Ex-presedintele Ion Iliescu s-a laudat in fata PSD ca va face o demonstratie publica a faptului ca nu ar fi un batran comunist. Miercuri, cand si-a lansat o carte de memorii despre drumul spre “normalitatea” original-romaneasca, a demonstrat ca nu e decat pe jumatate slujitor de neadevar. Intr-adevar, s-a manifestat nu ca un batran, ci ca un tanar comunist. Mai precis, ca in tineretea sa revolutionara. Ilici isi merita renumele si a facut proba, poate mai graitoare ca oricand, ca nu se va putea niciodata schimba, mai mult, ca nici nu vrea.
Dupa aproape 16 ani, tovarasul Ion Iliescu a repetat, cuvant cu cuvant, aceleasi texte pe care ni le-a (s)pus la mineriada din iunie 1990 si le-a reluat, apoi, periodic, insa ceva mai cosmetizat decat acum, cand s-a dezlantuit iarasi in forta.
Ilici a infierat din nou cu “manie proletara” fenomenul Piata Universitatii, caracterizandu-l in aceiasi termeni mistificatori. Pentru tovarasia sa, acea manifestatie, care a atras atentia si solidaritatea marilor democratii ale lumii, nu a fost decat o “incalcare a legii” impuse de FSN. Nimic, evident, despre opozitia la cripto-comunism, cum l-a numit Corneliu Coposu, nimic despre impotrivirea la furtul si deturnarea revolutiei dupa indicatiile Moscovei.
Si acum, dupa atatia ani, chiar si dupa ce epigonii Seniorului au ingropat (adanc) partidul istoric, stergandu-i pana si numele, tovarasul Iliescu tot blameaza neobosit PNTCD, fosta si singura opozitie reala fata de regimul comunist si ulterior fata de metamorfozele lui, obsesia eterna a structurilor de partid si de stat (care s-au perpetuat, pana la al patrulea esalon si in zilele noastre). Valuri de minciuni, care mai de care mai gogonate, a emanat emanatul din decembrie 1989. Un personaj care a dovedit ca nu i-a pasat de sangele varsat, mai mult, ca s-a folosit de mortii revolutiei si apoi nu a ezitat sa patroneze uciderea altor oameni si aruncarea lor ca neidentificati prin gropi comune la Straulesti sau Dumnezeu mai stie unde, numai ca sa ramana la putere, putere pe care si-o visase din frageda tinerete si la care tanjise in anii in care nu astepta decat sa-i ia locul lui Ceausescu.
Ilici a reiterat maculatura totalitara referitoare la “violentele” demonstrantilor din 13 iunie, prin care nu a ezitat sa justifice din nou mineriada zilelor urmatoare. De fapt, mineriada incepuse din 22 decembrie 1989 si continuase in forme paroxistice in 28 ianuarie 1990, 19 februarie, culminand cu 13-15 iunie. Pentru ca si in 13 iunie tot mineriada a fost, “fragilele” forte de ordine initiind, la ordinul Puterii, o prigoana dementiala, din zori si pana aproape de pranz, dupa care si-au dat foc la masinile ce barau Piata Universitatii, s-au retras cateva ore din fata manifestantilor, au inscenat devastarea Ministerului de Interne si a Televiziunii, apoi, din fostul sediu central al Securitatii, au tras si au ucis primii oameni, niste tineri care protestau Ð poate, din pacate Ð fara violenta (caci daca ar fi fost violenti ori macar inarmati s-ar fi putut apara de toata sangeroasa mascarada).
Paradoxul a facut ca nu slabanoaga Opozitie, care tot incercase vreme de 15 ani, inclusiv cand a ajuns (teoretic) la Putere, ci propriul sau partid, PSD (ex-FSN), sa-l dea jos (de tot) pe tovarasul Ion Iliescu, la Congresul in care emanase un discurs super-bolsevic impotriva mai tinerilor sai oponenti “mensevici”. Acum, vechiul tatuc il reprimeste la piept pe fostul fiu pseudo-rebel Petre Roman, care, debarcat de Traian Basescu, alaturi de care alcatuise PD (ex-FSN), si-a calcat in picioare ultimul strop de demnitate, stergand cu buretele mineriada din septembrie 1991 si pupand poala celui care l-a inlaturat, pentru ca sa-l inlocuiasca cu Theodor Stolojan care, dupa ce s-a (pre)facut liberal, a devenit consilierul prezidential al debarcatorului lui Petre Roman. Vorba ceea: “Petre, esti cel mai bun”! Sau: vin ai nostri, pleaca-ai nostri, noi ii schimbam intre ei ca prostii. Pentru a asista apoi la marea mascarada a politicii romanesti.
Episodul ultim al acestei mascarade este incercarea de a valida marea minciuna a “victoriei” si “ofensivei Dreptei” in Romania – de fapt, o Dreapta inexistenta, o pseudo-dreapta, formata dintr-un partid (mai mult social) liberal, slab si divizat, si un partid fara identitate doctrinara, PD, constituit din (ex)socialisti pe care Internationala cu acelasi nume i-a trimis sa contribuie la (auto)ruinarea PPE, care, dupa ce si-a diluat progresiv identitatea crestin-democrata si conservatoare, a ajuns el insusi un pretins exponent al Dreptei europene.
Dar probabil ca nicaieri in lume ca in Romania nu i-a reusit Stangii o mai mestesugita lovitura rezultata din iluzionarea opiniei publice cu privire la faptul ca Dreapta ar exista si ar mai avea curajul si taria sa se afirme in forta, ca atare, undeva in Europa. In realitate, Dreapta adevarata nu exista decat in America. In rest, numai surogate ale Stangii multiplicate in tot spectrul politic. Intr-un fel, poate ca tovarasul Ion Iliescu merita consideratie, pentru faptul ca este singurul care da la iveala adevarata fata a Stangii, promotoare a luptei de clasa, nostalgica a regimului comunist si profitoare perpetua a inlaturarii regimului nazist. In rest, doar farduri groase si proaste.
