Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Literatura exilului anticomunist

vazuta de Nicolae Florescu, directorul revistei "Jurnalul literar" I: Ce a insemnat, pret de 18 ani, revista Jurnalul literar, intr-un peisaj publicistic atat de divers si de confuz?R: Intrebarea ...

Share

Dan Stanca 0 comentarii

15.02.2008 - 00:00

vazuta de Nicolae Florescu, directorul revistei "Jurnalul literar" 

I: Ce a insemnat, pret de 18 ani, revista Jurnalul literar, intr-un peisaj publicistic atat de divers si de confuz?
R: Intrebarea dvs. ma obliga sa recapitulez si sa retraiesc, nu intotdeauna cu satisfactie si bucurie, un context istoric si publicistic care, de cele mai multe ori, nu numai ca m-a revoltat sau m-a dezamagit profund, dar m-a silit sa continui in mod incapatanat o activitate culturala si sa desfasor un proces intelectual pe care in alte conditii le-as fi abandonat dezarmat fara a ma intreba de ce. N-as vrea sa se inteleaga din afirmatia mea ca Jurnalul literar constituie o exceptie in seria publicatiilor de cultura ce au reusit sa-si inscrie prezenta in actualitatea zilelor de azi. N-as vrea, de asemenea, sa se creada ca intre ceea ce se consuma intelectual actualmente si ceea ce nazuim sa propunem noi prin Jurnalul literar s-ar constitui o nefireasca ruptura si o catastrofala divergenta. Desi tot ceea ce traim astazi vine in raspar nu cu confuzia si nici cu diversitatea gazetelor si revistelor de cultura ale acestui moment istoric, ci chiar cu insusi momentul istoric care, dispretuind categoric cultura si apreciind culturologia, deci politrucismul culturii, nu a facut altceva decat sa reconfirme sistemul mai vechi al propagandismului comunist, pe care evenimentele de la sfarsitul lui ’89 pareau ca l-au inlaturat definitiv. Inainte de a aprecia lipsa de program publicistic la majoritatea revistelor culturale, ce ilustreaza atat de timid si de neproductiv in zilele noastre peisajul intelectual, as vrea sa notez mai intii carenta de profesionalism, in care se scalda viata noastra culturala reflectata in punctele de vedere publicistice ce aluneca astazi, de cele mai multe ori, in penibil si lipsa de bun simt. Cand se deschidea toamna trecuta targul de carte Gaudeamus, un cotidian central propunea citeva titluri posibile de a fi intalnite, doar la 5 lei bucata, pe tejghelele respectivului targ, de la reeditarile povestirilor lui Hemingway revalorificate din anii ’60 ai dictaturii proletariatului pana la aproximativa carte a dlui, atat de mediatizat, la noi mai ales, Al Gore, Un adevar incomod. "Incomod" era acolo insa modul in care un targ romanesc deschis pentru tineri evita sa le propuna acestora cartea romaneasca, cea pe care, mental si sentimental, eram datori sa o sprijinim si sa o protejam in afirmarea noastra ca neam si in deschiderea noastra intelectuala, creativa si formativa, spre formele europene stabile ale tendintelor culturii. Cred ca este de ajuns sa insir acestea spre a se intelege cat de departe se gaseste Jurnalul literar de un asemenea peisaj al devalorizarii structurilor specifice ale spiritualitatii noastre. Cu atat mai mult cu cat in 8 ianuarie 1990 Jurnalul literar a intrat in viata publicistica romaneasca propunind un program bine definit si perfect reechilibrat cu dreptul la cuvant, pe care il solicita in ianuarie 1939 si G. Calinescu in ieseana lui publicatie saptaminala: o cultura specifica, o literatura integrala, o reconsiderare moderna in interpretarea si valorificarea clasicilor, o scara de valori reala, din care, de aceasta data, nu trebuiau sa fie ocoliti cei din exilul anticomunist si o profunda redescoperire a Adevarului atat sub aspectul lui mistic cat si istoric.

I: Din cate stiu si dupa cum specificati si dv. ati pus un accent major pe recuperarea diasporei. Ce ati realizat in acest sens?

