Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

O arta interpretativa fara cusur

Ceea ce mi-am propus aici, ca exercitiu de admiratie cuminecatoare, este sa relev, mai ales pentru Intelectualul tanar de azi, ceva din exemplaritatea si valoarea paideica a unui destin uman si cultural de ...

Share

Razvan Codrescu 0 comentarii

02.11.2007 - 00:00

Ceea ce mi-am propus aici, ca exercitiu de admiratie cuminecatoare, este sa relev, mai ales pentru

 

Intelectualul tanar de azi, ceva din exemplaritatea si valoarea paideica a unui destin uman si cultural de respiratie europeana, dar de adanca dospire romaneasca, asa cum se profileaza, pe firul confesiunii esentiale, din paginile minunatului Antifonar epistolar (splendida metafora a dialogului armonic, a tensiunii intime dintre comunicare si cuminecare) aparut nu demult la Editura Albatros din
Bucuresti.
Mai bucuros as canta decat sa fac «literatura»; ar fi sigur mai adevarat si mai… convingator, marturiseste marele tenor intr-una dintre scrisori. Poate sa fie asa, dar seductia scrisului sau nu este deloc una neinsemnata; cand pana ajunge sa zburde, scrisul se preface, pe nesimtite, intr-un alt fel de alta cantare, duioasa, zvelta sau solemna, mereu plina de miez si de savoare. Antifonarul epistolar este, nu doar prin autenticitatea lui umana, dar si prin acest dar al fatalitatii artistice, o lectura sarbatoreasca, in acelasi timp "desfatatoare" si "procopsitoare", putand sta alaturi de celebre pagini de memorialistica romaneasca, de la Scrisorile lui Ion Ghica pana la Hronicul si cantecul varstelor al lui Blaga, sau la Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt. Tensiunea ideilor, traite organic si responsabil, se intalneste fericit cu forta si maiestria evocatoare a feluritelor lor "intrupari" in "viul vietii", iar dincolo de confesiunea personala, de autoportretul interior, se zugraveste de la sine icoana unei lumi in pestrita devenire, de la "zaristea cosmica" a satului natal la grobianismul deconcertant al "obsedantului deceniu" postbelic romanesc, sau la "eticheta" pretentioasa, dar fundamental "distrata" (distrasa de la esential) a unui Occident crepuscular, pe care autorul s-a priceput, cu intelepciune si eleganta, sa-l cucereasca fara sa-l idealizeze.
Se spune ca fiecare mare artist are un "talent secund", proxim vocatiei predilecte; la d-l Piso acesta pare sa fie filo-logia in sensul ei plin, etimologic: iubire a  logos-ului si har al rostirii, pendulare echipolenta intre cuvant si idee, intre rost si rostire, pana la reverenta suprema in fata Logos-ului intrupat.
Desi uneori prea ispitit poate de platitudinea erudita si de patosul calofilic, d-lui Doru Popovici (la randul sau compozitor si muzicolog de seama, dar si prolific publicist) ii revine meritul de fi avut intuitia si priceperea de a-l provoca la confesiunea scrisa pe ilustrul artist si prieten, oferindu-i cadrul aproape ideal al acestui lung "interview epistolar": "Tu, draga prietene, te poti mandri ca ai excelat ca interpret, in toate stilurile conturate in marile epoci creatoare, incepand cu «epoca de aur» a polifoniei si terminand cu tragicul secol XX. I-ai convins atat pe muzicienii cei mai exigenti, cat si pe marele public (care poate uneori gresi, dar, in cele din urma, el este cel care are dreptate!). La toate acestea se adauga, in ambianta teatrului liric, maiestria jocului tau de scena, intarind sensul asertiunii dupa care opera semnifica «teatru can-tat»… As fi superficial daca nu as asocia la fecunda-ti activitate – cu adevarat polivalenta – si vasta ta cultura, talentul de profesor si, nu in cele din urma, harul tau de eseist, sau, altfel spus, expresivitatea scrisului tau. Iata de ce m-am gandit sa dam nastere la o corespondenta in care sa disecam aspecte din viata ta particulara si artistica, din ambianta spirituala in care te-ai format si, mai cu seama, ai activat, atat in tara, cat si in tari cu o mare si straveche traditie culturala. In acest fel, am putea genera si o istorie a muzicii noastre contemporane …, in context national si universal" (subl. mea).

