Sub titlul “Masacrul de la Katyn lasa rece Moscova”, “Romania libera” a publicat, la 7 martie, o nota cu urmatorul cuprins: “Procuratura militara a Rusiei a refuzat sa declare miile de ofiteri polonezi impuscati la Katyn, in anul 1940, de catre bolsevici, drept victime ale represiunilor politice staliniste. Procuratura rusa si-a intemeiat refuzul pe faptul ca polonezii ucisi la Katyn fusesera anterior deferiti justitiei conform Codului Penal al URSS din acea vreme. In primavara anului 1940, politia politica a lui Stalin a masacrat la Katyn peste 4000 de ofiteri polonezi care fusesera luati prizonieri de Armata Rosie, in cursul invadarii Poloniei. Ei au fost aruncati intr-o groapa comuna, descoperita in 1943 de armata germana”. “Motivatia”, de un cinism fara margini, dovedeste ca, sub actuala spoiala de democratie, tarele stalinismului nu au disparut la Kremlin. Caci este greu de crezut ca Procuratura rusa si-ar fi permis sa adopte vreo pozitie fata de “Dosarul Katyn” fara viza celor mai inalte autoritati ale statului. In cele ce urmeaza, vom dezvalui adevarul despre ceea ce a insemnat in realitate “deferirea” elitei armatei poloneze catre justitie, “conform Codului Penal al URSS” de la vremea aceea. Precizam ca hecatomba de la Katyn este o consecinta a pactului Ribbentrop-Molotov, una dintre multele urmari infioratoare pentru popoarele Europei, pe care le-a generat intelegerea dintre cei doi monstri, Stalin si Hitler. Este vorba de “Protocolul aditional secret” la Tratatul de neagresiune intre Germania si Uniunea Sovietica, semnat la Kremlin la 23 august 1939, act care, in privinta Poloniei, stipula urmatoarele: “In caz de transformari teritoriale si politice in regiunile apartinand statului polonez, sferele de influenta ale Germaniei si URSS vor fi delimitate aproximativ urmand linia raurilor Va-rew, Vistula si San. Chestiunea de a sti daca este de dorit, in interesul celor doua parti, sa se mentina statul polonez independent, precum si cea a frontierelor unui asemenea stat nu vor fi definitiv rezolvate decat de cursul viitoarelor evenimente. (…) Prezentul protocol este considerat de catre cele doua parti ca fiind strict confidential” (cf. lucrarii “Le Pacte Molotov-Ribbentrop et ses consequences pour la Bassarabie”, Kichinev, Universitas, 1991, pag. 8). Expresia “sfere de influenta” este, desigur, un eufemism pentru “cotropire”. E lesne de inteles de ce Kremlinul a evitat cu strasnicie darea in vileag a adaosului secret, ca si asumarea raspunderii: cele doua “parti” au actionat ca doi banditi care sar in spinarea victimei, facandu-i de petrecanie.
Polonia – “natiune-dusman” pentru Stalin et Co.
Polonia a fost impartita de trei ori intre 1772-1795, Imperiul Tarist inhatand de fiecare data “partea leului” (cf. sectiunii “Pologne – la “nation-ennemi”” de Andrzej Paczkowski, in masivul volum “Le livre noir du communisme – Crimes, terreur, repression”, ed. Robert Laffont, Paris 1997, p. 397). In 1920, Lenin a asmutit Armata Rosie asupra Varsoviei. Fara succes. “Stalin, care prin indisciplina contribuie foarte tare la esecul Armatei Rosii, nu a uitat niciodata nici acest afront, nici pe cei care l-au criticat cu acel prilej: Trotki, seful Armatei Rosii, si pe maresalul Tuhacevski, aflat in fruntea trupelor. De atunci, este mai lesne de inteles suspiciunea conducatorilor sovietici – si indeosebi a lui Stalin – fata de Polonia, de polonezi si de toti cei care contribuisera la recucerirea independentei: nobilimea, armata si biserica” (id. pag. 398). In timpul Marii Terori, in randurile polonezilor traitori pe teritoriul URSS, cetateni sovietici, au fost operate masive arestari. A fost deportata populatia unor sate intregi. Actiunea a fost coordonata dupa un plan precis (singura planificare respectata scrupulos de sovietici nu a privit industria si agricultura, ci domeniul executiilor si deportarilor in masa).