R: Ar fi mai exact sa ma intrebati ce n-am realizat. Dar, mai intai, o mica precizare. Nu cred ca e bine sa discutam in acest caz de diaspora, ci e mai corect si mai indicat, in raport cu istoria si cu adevarurile ei nemanipulate, sa ne referim la exilul anticomunist. Ca sa anulez de la bun inceput orice controversa pe acesta tema a terminologiei am sa concluzionez fara retinere ca diaspora include in cazul de fata si agentii strecurati ai securitatii, pe alte meridiane decat cele romanesti. Dar mai include si foarte multi oameni cinstiti care, cautandu-si o stare materiala mai convenabila situatiei lor de zi cu zi, au ales sa-si paraseasca tara. Nu ii judec nici n-as avea dreptul, dar, una este sa fii exilat, adica silit de o ticaloasa si iresponsabila dictatura politica, amenintandu-ti existenta, sa-ti abandonezi locurile natale si parintii, si alta este sa incerci sa mananci cozonac la New York sau la Stockholm in loc sa consumi pita acrita acasa sau malaiul amar al pelagrei. Ma refer la pelagra comunista, bineinteles. Literatura romana tine de specific, are trasaturi definitorii in acest sens. si exilatii au inteles si au experimentat tragic pe propria lor piele acest destin nefast al definirii conditiei romanesti intre straini. Vintila Horia n-a putut sa-si scrie poezia, precum si altii fie ca ei s-au numit Nicu Caranica sau Horia Stamatu, Vasile Posteuca sau stefan Ion Gheorghe, decat in limba romana, fiindca doina ca si bocetul nu se canta in alta limba fara ca sa-si anuleze valorile si semnificatiile mitice. Mircea Eliade a murit scriindu-si literatura numai si numai in limba romana. E o demonstratie aici? E un adevar sau o propaganda ridicola si ineficienta? Ma cutremur de cate ori ma gandesc la destinul tragic al lui Emil Cioran, cel fugind in franceza si in sonurile clasice si medievale ale acesteia, silit sa o uite definitiv si iremediabil, de o boala ce si-a cerut drepturile si si-a impus consecintele, in ultimele zile de viata, prin limba romana pe care multe decenii de pribegie a cautat sa o evite. Limba este un blestem al destinului nostru carpatic, ca si spiritul mioritic ca si constiinta cosmica a crestinismului nostru ortodox. E bine sa ne gandim, poate cu mai multa severitate, la acest adevar indubitabil si sa ni-l amintim prin vechii carturari ce i-au trasat valentele expresive tocmai in limba prin care ei au adus acasa Biblia. Literatura exilului este o parte reprezentativa din constientizarea fiintei istorice a neamului nostru. Scoaterea ei din context, marginalizarea sau eludarea constituie un proces politic cu consecinte irecuperabile in stabilirea valorilor creativitatii nationale. Am sa dau un singur exemplu, bine cunoscut mediului intelectual romanesc din ultimele sase decenii: literatura scrisa in Romania anilor ’50-’60, cu manifestarile ei proletcultiste din care au reusit sa se salveze doar cateva carti lasa un gol impresionant la o simpla analiza estetica a fenomenului ca atare. Creativitatea exilului poate aduce o schimbare profunda a aspectului ei prin restituirea adevaratelor opere si adevaratilor scriitori angajati, nu prin gasca si ideologie marxista, ci afirmati tocmai pe dimensiunile reale ale continuitatii cu interbelicul. Mai este de asemenea un aspect esential de pus in lumina cand ne referim la exilul literar anticomunist si anume dialogul european pe care scriitorii interbelici, mai ales din deceniile patru si cinci ale secolului trecut, reusisera oarecum sa-l stabileasca in forme timide dar cu unele rezonante ce le-am dori si astazi puse in evidenta in spatiul european din care facem parte. Cand a fost vorba sa ne ducem iarasi spre Occident, noi cei din tara am platit traducerile din alte limbi, am cumparat edituri dispuse sa ne faciliteze intrarea intr-o piata sanatoasa, a unor produse literare de vitrina, aparent aspectuoase, dar gaunoase in interior. Pana acum, in literaturile lumii, tot cu Mircea Eliade si Emil Cioran, tot cu Eugen Ionescu si Vintila Horia, tot cu Paul Goma si Bujor Nedelcovici, ne mentinem - fie ca vrem sau nu sa recunoastem, fie ca exageram in mod necritic stima noastra pentru ei, sau, dimpotriva, ii contestam lamentabil - ei reprezentand semnificatiile moderne in circulatia mondiala a literaturii noastre nationale. O tara cu un sistem intelectual sanatos avea misiunea sa-si recupereze, in timp record, literatura exilului anticomunist, sa o aduca la obirsii in limba ei materna. Poate ca insasi ideea de exil ar fi trebuit sa sucombe in perspectivele unei libertati depline. Exilul insusi nu a acceptat, si n-a recunoscut pana acum, in schimbarea vremurilor, semnul libertatii si de revenire la formele esentiale de manifestare a fiintei istorice, cum a definit-o, candva inspirat, Blaga. Ce au putut sa faca in acest proces al recuperarilor necesare si fundamentale in regasirea de noi insine o simpla revista literara, devenita pe parcurs din saptaminal, lunar si chiar trimestrial, si o editura, care a reusit sa tipareasca de la patru carti anual, dublul acestora, atunci cand a fost subventionata? Ca a existat un program editorial mult mai complex decat cel realizat pana in prezent este un adevar explicat prin continua sabotare administrativa, indiferent de culoarea politica pe care a imbracat-o postcomunismul, de la albastrul lui Iliescu si Nastase la portocaliul lui Basescu si Tariceanu. In 2006 propusesem acelei administratii, prin care ministerul culturii din p.n.l.-ul la putere s-a sustras de una din obligatiile sale fundamentale, subventionarea culturii nationale, urmatoarele titluri: Leontin Jean Constantinescu, Romania intre secera si ciocan. Articole si note polemice 1948-1953; Octavian Vuia, Aducere-aminte, Publicistica, Vol. II; Petru Manoliu, Io, stefan Voievod – drama istorica in 6 tablouri; Caete de dor, Vol. IV 1955-1960 - Editie critica, bibliografie si indici; Constantin Amariutei, Ethosul spiritualitatii romanesti; Paul Miron, 47 de Scrisori de la Horia Stamatu; Virgil Gheorghiu, Nuvele fantastice; René Eucher, Despre timp; Titu Popescu, Estetica paradisului; Toma Vladescu, Amintiri cu Octavian Goga. Faptul ca nu s-a gasit nici o posibilitate financiara din partea reprezentarii oficiale a statului, ce schimba cu atata dezinvoltura bordurile trotuarelor Capitalei, inlocuind granitul cu pietris aglomerat, "justifica" fara nici un fel de comentariu starea in care ne gasim.


