele, in grupuri compacte, dupa un ritm in care intri din a doua sau a treia zi, nu ai cum sa-i rezisti. La o ora matinala, iti face placere sa ii privesti, pentru ca sunt foarte ingrijiti fizic si au un aer multumit; tinerii, indiferent de tinuta vestimentara, au aproape toti casti la urechi. Am avut surpriza sa constat ca, apropiindu-ma sa intreb ceva, isi indepartau castile inainte sa incep sa vorbesc.
Ceea ce il va soca, cu siguranta, pe orice roman, vor fi statiile de autobuz (nu exista metrou in Dublin). Sunt in permanenta goale, ai zice ca nu mai circula nimeni cu mijloacele de transport in comum. In realitate, autobuzele au un program pe care il respecta cu strictete si calatorii ajung in statie cu 2 – 3 minute (uneori chiar mai putin) inainte de sosirea autobuzului. De ce sa stai, sa astepti, inutil, daca stii cand va veni autobuzul? Iar acesta chiar vine la ora anuntata!
Ca orice capitala devenita turistica, Dublinul are o deja o faimoasa strada pietona, Grafton Street, unde, vizavi de cafeneaua descrisa de Joyce, “Bewley's Cafe”, gasesti magazinul “Marks & Spencer”, si unde se strang cantaretii ambulanti, fiecare cu genul lui. Au si un cartier boem, cu galerii de arta si pub-uri pitoresti, Temple Bar, dar as vrea mai ales sa vorbesc despre ce am vazut in parcul St. Stephen's Green. Am mers acolo in fiecare zi, dupa cursuri, ca sa imi iau pranzul, pe iarba. Abia de gaseam loc, pentru ca era aglomerat si, fara sa fuga unii de altii, irlandezii stiu sa pastreze, totusi, un spatiu intre ei, pentru “privacy” – cei mai multi veneau acolo din acelasi motiv ca si mine. Majoritatea erau tineri si, studenti sau tineri angajati, excentrici sau tunsi scurt si imbracati cu costume elegante, respirau toti o impresionanta stare de multumire, pe care nu am mai intalnit-o nicaieri.
Cu toate astea, in 2005, la Dublin, totul costa aproape cat costa la Londra. Este, cu alte cuvinte, unul din cele mai scumpe orase din Europa. In acelasi timp, insa, somajul este printre cele mai scazute si, de cand le-a dat bani Uniunea Europeana si s-au pus pe treaba, – asa spun si ei -, economia s-a redresat si acum sunt chiar in plin avant economic. Acest lucru si nu faptul ca vedeai peste tot afise pentru concertele cu cele mai bune trupe rock britanice, acest avant economic ii facea, cu siguranta, atat de multumiti pe acei tineri.
“In anii '80, tinerii irlandezi plecau in State, nu era nimic de lucru, era teribil”, povestesc prietenii mei. Acum, multi se intorc. Iar Irlanda, primeste si forta de munca straina, pentru ca are populatie suficienta ca sa construiasca atat cat vrea si poate.
Pentru amatorii de parcuri “nobile”, Merrion Square este un candidat pretios. Il gasesti, din secolul 18, in inima cartierului de case “georgiene”, case cu usi masive, colorate sobru (mov sau brun) sau foarte vesel (galben sau rosu), in orice caz, pline de personalitate. Aproape labirintic, Merrion Square ofera un spatiu pentru fiecare: alei inguste, umbrite de copaci, dar si pajisti plein-air-iste, unde poti sa te intinzi pe iarba. Intr-un colt, o statuie nonconformista a lui Oscar Wilde nu are cum sa nu-ti atraga atentia: printul ironiei si al calambururilor subtile este reprezentat tolanit… nu pe sofa, ci pe un soclu din piatra. Privindu-l, mi-e greu sa spun ce m-a frapat mai intai: faptul ca este o statuie viu colorata sau schizoidia fetei – profilul stang iti dezvaluie un chip foarte melancolic, la limita depresiei, in vreme ce profilul drept – un chip sarcastic, usor deformat intr-un rictus. In fata statuii, trei postamente pe care gasesti citate din faimosul scriitor-dandy: “Nu exista nici un pacat, in afara de prostie”… Totusi, parcul-minune al Dublinului ramane Phoenix Park. Este greu, de fapt, sa-l numesti, parc. Este o padure, de 110 hectare, in care, daca patrunzi, poti intalni caprioare, de exemplu. Este, apoi, gazda unor terenuri de sport, dar si a locuintei oficiale a presedintelui tarii (Irlanda este prima republica din Europa care a avut o femeie-presedinte, in anii '90). Poti intra in Phoenix Park cu masina, cu conditia sa fie automobil; autobuzele si camioanele trebuie sa il ocoleasca. La orice ora, intalnesti acolo oameni de toate varstele care fac jogging – nordicii au, intr-adevar, cultura exercitiului fizic.
