Nostalgia originilor

Ne intoarcem mereu spre ceea ce nu mai suntem. Fiinta se defineste uneori prin raportare la nefiinta. Daca Fiinta in cazul romanilor este Eminescu atunci nefiinta este tocmai mediocritatea cu ifose a acestor vremuri, sulemeneala dezgustatoare, stratul de fard care acopera ca un slin chipul mancat de nesimtire. Am si eu din cand in cand nevoie sa fug de cuvinte mari, dar deseori ma intorc la ele ca sa ies din baia de maruntisuri care ma inunda zilnic. Faptul ca anul acesta se implinesc 160 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu ar putea fi trecut lesne cu vederea. si nu s-ar intampla nici un cataclism. Traim intr-o epoca in care Eminescu poate fi inlocuit, ca mai toate de altminteri. Daca am renuntat in mare masura la Hristos, de ce nu am renunta si la poetul emblematic? Nu se face gaura in cer fiindca si cerul, indepartat de noi, ne lasa impresia ca ne admite micile si marile murdarii. Oricum, daca in timpul vietii sale, Eminescu ar fi stiut ca va ajunge poetul national al unei tari, e drept, prapadite, probabil ca s-ar fi crucit. I s-au ridicat statui, a fost pictat si sculptat, pe baza numelui sau multi si-au facut faima. Acum este neglijat, dar si neglijarea aceasta apare ca un minus al aceleiasi formidabile pretuiri de care s-a putut bucura poetul si ganditorul. Cu cat minusul acesta e mai agresiv, cu atat de partea cealalta se ridica aparatorii la randul lor ridicoli. Nu se sumetise anii trecuti un curent care pretindea nici mai mult, nici mai putin decat canonizarea poetului? Absolut deplasat. Ceea ce ne cere Eminescu acum este o permanenta recuperare nu in temeiurile apologeticii si ale emfazei apasatoare, ci regasirea locului sau acolo unde acesta poate fi gasit, adica la inceputurile Romaniei moderne si ale limbii romane care se individualiza creator. Eminescu este statuia vie, si se cuvine sa aprofundam acest paradox. El nu este doar un om in sensul precaritatii, perisabilitatii si efemeritatii, ci o idee in mers, modeland una cate una generatiile scurse dupa el. Cam asa cred ca ar trebui vazut Eminescu. Nici omul slab, dar nici zeul intangibil. De asemenea, avem nevoie de o intelegere a integralitatii eminesciene. Cei mai multi acum se ocupa doar de poezia lui si afirma ca teoriile in diverse domenii ale cunoasterii nu au insemnatate. Fals. O fi gafat si Eminescu, o fi fost prea exaltat, s-o fi ridicat prea vehement impotriva imposturii si a strainilor, dar si acestea fac parte din personalitatea sa, si ele compun statuia vie care merge impotriva curentului, deci impotriva uitarii si a nepasarii.  Daca spunem despre el ca e doar poet fie si genial am ratat intalnirea. Sau punem sub obroc o teribila si incomoda mostenire pe care el ne-a lasat-o. Obrocul functioneaza fara gres. Eminescu este unul dintre putinii autori care stiu sa-l perforeze. Vedem in Eminescu desavarsitul contemplator, indragostitul stelelor, dar si luptatorul ale carui arme sunt ascutite. Daca din origini nu faci lance catre viitor, atunci ramai un nostalgic impotent. Nostalgia fata de Eminescu este de aceea indemn la barbatie si la bucuria jertfei.