Conform directivelor lui Stalin, cuprinse in “Ordinul de operatiune al NKVD nr. 00485” din 11.08.1937, semnat de Nikolai Ejov, comisarul poporului la Afacerile Interne, comisar general al Securitatii de Stat, ordinul privea doar minoritatea poloneza si-i impartea pe arestati in doua categorii: cei care trebuiau impuscati si cei care aveau sa fie trimisi in lagare. “Represiunea s-a indreptat si impotriva conducatorilor de partid (46 membri si 24 supleanti din Comitetul Central au fost executati), si contra “simplilor cetateni”, muncitori, dar mai ales tarani. Dupa un raport al NKVD din 10.07.1938, numarul detinutilor de origine poloneza era de 134.519 persoane. (…) Se estimeaza ca 40-50% din acestia au fost impuscati (intre 50-67.000 victime). Supravietuitorii au fost bagati in lagare sau deportati in Kazahstan” (id. pag. 400). Aceste atrocitati au fost comise in timp de pace fata de o minoritate nationala de pe teritoriul URSS. Izbucnirea razboiului si sfasierea Poloniei intre Germania hitlerista si Uniunea Sovietica aveau sa produca un numar mult mai mare de victime printre care se numara impuscatii de la Katyn.
O cetatenie pe care nimeni n-a dorit-o
Iata sinistrul calendar al evenimentelor: 17 septembrie 1939 – Armata Rosie invadeaza Polonia pentru “a elibera” teritoriile botezate ad-hoc “Bielorusia de Vest” si “Ucraina de Vest” de sub “ocupatia fascista poloneza”; 29 noiembrie 1939 – Prezidiul Sovietului Suprem declara intreaga populatie a teritoriilor incorporate “cetateni sovietici”; imediat sunt trimise trupe masive ale NKVD in zona cotropita; incepe trierea celor circa 250.000 de prizonieri de razboi (dintre care aproximativ 10.000 de ofiteri), conform ordinului secret nr. 0308/19.09.39 emis de Lavrenti Beria prin care fusesera infiintate Directia Prizonierilor de Razboi (GUVP-NKVD) si lagare speciale. Printre acestea, doua pentru ofiteri, la Starobielsk si Kozielsk, si unul la Ostaszkow pentru graniceri, politisti si gardieni de penitenciare. In total, au fost inchisi in lagare 8376 ofiteri si 6192 politisti si asimilati acestora (deci 14.568 persoane recenzate la sfarsitul lunii februarie 1940). Asadar, sa recapitulam: la 29 noiembrie polonezii din zona invadata devin, din oficiu, cetateni ai URSS, dobandind “o calitate pe care nu o cerusera”, printre ei aflandu-se logic si militarii luati prizonieri. Acesti “cetateni” sunt bagati in lagare de prizonieri! Ne aflam, fara indoiala, in fata unui caz unic in istorie!