Cu si fara muzica

Parcurgand cartea dintr-o scoarta intr-alta, se constata ca ambitiile acestui demers nu raman fara acoperire. Dincolo de elementul autobiografic si ambiental, avem in acelasi timp o introducere informala in tainele artei interpretative si in estetica generala a muzicii clasice, dar si o istorie vie a muzicii romanesti in context european, acoperind mai ales a doua jumatate a secolului XX. Discursul este desigur atipic, fragmentat, cu paranteze, ocolisuri si reveniri, dar din acest puzzle se reface subtil, in constiinta "mosita" a cititorului, o intreaga weltanschauung, din care fiecare are ceva esential de invatat.
Un specialist ca Mihai Cosma este de parere ca "desi fundamental circumscrisa muzicii, cartea nu reclama cunostinte muzicale din partea cititorului". Cred ca asertiunea este doar intr-o masura adevarata, in sensul ca Antifonarul sufera si o lectura "profana", prin larga deschidere sau generozitate spirituala a interlocutorilor, dar numai cel familiarizat cu universul muzicii ii poate gusta subtilitatile si rafinamentele, poate prinde "sunetul secund" al acestei arii existentiale.

Casa popii din Zarnesti

La inceput a fost "lumea paradisiaca" a unei copilarii binecuvantate de Dumnezeu. Totul prinde crestere organica din "cei vreo sapte ani si cativa de acasa", petrecuti "intr-un mediu in care nu cicaleala sau sora ei urecheala, ci exemplul viu a fost mereu prezent in modelarea de care am avut parte la inceputuri". Parintii viitorului tenor ne privesc, asezati cu pietate in deschiderea sirului de ilustratii ale cartii, dintr-o frumoasa poza de epoca. Pe linia tatalui, preot de tara ardelean (el insusi "cu o voce de tenor asemanatoare cu a lui Tito Schipa, dar mai «mangaioasa»), o matusa, Adelina, fusese violonista. Pe linia mamei, ii venea var mai mare tenorul Buzea, "posesorul unei splendide voci, ca si al unui fizic de invidiat, gen Franco Corelli". Dar experienta genuina a muzicii este dublata de intalnirea timpurie cu mirajul artelor plastice, in atelierul surorii mai mari, Lucia, pictorita, si a sotului acesteia, sculptorul Romul Ladea. Pe de alta parte, "casa popii din Zarnesti devenise inainte si chiar si in timpul razboiului un fel de han cultural unde se abateau, venind cu treburi pe la Brasov, Cincinat Pavelescu, Lucian Blaga, Ionel Teodoreanu si altii…" (pe Blaga – care "gandea cu mult mai mult decat vorbea" – tanarul il va reintalni mai indeaproape la Cluj, pe vremea studentiei, in plin stalinism, cand marele poet si filosof fusese scos de la catedra si pus sa functioneze ca… bibliotecar). Copilul este insa deopotriva receptiv la sfatosenia vorbei taranesti si la frumusetile imediate ale creatiei folclorice, care-l vor fascina de-a lungul intregii vieti.
Zarnestii ii ofera micului Ion, pe langa proximitatea norocoasa a culturii, si experienta sanatoasa a naturii: escaladeaza crestele din imprejurimi, calareste cu voluptate, fara sa, tinandu-se de-a dreptul de coama calului, "supervizeaza" vacile care pasteau iarba frageda de pe miristea intinsa "pana sub poala Pietrii Craiului"…

