Ce da vietii sare? Iubirea. Si ce da vietii lumina? Moartea. Cu o nefireasca usurinta mi-au venit pe buze aceste intrebari si raspunsuri. Poate formularea a fost facilitata de faptul ca, pe masura ce trec anii, intelegi ca o viata lipsita de contraste si de incercari nu are absolut nici un gust. Este viata fada, mc donald's, viata stereotipa de infanterist care nu a iesit din cadenta plutonului sau.
Ca sa sarezi viata si ca s-o luminezi ai nevoie de cele doua elemente care o tensioneaza si o scot din succesiunea banala. Cum despre apostoli se spune ca ei au fost sarea pamantului si lumina lumii, tot asa cel care traieste cu adevarat da vietii gust si lumina. Iubirea si moartea…
Iubirea, spus cam romantic, poate sa transfigureze fiecare clipa si sa faca dintr-o suma de gesturi anodine o sarbatoare. Dintr-un tembel se naste un geniu, iar un mare carturar ajunge nestiutor. Tocmai de aceea spunem ca cel care nu e in stare sa se indragosteasca si sa iubeasca nu e in stare nici sa guste viata sau viata pentru el a incetat sa mai aiba gust. De aceea marii retrasi, oamenii care prin forta si har au reusit sa iasa din lume sunt intr-adevar putini. Ei se pot hrani cu nimic, iar nimicul nu trebuie sarat.
La antipodul iubirii, se zice, se afla moartea. Cu toate acestea, ea reprezinta al doilea element care scoate viata din stereotipie. N-o sareaza asa cum face iubirea, fiindca nu poate da savoare bucatelor. In schimb, ia bucatele din fata noastra, indeparteaza blidul cu cele gustoase, ca in locul lasat liber sa aduca lumina. Moartea, asadar, lumineaza, ceea ce altfel, din lipsa de gust sau dimpotriva, tocmai din prea multa savoare, ar cadea pana la urma in intuneric. De aceea, Eros si Thanatos sunt frati. In aceasta munca extrem de dificila de-a infrumuseta si de-a innobila viata ei fac operatii in perfecta armonie. Fluxul si refluxul, impetuozitatea si retragerea, apetitul si detasarea, cele doua dimensiuni pe care doar apostolii au stiut sa le unifice in faptura lor pot sa ne unifice si noua viata daca stim sa fim curajosi atunci cand trebuie si intelepti tot in momentele cuvenite.
Ce da vietii sare? Iubirea! Si ce da vietii lumina? Moartea! Nici sarea nu e mai importanta decat lumina, nici lumina decat sarea. Doar cel care a iubit accepta odihna venita dinspre moarte, dupa cum cel care inainte sa moara mai primeste un licar dinspre ceea ce odata a iubit, isi intelege profund si in pace sfarsitul. Mor greu cei care nu au iubit si nu pot iubi, aceia care se tem de moarte. Ma gandesc la romanul lui Hesse, Narzis si Goldmund. Inainte de-a-si da duhul, Goldmund isi aduce aminte de mama sa in care vede chipurile tuturor femeilor iubite. Narzis ramane cumva deasupra si nu moare. Este o fantastica polaritate a celor doi, dar si o contopire, asa cum lumina soarelui si a lunii, a stelelor si a candelei sunt una si aceeasi pentru inger sau muribund.