Grozavia are insa si o fata aproape necunoscuta: nemtii au invadat Polonia la 1 septembrie, in circumstantele cunoscute (inscenarea de la Gleiwitz urmata de atac), ca invadatori; rusii intra dupa doua saptamani ca eliberatori! Sunt primiti ca atare, dar polonezii sunt imediat fortati sa-si piarda iluziile, dupa ce au vazut cum li s-a raspuns la gestul de a le oferi “eliberatorilor” paine si fructe: “Generalul polonez Olszyna-Wieczynski, comandantul districtului militar Grodno, le-a ordonat trupelor sale sa faciliteze inaintarea Armatei Rosii. S-a dus el insusi in intampinarea unei unitati sovietice. Rezultatul: “A fost smuls din masina, impins in fata unei porti de hambar si impuscat.” (…) La 22 septembrie, la Brest-Litovsk, armatele celor doi invingatori defileaza in fata generalilor Guderian si Krivosein care, cot la cot, arboreaza acelasi zambet. Apoi isi ia fiecare prizonierii. Cei cazuti in mainile sovietice – 230.000 – vor pastra toata viata amintirea drumului parcurs, trista ca moartea: “Ne-au pus sa facem marsuri fortate de treizeci de kilometri, fara oprire si fara apa. Cei mai slabi primeau o lovitura cu patul pustii care-i dobora. Daca nu se puteau ridica, erau strapunsi cu baioneta””, relateaza istoricul francez Alain Decaux (“C'etait le XX-e siecle. La guerre absolue”, ed. Perrin, Paris, 1996, pag. 14). In convoaiele de captivi nu sunt numai militari: sunt imbranciti spre Rusia si functionari, industriasi, preoti, mosieri, jandarmi si – nimeni nu stie pe ce criterii considerati astfel – “spioni si agenti de informatii”, cei care nu au reusit sa se salveze trecand in Romania, tara care, spre cinstea ei, le-a acordat o generoasa ospitalitate. La Kozielsk si Starobielsk vor fi dusi numai ofiteri, activi si rezervisti. Generalul W. Anders a stabilit (in volumul “Katyn”, aparut in 1949 in Franta, citat de Alain Decaux) ca la “Kozielsk au fost inchisi 4 generali, un contraamiral, circa 100 colonei, 300 maiori, 1000 capitani, 2500 locotenenti si sublocotenenti si mai mult de 500 aspiranti. Mai bine de jumatate sunt ofiteri de rezerva: 21 de profesori universitari, peste 300 de medici, cateva sute de magistrati si avocati, sute de profesori de liceu, multi ziaristi, scriitori…”. Catolici, protestanti, ortodocsi, evrei – la ora 9 seara cineva ordona sa se faca liniste si, intr-o tacere absoluta, fiecare se roaga in legea lui timp de cateva minute. Este respectata cea mai veche traditie a armatei poloneze: rugaciunea de seara in comun. Nimeni nu stie ce se va intampla cu ei.
Un NKVD-ist iscusit, cu nevasta ruda cu Ana Pauker
Foarte curand isi face aparitia delegatul lui Beria, generalul NKVD Vasili Zarubin, seful unei masive echipe de anchetatori. Prizonierii (“cetateni sovietici”!) il gasesc curtenitor, chiar distins. Vorbeste fluent germana si franceza si se descurca bine in engleza. A adus o biblioteca de 500 de volume in rusa, franceza, engleza, germana la care prizonierii au acces. In 1941, Zarubin va fi numit seful rezidentei NKVD la Washington, insarcinat cu aflarea secretelor atomice ale americanilor. Personaj foarte interesant, ca si sotia lui, Elisabeta Zambina, despre care celebrul sef al ultrasecretei sectii de “misiuni speciale” a NKVD, Pavel Sudoplatov, scrie: “Elisabeta a jucat un rol primordial in manipularea lui Oppenheimer, pe care l-a transformat in sursa de informatii. (…) Subtire, cu ochi negri, avea frumusetea clasica de tip semit care-i atrage pe barbati. Era unul dintre agentii nostri recrutori cei mai eficienti. Isi facuse propria retea clandestina de refugiati evrei polonezi (in SUA, n.n.) si o recrutase pe una din