Intr-un week-end, am facut o excursie la Glendalough si la Powerscourt. Primul este un sit monastic din secolul Vl, fondat de Sf. Kevin, care pastreaza cruci uriase, sculptate, din piatra, iar al doilea e un “Versailles irlandez”: o gradina paradisiaca, dar mai putin geometrizata si la o scara mai mica decat modelul francez.
Soferul autocarului nu ni le-a laudat, ne-a spus doar bancuri din cand in cand si ne-a facut atenti, cand am trecut prin Dun Laoghaire, ca acolo locuieste Bono, solistul de la “U2”. Cand excursia s-a terminat, ne-a intrebat, curios: “Did you enjoy it?” (V-a placut?) Nu era nici o prefacatorie, rosu in obraji si usor obosit, nu credea ca este obligatoriu sa ne fi placut ceea ce vazusem.
Si, astfel, modestia este alta calitate pentru care i-am indragit pe irlandezi. Cu simplitatea cu care ti-ar indica directia, pe strada, ei te invita sa te duci sa vezi superbul manuscris “The Book of Kells”, de la Trinity College (o bibliotexa cu doar… 3 milioane de carti!), asa cum te invita sa vizitezi muzeul (deja!) “Guinness”, apoi iti spun ca ar fi bine sa vezi si mormintele pre-crestine de la Knowth si Newgrange sau stancile abrupte de la Moher, de pe coasta vestica.
Cu o candoare copilareasca, irlandezii stiu sa faca o gluma din aproape orice si te invita sa le descoperi tara, de care sunt foarte mandri, fara nici o urma de aroganta, incat esti usor ametit, obisnuit cu balansul romanesc intre complexe de inferioritate si complexe de superioritate.
Gresit se spune ca “oamenii Nordului” ar fi reci. Caldura lor este cel putin tot atat de profunda ca aceea a meridionalilor, doar ca nu se ofera imediat. Ceea ce o face mai valoroasa… Irlandezii au o foarte mare nevoie de convivialitate, si nu doar la pub. Se intalnesc, de exemplu, ca sa-si impartaseasca pasiunea pentru carti. Oameni a caror meserie nu este literatura se strang periodic ca sa discute despre un roman, programat din timp. Unul din aceste cluburi de lectura este format doar din femei (toate avand familie!) si se desfasoara, pe rand, acasa la fiecare din participante. Ca sa nu-si piarda timpul cu o sarcina colaterala – dar necesara -, au stabilit de la bun inceput ca gazda trebuie sa serveasca doar biscuiti si un vin usor. In felul acesta, se previn si posibilele rivalitati intre gustari mai scumpe sau mai ieftine. O disciplina inteligenta si accesibila…
Un cliseu prost si rau, ca toate cliseele, ii inchide pe irlandezi in formula “mari amatori de whisky”…
Fara a dori sa vorbesc despre curajul in istorie sau simtul demnitatii pe care il poseda, pentru ca istoria nu este domeniul meu, vreau sa mai spun ca alt lucru pentru care i-am indragit este faptul ca, in fiecare an, pe 16 iunie, ziua descrisa de Joyce in “Ulise”, se strang in grupuri si refac, prin Dublin, traseul lui Leopold Bloom. Unii dintre ei nici macar nu au citit cartea, dar o fac din toata inima, pentru ca este unul din eroii lor!
Cum sa nu-i admiri?

Cele mai citite

Șobolanii au invadat spațiile verzi din Târgoviște. FOTO

Primăria Municipiului Târgoviște pare că a rămas restantă cu deratizarea în acest an. Șobolanii de mari dimensiuni au fost suprinși de cetățeni ai orașului-reședință a...

Deca recunoaște că supune elevii la șocuri?

Reziliență -capacitatea cuiva de a reveni la normalitate după suferirea unui șoc (economic, emoțional etc.) Folosit in discipline precum psihologie, ecologie, inginerie, înseamnă capacitatea de...

Peste 6000 de elevi s-au înscris la finala națională a concursului european de educație financiară European Money Quiz

Peste 6.260 de elevi, cu vârsta între 13-15 ani, din 390 de școli, licee și colegii de la nivel național s-au înscris la ediția...
Ultima oră
Pe aceeași temă