“Nestemata aceasta contine in ea diamantul si sticla, si grafitul. Iar diamantul il aseman cu ingerul. Sticla cu sufletul si carbunele cu trupul. Lumina ce vine din cer ii da stralucire, e spirit, e prima oglinda transparenta chiar de langa divinitate, de aceea e inger si reflecta cu limpezime divinul. Inserarea e a doua oglinda. Transparenta, precum o sticla ce uita uneori de frumusetea in sine, se lasa furata de false luciri, impodobindu-se cu reflexe sau stridente. Poate singura ratiunea s-o abata din drumul cel rau. Atunci isi arata si ea frumusetea, oglinda mai indepartata a dumnezeirii. Grafitul lucios, a treia oglinda cum numai luciul negrului poate oglindi, se contine perpetuu in nestemata. Ca un avertisment poate sau mai degraba ca pentru a defini o data in plus unicitatea, nedespartirea celor trei. Da si o anume consistenta negrul acesta, el este trupul, pipaibilul, oglinda cea mai tulbure si mai indepartata de divinitate. E si cea mai aproape de diavol. Tot astfel insa se indeparteaza de acesta din urma sticla, sufletul, labilul, incertul si tot asa cel mai departe se afla nestemata nestematelor, diamantul, adica stralucirea, angelicul, precizia, semnul plus… ” Randurile acestea sunt desprinse dintr-un roman pe nedrept uitat al unui scriitor roman contemporan, Ioan Mihai Cochinescu. Romanul de care vorbim, intitulat Ambasadorul, a aparut acum 15 ani la Editura Cartea Romaneasca, a fost atunci foarte laudat, dar pe urma a trecut elegant, ca un adevarat print, in uitare.
Am dat acest fragment fiindca este o proba de cunoastere alchimica fara fisura, asa cum scriitorul de astazi, fie atras de realismul dur, fie ratacit in jungla textualismelor, nu mai intelege.
Piatra filosofala contine in ea toate posibilitatile de sus pana jos, de la nivelul angelic, limpede si transparent, pana jos acolo unde, coborand toate palierele intermediare si intunecandu-se treptat, capata negrul absolut, pur, carbune, antracit, mineral entropic in care nu se mai reflecta nimic si care nu mai reflecta nimic, salasul diavolului, asa cum il descriu majoritatea tratatelor alchimice si de ocultism.
Am dat acest exemplu deoarece inca persista o mare greseala, aceea de a separa etajele creatiei, de a uita ca Fiinta nu se reduce la un singur nivel, ci este pluristratificata, respectand principiul unei ahitecturi complexe, gratie careia fiecare palier superior isi are reflexul in stratul dedesubt, iar acesta din urma cu puteri mai slabe reuseste totusi sa reflecte stralucirea celui aflat deasupra. Cu cat urcam mai sus si ne apropiem de divinitate, cu atat stralucirea este mai intensa, orbitoare in asa fel incat dispare insasi ideea gradatiei si ce e cu adevarat divin piere simturilor noastre printr-o sublima discontinuitate fata de rest. Dupa cum la extrema cealalta, acolo in negrul desavarsit care capteaza tot si nu scapa nimic in afara, ideea de comunicare este la randul ei anihilata, iar cei cazuti atat de jos nu mai au amintirea treptei superioare.
Totusi, cum spune traditia, si aici luceste o candela. Doar sus, in Dumnezeu, nu mai e fir de praf. Dovada ca, totusi, simetria nu merge pana la capat.
