Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Marturii

Iata acum un poem de Stefan Aug. Doinas din volumul Arie si Ecou aparut la inceputul anilor '90 la Editura Dacia. "Ai sa cladesti in loc pustiu/si fericirea va fi spinoasa, ii vei zice cactus/abia sub straturi arse in adanc/ vei deslusi ...

Share

Dan Stanca 0 comentarii

20.01.2006 - 00:00
Iata acum un poem de Stefan Aug. Doinas din volumul Arie si Ecou aparut la inceputul anilor '90 la Editura Dacia.
"Ai sa cladesti in loc pustiu/si fericirea va fi spinoasa, ii vei zice cactus/abia sub straturi arse in adanc/ vei deslusi cum canta apele/abia deasupra norilor azurul/il vei zari spalat de ploi inverse/acest nisip din preajma nu-i nisip/s-a macinat ursita ca sa-ti intre/in crapaturile din talpi/sa-ti fie otel obrazului uitand surasul/ai sa cladesti in loc pustiu/dar fericirea ta va fi teribila/din cand in cand/va face flori de piatra."
Stimat de foarte multi, dar stima ce a insemnat mai degraba mumificare, putin iubit fiindca era o persoana rece, iar versul transmitea putina emotie fiind o impecabila constructie cerebrala, Stefan Aug. Doinas are insa niste poeme care ne surprind tocmai prin ceea ce se spune ca-i lipseste, adica emotia, cum intr-un fel este si poemul de fata.
Ai sa cladesti in pustiu... E vorba de cea mai grea edificare, aceea care nu apartine decat marilor anahoreti, aceea la care, evident, nu are acces oricine. Fericirea ta atunci nu va fi o fericire obisnuita, ci una teribila sau spinoasa, de aceea, adauga poetul ironic, dar avand simtul genezei, ii vei spune cactus. Cu alte cuvinte ceea ce creeaza marii insingurati nu respira un parfum comun, ci o mireasma imposibila cu atat mai rara, cu cat mai pura e nedevenirea, fiinta de spini a celui singur.
Ne aflam astfel in mijlocul unui paradis mineral, acela din care sevele au pierit, s-au volatilizat, in care nu mai exista nimic vegetal, cu atat mai putin animal, in care omul s-a esentializat la randul lui, devenit piatra sau diamant, lumina din lumina care-l arde si-l scoate din lumea de pana atunci.
In adanc, dupa ce vei depasi alte si alte straturi arse, vei auzi sau vei deslusi susurul apelor. Dar nu e apa de la suprafata, care fertilizeaza, buna la irigatii, ci aceea nestiuta, nevazuta, apa unei alte dimensiuni, care adapa profunzimile noastre de unde nu se mai ivesc flori vii, ci flori de piatra.
Azurul apoi este spalat de ploi inverse. Colosala imagine! Ploile inverse nu mai vin spre pamant cu scopul bine precizat, acela de-a combate seceta si a inverzi desertul. Ploile sunt inverse, adica se intorc in cer, ploua, cum ar veni in spus, in sus, asa cum se duc si rugaciunile sihastrilor care nu au nevoie de vegetatie in jurul lor, de flori colorate si parfumate, de fructe dulci si zemoase, nu au nevoie de nimic altceva decat de propria lor esenta pe care, suprema ofranda, o intorc la cer. De aceea, poetul si foloseste o imagine socanta cu efect artistic maxim, ploile inverse. Emotioneaza o asemenea poezie? Cred ca da. Avem insa de-a face cu o emotie distilata, care a trecut prin alambicul unui suflet pregatit sa rafineze alcooluri tari si sa ni le daruiasca cu zgarcenie in asa fel incat noi, firavi muritori, sa nu ne imbatam.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...