secretarele lui Szilard care ii furniza informatii de ordin tehnic. In general, avea aerul unei europence in pas cu moda, iesita din marea burghezie, dar avea si arta de a-si modifica infatisarea ca un cameleon. Venea dintr-o familie de revolutionari inruditi cu Ana Pauker, fondatoarea Partidului Comunist Roman. Fratele mai mare al Elisabetei comandase sectia militara terorista a partidului roman. Evadase de doua ori inainte de a fi adus in fata unei curti martiale dar, finalmente, in 1922, fusese ucis intr-un schimb de focuri” – “Missions speciales, Ed. Du Seuil, Paris, 1994, pag. 241. Notatii interesante pentru istoricii PCR… Inainte de Zarubin, Elisabeta fusese maritata cu Iacob Blumkin, asasin al contelui Mirbach, ambasadorul Germaniei la Moscova in 1918. “In 1930, Elisabeta si sotul sau au fost trimisi clandestin in Turcia, unde Blumkin trebuia sa vanda vechi manuscrise ebraice de mare pret, provenind de la Biblioteca Centrala de la Moscova. Banii rezultati trebuiau sa finanteze operatiuni clandestine in Turcia si Orientul Mijlociu, dar Blumkin ii daduse o parte din fonduri lui Trotki, exilat atunci in Turcia. Elisabeta si-a denuntat sotul, intr-un acces de indignare” (pag. 241). Pe scurt, ca si o celebra ruda de-a ei, Elisabeta si-a tradat sotul, impuscat la ordinul lui Stalin! La Kozielsk, echipa NKVD dirijata de Zarubin interogheaza zi si noapte. Scopul: “evaluarea gradului de antisovietism al prizonierilor”, conform ordinului secret 0054, privindu-i pe “dusmanii URSS”. Potrivit acestui document, “absolut toti ofiterii, indiferent de grad, activi sau rezervisti, absolut toti sunt dusmani ai Republicii Sovietice”.
Troika Bastakov-Kobulov-Merkulov
si “masura suprema”
Timp de cateva luni, Kremlinul nu a stiut ce decizie sa ia impotriva prizonierilor din cele trei lagare. O parte ar fi trebuit sa fie condamnati pentru “combaterea miscarii muncitoresti internationale” (!), cf. art. 58-13 din Codul Penal Sovietic, la pedepse cu lagarul si deportarea. In aceasta situatie s-ar fi putut incadra (fortand nota, ceea ce nu era o problema pentru Kremlin, traitor in minciuna si fals ca pestele in apa) politistii si gardienii. Ezitarile au durat pana la 5 martie 1940, cand Beria a propus “masura radicala”, iar Politburoul Partidului Bolsevic (de fapt Stalin si cativa apropiati lui) a aprobat-o fara rezerve. Pedeapsa suprema a fost luata “impotriva tuturor prizonierilor de la Kozielsk, Starobiesk si a altor circa 11.000 polonezi internati in puscariile din partea occidentala a Ucrainei si Bielorusiei. Verdictul a fost dat de un “Tribunal Special”, “troika”, alcatuit din Ivan Bastakov, Basto Kobulev si Merkulov. Propunerea lui Beria a fost aprobata prin semnaturile personale ale lui Stalin, Vorosilov, Molotov si Mikoian. Grefierul a notat ca, absenti in ziua aceea, Kalinin si Korganovici erau favorabili” (propunerii – n.n.) (“Le livre noir du communisme” – pag. 403). Istoria a pastrat, asadar, numele acelor mari criminali responsabili de genocidul din padurile din zona Smolensk, fapturi ale iadului pentru care viata umana avea tot atata valoare cat pentru Lenin si Dzerjinski – adica zero. Mai bine sa piara o mie de nevinovati decat sa scape un dusman (real sau imaginar, nu conteaza). “Principiul” fusese aplicat cu succes de inaintasii lor, hanii mongoli Ginghis, Ogodai, Tamerlan, pentru care piramide de 30.000 de capete si raderea oraselor de pe fata pamantului erau simple exercitii curente. (Hani de ale caror imperii, ca si de Imperiul Sovietic, s-a ales, totusi, praful…) Asadar, in aceasta consta “deferirea catre justitie conform Codului Penal Sovietic