Drumul spre Euterpe
La Liceul "Andrei saguna" din Brasov mai prinde ceva din farmecul vietii liceale traditionale (curmate dupa 1947), cu elevii din cursul superior organizati in coetus, "o structura autonoma fata de scoala (profesorii n-aveau nici un fel de amestec), dupa modelul Universitatilor umaniste de tip renascentist". Nu putea lipsi nici turpitudinea belfereasca, evocata cu haz dupa ani: "si totusi «Lumea fascinanta a Euterpei», cum o numesti tu, la inceput a stat cu spatele la mine, adica reprezentantii ei si oficialitatile nici nu m-au luat in seama. Cand, elev in clasa I de liceu, profesorul de muzica ne-a selectat pentru cor pe noii veniti, in urma probelor am fost declarat inapt"! Reparatia va veni ulterior, din partea altui profesor. "Nici azi nu pricep motivul care i-a facut pe cei doi profesori sa aiba aprecieri diametral opuse, si nici de ce pana la inceputul clasei a V-a am fost sopran, pentru ca dupa cateva luni sa devin tenor, ipostaza de care sufar de o jumatate de secol si pe care am inaugurat-o cu Torna a Sorrento, prima melodie, napolitana, cantata in fata publicului".


De prin clasa a VII-a, uceniceste pe langa organistul Bickerich, "animatorul vietii muzicale a Brasovului interbelic si conducatorul concertelor Bach de la Biserica Neagra", prin care i se ofera oportunitatea de a cunoaste alte personalitati muzicale ale epocii, printre care si baritonul Gogu Simionescu (evocat in carte cu mai multe prilejuri), cu care se va pregati in vederea Conservatorului. Se simte insa mult atras si de cercurile literare (minunatele randuri despre raportul dintre poezie si muzica, sau despre graiul romanesc, vadesc ca aceasta pasiune a ramas mereu vie si a catalizat din adanc prestatia lirica a marelui tenor, in latura ei cea mai profund romaneasca), iar portretul pe care i-l face Domnitei Gherghinescu ramane antologic"… era o faptura fermecatoare, de o cultura aleasa si o spontaneitate uimitoare. Avea obiceiul sa spuna despre sine: «Sunt un fel de Petre Tutea cu fusta». Oglinda inteligentei proprii nu o insela. Iar frumusetea, din cauza morbului de care suferea, ca si «Dama cu camelii», o facea si mai atragatoare. In epoca respectiva, a celui de-al doilea razboi mondial si imediat dupa, era un fel de Madame de Staël (minus simpatiile politice) sau de George Sand a literelor noastre…"

Vrabie sau privighetoare?
Luand curand calea Clujului, tanarul Ion Piso penduleaza intre mai multe ispite intelectuale si solutii de viitor. Familia il voia medic (si a si fost inscris la Medicina, de unde a ramas mai ales cu prietenia de o viata cu viitorul mare regizor Paul Barbaneagra (mai tarziu, la Paris, unul dintre amfitrionii predilecti ai elitelor culturale romanesti din exil). A avut o atractie trecatoare si pentru Chimie, iar interesul pentru Filosofie nu l-a ocolit nici pe el (frecventand cu precadere cursurile lui D. D. Rosca, ramas marea atractie a facultatii clujene, dupa ce Blaga fusese "avansat… bibliotecar"). Pana la urma a biruit Euterpe.
E memorabila scena de familie de prin 1953, in care tatal, intre doua arestari ("din familia noastra, multa vreme dupa 1945, doar eu, dintre cei de sex barbatesc, nu stam dupa gratii"), afla ca scontatul medic naufragiase… pe scena Operei din Cluj. "Cum prin inchisori se mai primeneau «cadrele», pesemne un nou venit i-a adus tatii vestea de afara. Nu cred ca l-o fi bucurat. Saracu, numai de acest fel de noutati n-avea nevoie! Destul ca, spre usurarea mea, n-a trebuit sa-i spun eu «noutatea». Discutia serioasa ce urma sa aiba loc pe aceasta tema importanta, pentru ca privea optiunea unui tanar in viata, a inceput si in acelasi timp s-a sfarsit cu un singur cuvant din partea lui. Mangaindu-ma pe obraz, a murmurat: «Greerele!», ca apoi sa treaca la alt subiect. Tocmai pentru ca inlocuia o avalansa de reprosuri, cuvantul a devenit pentru mine un spectru ce-mi aparea de cate ori era cat pe-aci s-o fac pe «artistu»".
Desi a pariat pe ei, cei 3 ani de Conservator nu par a-i fi lasat amintiri prea placute, preferand sa-i treaca sub o "respectuoasa" tacere. "Respectul insa nu ma impiedica sa-ti spun o «vorba» pe care am auzit-o in peregrinarile mele. Ce deosebire ar putea fi intre o vrabie si o privighetoare? stii?… Hm!… Vrabia e o privighetoare care a absolvit Conservatorul.  La noi – dar de fapt nu numai la noi (o spun dupa ce am umblat prin lume) – «specialistii» cu greu deosebesc vrabia de privighetoare (fara eticheta); mai ales daca prima are Conservatorul"...