I: stiu ca aproape de la bun inceput, revista dv. nu a fost privita cu ochi buni de autoritati. Cum explicati acest conflict de durata?
R: Prin simpla mistificare ce s-a incercat in ’90: transformarea unui cuvant testamentar al lui Mircea Vulcanescu in politica de stat: Sa nu ne razbunati! Domnii care au adus la lumina publicului aceasta stranie marturisire a unui om executat marsav in inchisoarea comunista, nu au inteles ca razbunarea, departe de spiritul si intelesul crestin al poporului roman, nu are nici o legatura cu uitarea. Vintila Horia a scris pe la inceputul pribegiei sale un antilethe, care continua sa fie sensul exact al demersului intelectual sustinut de Jurnalul literar in cei optsprezece ani de activitate publicistica. Iesiti de sub mantaua comunista, speriati de o posibila sanctiune juridica si de punctul 8 al proclamatiei de la Timisoara, politicienii au instituit o altfel de teroare decat cea din care evadasera in decembrie ’89: lupta impotriva memoriei. Ea actioneaza si astazi ca si ieri cu aceeasi tenacitate. Mai mult chiar, denigram valorile, victime ale comunismului, ca nu cumva generatiile tinere sa-si dobindeasca modelele necesare, absente din contemporaneitate. Iata in putine cuvinte conflictul Jurnalului literar cu autoritatea "democratica" a unui stat fara program, fara constiinta, dar astazi european. Candva, am scris la rand cateva scrisori-memoriu lui Hrebenciuc, ca secretar al guvernului, lui Marin Sorescu, ca ministru al culturii, lui Augustin Buzura, presedinte al Fundatiei culturale romane, in care ii asiguram ca Jurnalul literar, va rezista in ciuda vicisitudinilor.

