Un roman despre care pot garanta suta la suta ca trebuie achizitionat pentru biblioteca stranie propusa in aceasta rubrica este Maine in batalie sa te gandesti la mine de Javier Marías (a fost publicat in romana, in traducerea Catalinei Vasile, la Editura Univers). Titlul suna desuet si patetic (citatul din care provine acest titlu nu foarte inspirat, este, insa, mult mai amplu, adanc si sfasietor), dar romanul este realmente o bijuterie existentiala si o experienta voluptuoasa de lectura (in sensul de comestibila cu aroma pe cerul gurii). Il recomand cu varf si indesat si iata de ce. Mai intai povestea de baza: aceea a unui barbat vrajit (haunted, verbul englezesc irumpe, de altfel, constant in text) de moartea unei virtuale iubite in chiar fata lui, in tocmai clipa in care partenerii se pregateau sa faca dragoste pentru intaia data. Posedat sufleteste si mental de aceasta femeie moarta (iubita-neiubita, numele ei este Marta), personajul (Victor) simte nevoia sa-i desluseasca viata prin rubedeniile ei si prin orice fel de legaturi care ar putea sa materializeze inefabilul femeii aproape necunoscute si disparute.
Lasand la o parte subiectul oricum atipic (necrofil sau necrofor?), romanul este scris cu un simt covarsitor al omenescului: minunate fraze palimpsestice despre dragoste si moarte si despre cum aceste obsesii, nevoi si fantasme nu pot fi prinse nicicum in insectar decat sporadic si fragmentar. Este un text care se citeste cu sufletul la gura, nu doar din pricina povestii parcurse sub lupa si in ralenti, dar si din cauza unei gingasii teribile a autorului, care construieste epic cu ajutorul unui stil sfios si tulburator de delicat, in pofida evenimentelor funebre si traumatice. Textul este pur si simplu frumos scris (nu doar bine scris). Cartea reface la nesfarsit (contrapunctic) portretul unei femei tainice (intrucat a murit), repictandu-i trasaturile de vie exclusiv prin intermediul trasaturilor de moarta. Efortul "genezic" este de aceea impresionant, intrucat porneste de la finalul intamplator al unei vieti, pentru a ajunge la miezul indefinit al acesteia. Nu in ultimul rand, sfarsitul acestei carti nu este canonic, ci ofera o surpriza epica apta sa complice itele spectaculos si sa lase cititorul satisfacut. si, cel mai tulburator lucru, moartea (chiar daca este hazardata, ridicola, hilara) primeste insemne de numinos.
Mi-a fost foarte greu sa optez pentru o fraza anume din acest roman, pentru ca el este scris, cel putin in doua sute de pagini, din cele trei sute, ca o dantela delicata ce risca sa se desire daca vreun intrus ar incerca sa intervina in mersul ei. Totusi, fiindca trebuie sa indic un pasaj anume din carte, iata alegerea mea: "Mirosul mortilor se pastreaza cand nimic nu mai ramane din ei. Dureaza cat timp mai raman corpurile lor si dupa aceea un timp dupa ce corpurile lor au fost duse si ingropate. Ramane in casa lor, atata timp cat nu se aeriseste, si in vesmintele lor pe care nu le mai spala nimeni, pentru ca nu le mai murdareste nimeni si devin recipientele mirosului; ramane intr-un halat de baie, intr-un sal, in cearsafuri, in hainele care atarna pe umerasele lor nemiscate si nebagate in seama zile, saptamani sau luni si ani uneori, asteptand zadarnic sa fie din nou date jos de pe umerase, sa intre iar in contact cu singura piele umana pe care au cunoscut-o, atat de credincioase." Dixit.