"As vrea sa ma invesmantez in verde"
Sunt greu de imaginat conditii mai neprielnice pentru elanurile si aspiratiile unui artist decat cele aduse de "tavalugul revolutiei" proletare. Romania intra, treptat, sub zodia sinistra a "aflarilor in treaba" (sintagma o intrebuinta si Petre Tutea: "Aflarea in treaba ca metoda de lucru la romani"), indepartandu-se de sine, de propria istorie si de sansa unui viitor pozitiv in contextul civilizatiei europene. Entuziasmul stahanovist al inceputurilor va fi repede inlocuit de un formalism decerebrat si steril, ale carei consecinte le mai resimtim si astazi.
Cand nu e de-a dreptul abject si criminal, comunismul e stupid si absurd, iar realitatea bate orice imaginatie. Iata, bunaoara, istoria moraritei in toiul proletcultismului: un tovaras venit "de sus" il cheama la directiune pe tanarul tenor (care se implicase in editarea in romaneste a unor cicluri de lieduri, intre care si Frumoasa morarita). "Tovarase Piso, nu esti multumit cu situatia in care te afli? De ce ne faci greutati, tovarase Piso?", il admonesteaza politrucul. Cel admonestat e nu doar nelamurit, ci de-a dreptul perplex: "Dar despre ce este vorba?! Nu inteleg…", bolboroseste, amintindu-si brusc de toti cei prigoniti din familia sa. "Tovarase Piso, avem dovezi! Nici noi nu intelegem cum un artist ca dumneata (?), recunoscut (??) si recompensat (???) de regimul nostru, in loc sa-si vada de treaba, face propaganda fascista, legionara!". Acuzatul e tot mai nauc, dar i se azvarle sub ochi teribila "dovada", in care recunoaste corectura ciclului Frumoasa morarita, asa cum o trimisese deunazi la tipografie. Politrucul da paginile si, ajungand la liedul In grün will ich mich kleiden ("As vrea sa ma invesmantez in verde"), izbucneste cu indignare: "Ce inseamna asta?! Iti dai seama, tovarase Piso?". Rasufland pe jumatate usurat, tenorul se apuca sa-i explice povestea, incercand sa-l lamureasca asupra valorii metaforice sau simbolice a culorii verzi in contextul cu pricina. Greu, politrucul pare a incepe totusi sa priceapa, e in fond un tovaras cumsecade, si are pana la urma revelatia solutiei… "politice": "Schimba culoarea, tovarase, ce dracu, si am rezolvat toata chestia!". Pana la urma Frumoasa morarita avea sa apara dupa o lunga intarziere, fara revizuirea "politica" respectiva, dar cu o ampla postfata explicativa, ca nu cumva sa se sminteasca "clasa muncitoare"! "Ce zici? Nu-i asa ca regimul trecut nu se juca (nici) cu… traducerile?".