I: Tema anticomunismului. Considerati ca a o exploata in continuare reprezinta un lucru depasit? Pana unde putem impinge granitele atitudinii anticomuniste?
R: Incep cu a doua intrebare a dv. si va intreb la randu-mi pana unde le-am impins, daca cumva chiar le-am impins. Anticomunismul este o tema falsa si goala de sens in anturajul politic actual, unde regeneratii din vechiul regim, prin copii, nepoti, continua sa obtina si sa detina posturile cheie in validarea unei politici a banului si a profitului josnic. Securisti n-au fost la noi decit intelectualii si oamenii bisericii, nu tu pacostea kaghebista si crima scelerata, executata asupra unui intreg popor. Mai am apoi o intrebare: de ce nu se intoarce Goma acasa? O pun ca fiecare dintre noi sa mediteze putin asupra unei grave realitati. Nimic din ceea ce trebuia sa faca acest regim, de sorginte "europeana" astazi, nu a implinit sub raport anticomunist. Cred ca procesul comunismului este, nu doar o necesitate, ci singura solutie pentru salvarea de sine a constiintei poporului roman. Nu doar "unii", cu trecut si prezent compromis, au dreptul sa vorbeasca despre aceasta mare suferinta si rana a sufletului nostru pervertit. Cu asta cred ca am spus tot ceea ce trebuia spus despre ceea ce nu s-a facut si continua sa fie musamalizat cu sprijinul tacit al comunitatii europene. Datoria insa este in exclusivitate a noastra si nimeni si nimic nu o va putea anula, mai devreme sau mai tarziu.

I: Activitatea de la Jurnalul literar v-a rapit prea mult timp? Ati mai avut posibilitatea sa va ocupati de critica si istoria literara ca pina atunci? Va pun intrebarea deoarece stiu ca ati scris in aceasta perioada si o lucrare monografica despre Anton Holban?
R: Am scris si o Istoriografie a literaturii romane vechi, in afara de cartea despre Anton Holban, dar nu lipsa de timp m-a orientat, in exclusivitate aproape, spre activitatea publicistica a Jurnalului literar. A existat, bineinteles, o optiune la fel cum, in deceniile de pina in ’90, existase una aproape exclusiv spre istoria literara. A fost necesar, la un moment dat, sa ma indrept spre recuperarea si valorificarea literaturii exilului romanesc anticomunist. Tot o preocupare de ordin critic si istoric literar, dar asupra unui compartiment al literaturii contemporane neglijat, marginalizat sau chiar eludat, cum spuneam mai sus. De la un exil existential, cum au fost cele ale lui M. Blecher, Anton Holban sau C. Fintineru, pana la un exil politic asumat cu riscul vietii, nu exista, in convingerea mea, o mare diferenta. Problema este cea etica pe care vreme de aproape un secol am neglijat-o in abordarea, comentarea si interpretarea literaturii. Exilul m-a determinat, si nu numai pe mine, sa revin asupra acestei aprecieri fara a exclude, bineinteles, dezideratul estetic. As vrea sa mai spun un lucru: gazetaria nu constituie, pentru un critic si istoric literar, o activitate colaterala sau secundara. Manuscriptum, Revista de istorie si teorie literara, Jurnalul literar si, nu in ultimul rand, publicistica radiofonica au determinat si determina sensul existentei mele. Probabil si al altora. Eu nu impartasesc dileme – am mai spus-o –, sau nu imi colorez activitatea cu schimbarea macazului zilei. Antrenez in scrisul meu convingeri, credinte formate prin multi ani de munca, cercetare, lectura si de aceea nu imi permit sa renunt la ele, caci altfel n-as mai fi ceea ce sunt, iar Jurnalul literar e o parte din acest a fi.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...