Dupa Stratan si Dimov poate e cazul sa ne aplecam si asupra unor superbe versuri blagiene stiute si rasstiute dar care de fiecare data, citite sau recitate, produc in noi aceeasi emotie. Sa ni le amintim: Frate, o boala invinsa ti se pare orice carte/dar cel ce ti-a vorbit e in pamant/e in apa, e in vant sau mai departe.// Cu foaia aceasta inchid portile si trag cheile/sunt undeva jos sau undeva sus/tu stinge lumanarea si intreaba-te/ taina traita unde s-a dus?// Ti-a mai ramas in urechi un cuvant? De la basmul sangelui spus/intoarce-ti sufletul catre perete/si lacrima catre apus.
Am citat toata poezia Incheiere, dar puterea noastra de concentrare se apleaca asupra ultimelor versuri misterioase si limpezi care dau de fapt marca marii poezii. Intoarce-ti sufletul catre perete si lacrima catre apus.
Muribundul, omul pe care nu-l mai desparte mult de trecerea spre celalalt taram, fara sa stie, fara sa-si dea seama, oricat de nesimtitor ar fi fost de-a lungul vietii, simte totusi nevoia sa se intoarca spre perete, adica spre peretele dinspre rasarit, acolo unde sunt icoanele si in felul acesta sa-si pregateasca sau sa-si usureze apropiata trecere.
Peretele de la rasarit indica insa si punctul cardinal de unde rasare soarele. Aflat in fata mortii, omul cauta aurora sau are intuitia ca sfarsitul sau pamantesc anunta un inceput in ceruri. Pana aici totul clar, numai ca poetul cu o remarcabila intorsatura ce tine nu atat de necesitati prozodice, cat de marea viziune a ingemanarilor, scrie in final: si lacrima catre apus. Daca sufletul in sensul elementului spiritual cauta calea rasaritului, in schimb lacrima care e tot suflet, dar in sens patimitor merge in directie opusa, catre crepuscul, locul unde abandonam tot ceea ce mai mult sau mai putin ne-a impovarat. Lacrima se varsa in recipientul amurgului, in cupa unde are loc si extinctia solara deoarece aici omul inainte de moarte are datoria sa-si depuna amintirile si regretele, umbra si suferinta. “Ingerul de la fereastra de apus”, romanul lui Gustav Meyrink are cam aceeasi semnificatie explorand lumile crepusculare ale inaintasilor, pe care protagonistul intr-un fel sau altul le recapituleaza si le epuizeaza. In cazul poeziei noastre decantarea are loc printr-o gratie dumnezeiasca, mijloacele folosite pentru a o reda sunt minime si creeaza o melancolie de-a dreptul euharistica. Este in fond poezia ca suprem exercitiu soteriologic.