Homo viator
A urmat experienta bucuresteana, cu succesul si consacrarea locala, dar nescutita nici ea de sicanele repetate ale regimului (mai ales cand era vorba de deplasarile peste hotare, fara de care un solist mare e ca o pasare in colivie). Suspiciuni, amanari, contracte pierdute…
Obosit de postura de victima perpetua a tuturor cecitatilor si constitutiv refractar mentalitatii lui "Merge si asa!", in 1968 (dupa "istoricul" raspuns primit de d-na Livia Piso, sotia tenorului, pictorita si scenografa: "Tovarasa, intelege ca nu putem periclita independenta Romaniei pentru cariera lui Piso!"), tenorul ia hotararea de a parasi tara unde nu va reveni decat in 1990, de-acum incununat de gloria mapamondului. "Dupa o scurta socoteala, draga Dorule, turneele reprezinta aproape jumatate din viata mea s…t Azi, cand rasfoiesc trecutul, vad ca mai mult de 30 de ani mi-am tot facut si desfacut geamantanul – ca L’homme aux valises al lui Ionesco – in mai bine de 30 de tari si peste 150 de orase, dintre care in peste 50 am revenit de multe ori".
Succesul, gustat din plin, nu poate insa estompa pana la capat sentimentul instrainarii, nici perceptia critica a unei lumi desigur primitoare si poleite, dar care-si tradeaza la fiecare pas "mecanismul tipic al traiului grabit", superficialitatea si pana la urma suficienta, tot mai mult in rasparul propriei ei traditii. Urmatoarea notatie delicata spune mult despre sufletul marelui artist, despre calitatea lui umana, crestina si profund romaneasca: "Blaga spune undeva ca cel ce pleaca cu iubita in strainatate isi ia cu el tara. Eu mi-am dus cu mine Romania prin Livia, dar si sub forma pasiunii pentru folclorul nostru, poate cel mai impresionant depozit arhaic de spiritualitate…". si apoi, catre sfarsit, aceste randuri de o cuceritoare simplitate, sinceritate si gingasie (demne de fagaduinta facuta de Dante Beatricei, in Vita nuova: Io spero dicer di lei quello che mai non fue detto d’alcuna): "Din bogatia imaginilor tainuite in pridvorul insorit al amintirilor, in care imi apare Livia mea de cate ori ma gandesc la ea, staruie peste toate una. Cand, intors de prin turnee, vlaguit si cu gandurile niciunde (pictura de sevalet si meseria ei legata de teatru, ca scenografa, nu-i ingaduia totdeauna sa vina cu mine), ma intampina in pragul casei, surisul ei deschidea toate ferestrele vietii. Zambetul Liviei este ca aerul pe care-l respiri si, din obisnuinta, aproape nu-ti mai dai seama de el… dar fara, nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, in care se rasfrang temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevar al vietii mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste atatea".
Scenele din exil, cu portrete si intamplari memorabile (observatiile complexe de homo viator, elita exilului acasa la Paul Barbaneagra, culisele organizarii Centenarului Enescu la Paris, in 1981 – s.a.m.d.) depasesc cadrul intim si sunt de o mare valoare documentara, asa cum jumatatea a doua a cartii, cam de la minunatele capitole despre lied: "Liedul" si "Liedul romanesc modern si contemporan"), cuprinde pagini antologice de estetica muzicala si filosofie a artei, de mare valoare tehnica si profesionala. Analizele aplicate ale marilor opere si portretele neconventionale ale marilor compozitori clasici alcatuiesc numai ele materia unei carti de superioara initiere lirica".

Epilog nadajduitor
Intr-o vreme in care s-a vorbit tot mai mult de ceea un Teodor Baconsky numea "criza admiratiei" si care reclama acut lipsa marilor modele vii, lucratoare in imediatul paideic al tinerelor generatii, intalnirea cu omul si artistul Ion Piso, chiar si prin intermediul unei carti sau unei inregistrari electronice, este o sansa pe care ar fi pacat ca elita potentiala a zilei de maine s-o rateze din graba sau din trufie. Aceste randuri, care n-au putut fi mai mult decat o reverenta si o provocare, se leagana cu nadejdea ca exemplaritea "ultimilor mohicani" ai pleiadei culturale si spirituale a secolului XX va fi unul dintre temeiurile renasterii romanesti de maine, asa cum a fost rascumpararea tragediei noastre de ieri, in fata lumii si in cumpana lui Dumnezeu.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...