Saptamana trecuta, la sediul Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, mai multi membri ai Asociatiei s-au adunat pentru a-i pomeni cu ocazia sarbatorii crestine a celor patruzeci de mucenici pe toti cei care au suferit si au murit in puscariile comuniste. Intalnirea aceasta are loc in fiecare an si este un mijloc eficient pentru a lupta impotriva uitarii si nepasarii.
Se stie, Romania a avut unul din cele mai bine organizate si mai bine populate Gulaguri din toata lumea. De altceva nu am fost buni, dar ca sa distrugem si sa omoram, sa platim gras consilieri pentru a ne invata asemenea meserii, am putut. Dupa 90 campaniile de recuperare a trecutului au fost remarcabile. Oamenii care au suferit au scris in diverse publicatii, au reusit la edituri cunoscute sau pe cheltuiala proprie se editeze o parte din memoriile lor, au facut tot ce le-a stat in putinta pentru a le spune tinerelor generatii ce s-a intamplat intr-o tara unde, in ciuda ororilor, soarele continua sa lumineze.
Adversarii acestor campanii, vigilenti si diabolici, nu au intarziat sa lanseze pe piata o formula care a prins foarte bine in dezarticulata societate romaneasca : limba de lemn anticomunista. Aceasta a fost una din cele mai urate insulte aduse acelora care au stiut ce-i anticomunismul in carnea, dintii si oasele lor, si nu in lemnul pus pe foc.
Prezent la intalnire, Constantin Ticu Dumitrescu le-a amintit celor de fata ca prin demersurile sale, vorbind cu inalti ierarhi, i-a convins pe acestia sa introduca in textul liturghiei slujite in biserici o formula absolut necesara, aceea a pomenirii fostilor detinuti politici. Acesta este un important castig fiindca macar in eternitate sa fie aceia care acum pe pamant sunt minimalizati, daca nu chiar dispretuiti. Toti cei trecuti prin puscarii au invatat in timpul detentiei mai lungi sau mai scurte sa nu-si faca iluzii privind societatea. Cu alte cuvinte, suferinta este pana la urma strict individuala, ai jucat pe o carte, acea carte te-a facut sa pierzi ani din viata, dar aceasta nu reprezinta decat relatia dintre tine, cel inchis, si ce se afla ascuns in propriul destin. Fostii detinuti politici privesc acum cu seninatate spre trecutul lor fiindca de fapt nu au nevoie de slava desarta, nici de omagii emfatice. De aceea, oricate drepturi banesti ar primi Ð si, desigur, fata de ce au ei, fostii lor tortionari au de zece ori mai mult – si oricate monumente s-ar inalta in memoria lor, – dupa kitsch-ul din Piata Revolutiei orice gest comemorativ de acest fel e aproape compromis, – ei stiu ca sunt singuri si la urma urmei singurul lucru care conteaza este ca ei sa nu se uite unii pe altii, sa se poata regasi in semnificatia unei mari sarbatori crestine, si mai ales sa stie ca la liturghie numele si cauza lor au intrat in canonul pomenirii si, deci, a aflarii unui loc in ceruri.
Pe masura ce trece timpul, conditia lor este una din ce in ce mai paradoxala. Uitati de o societate care numai la trecut nu se gandeste, trebuie sa-si gaseasca resurse doar in ei insisi si in ceea ce cerul le poate fagadui. Astfel, de la un an la altul AFDPR devine o oaza a melancoliei neverosimile intr-un desert totalitar in care scrasnesc fiarele uitarii cu orice pret.
