Sa citim un fragment din povestirea lui Mircea Eliade, In curte la Dionis. Este vorba de un dialog purtat de cele doua personaje principale, Orlando si Adrian. “Il asteptam pe Orfeu, pe acel poet de geniu al carui verb va sili omul sa se deschida catre spirit, cu alte cuvinte va precipita mutatia pe care au ravnit-o toate religiile si toate filosofiile din lume. Cine ii va mai putea rezista lui, poetului? Va intreb: ce mistret a mai putut ramane el insusi, mistret in toata firea, ascultandu-l pe Orfeu?… Dar recunoasteti, Orfeu a coborat in infern ca sa salveze o singura fiinta si inca o fiinta mult-iubita, pe propria lui sotie. Nici macar nu a coborat pentru o necunoscuta sau un ins oarecare, un batran sau un copil, mai ales un copil… Hristos insa a coborat in infern pentru toti oamenii, pentru toti cei care murisera de la Adam incoace, milioane si milioane de necunoscuti si de necunoscute, a coborat in infern ca sa-i mantuiasca. Si cu toate acestea nici crestinismul, biserica lui Hristos, n-a izbutit sa schimbe oamenii. De ce sa mai vorbim atunci de Orfeu in infern? E un simplu episod care nu-mi reveleaza nimic.”
Acest scurt fragment aduce in atentie, asadar, deosebirea dintre sacrificiul facut pentru o singura persoana si cel facut pentru toata umanitatea. De o parte se afla Orfeu, cel care prin lira sa a imblanzit fiarele, dar a coborat in iad numai pentru o singura fiinta, Euridice, iubita si sotia sa, de cealalta parte se afla Domnul care, desi nu a imblanzit fiarele, mai mult, acestea l-au ucis, a coborat in infern, episod neatestat in Evanghelii, ci in Traditie, pentru toata umanitatea. Dar nici efortul lui exemplar nu i-a schimbat pe oameni. De fapt, nu este vorba atat de schimbare in sens vizibil, moral comportamental, asa cum reformatorii isi inchipuie naiv, ci de o coborare pana la talpa creatiei pentru a-i ajuta astfel pe cei aflati pe lumea cealalta, deci neajutorati, care au nevoie de rascumparare. Orfeu, poetul, imblanzitorul, seducatorul, a incercat sa scoata o singura fiinta, iar eforturile sale pana la urma au esuat. Altii, tot poeti, raman la suprafata si vor doar sa ne desfete. Cine insa are puterea si daruirea de sine de a vedea intreaga creatie in profunzime si de a si-o asuma pana la capat?
Astfel, distingem intre cel care ramane doar poet, fie si de geniu, cel care fara a fi poet sau fiind si poet poate salva sufletul celuilalt, privind si navigand in bezna de dincolo, si in sfarsit acela care-i rascumpara pe toti prin efortul sau, rugaciune, concentrare, smerenie, calatorie riscanta intru abis. Poate de aceea, avem nevoie uneori de intuitii adevarate care, pornite din inima noastra, pot sa urmeze drumul christic. Ne gandim la cei pe care i-am cunoscut, care au murit si ceva-ceva se clinteste atunci in fiinta noastra, determinandu-ne sa ne daruim intr-un drum al salvarii celuilalt, al celorlalti. Aceasta este veritabila coborare in infern, dincolo de cuvinte.