din acea vreme” de care se prevaleaza Procuratura rusa actuala refuzandu-le martirilor polonezi statutul de victime ale terorii staliniste! Si Soljenitan, si romanul Aurelian Gulan, erou al Gulagului, cu ani de lagar la Vorkuta – in preajma caruia am avut onoarea de a sta la Jilava si la Gherla – vorbesc in scrierile lor despre un fapt curent pentru “justitia” marelui criminal: dimineata, la usa celulei venea un nacealnic cu o lista – numele condamnatilor, osanditi in lipsa, de o troika pe care n-o vazusera si care nu-i vazuse -, o citea apoi ordona: “Na rastreli!”, “La impuscare!” Asa s-au petrecut atrocitatile de la Katyn – si nu numai, cum vom vedea. De la Kozielsk a scapat un singur om, profesorul Stanislaw Swianiewicz: “La cativa pasi de glontul in ceafa, a datorat viata unui mesaj sosit de la Moscova. Inculpat de spionaj si, intrucat risca pedeapsa cu moartea, trebuia sa fie separat de ceilalti, ca sa i se faca proces. Incredibila absurditate, logica admirabila a sistemului politist sovietic” (A. Decaux, op. cit. p. 19). Toti ceilalti au fost imbarcati, pe grupuri, in camioane, dusi la gara Kozielsk, transferati in vagoane blindate, zavorate, transportati pana la gara Gnezdovo, imbarcati, cate treizeci, intr-un autocar cu geamurile vopsite, dusi in padure, cu mainile legate la spate. Toti vor fi impuscati in ceafa.
Doar Bunul Dumnezeu stie numarul martirilor
In aprilie 1943, cativa rusi ii informeaza pe militarii germani ca niste muncitori au dat intamplator, sapand intr-un musuroi ciudat, peste corpul unui ofiter polonez. Nemtii descopera nu cateva morminte, ci imense gropi comune, specialitatea NKVD. Culmea, sunt gasite si cadavrele unor rusi. Explicatia: in apropiere se afla, inainte de razboi, o casa de odihna a “caschetelor albastre”. Evident ca propaganda lui Goebbels a difuzat, pe toate canalele, stirea despre “monstruoasa crima sovietica” exact in momentul cand nemtii se pregateau de asaltul final asupra ghettoului din Varsovia! Rusii au raspuns dur la “josnicele inventii” lansate de propagatorii “monstruoaselor calomnii”, recte “canaliile germano-fasciste”. Trecusera trei ani de la infioratoarea hecatomba in care pierise elita armatei poloneze. Cati au fost asasinati? In 1959, Alexandr Selepin, seful KGB, i-a cerut lui Hrusciov permisiunea de a distruge toate documentele privind masacrul, ceea ce il face pe Sudoplatov sa creada ca o parte din dosarul Katyn a disparut pe veci (“Missions…”, pag. 344). Dar in 1992 a fost gasita scrisoarea lui Beria, cu propunerea de a fi ucisi 33.368 (treizeci si trei de mii trei sute saizeci si opt) de “dusmani jurati ai puterii sovietice, plini de ura impotriva sistemului sovietic”. Sudaplatov afirma ca au fost executati, la Katyn si in alte lagare, in 1940, 21.857 ofiteri polonezi. Paczkowski (in “Le livre noir…”, pag. 404) afirma ca la Katyn au fost lichidati 4404 prizonieri, toti de la Kozielsk; cei din lagarul Starobielsk (3896 persoane) au fost ucisi in beciurile NKVD de la Horkov, iar cei de la Ostaszkow (6287) – la Kalinin (astazi Tver). In total 14.587. Numarul exact a celor ucisi sau care au pierit in deportare in Marele Nord sau in Kazahstan nu va fi insa cunoscut niciodata. Ca si in cazul bucovinenilor si basarabenilor. Documentele ultrasecrete privind Katynul au iesit la iveala nu din dorinta sincera de a rupe cu trecutul a conducatorilor de la Kremlin, nu din vreun sentiment de cainta adanca, asa ceva nu este posibil la comunisti. Publicarea unora a fost rezultatul luptei politice dure dintre Eltan si Gorbaciov: “Eltan a folosit publicarea acelor documente ca sa dovedeasca faptul ca Gorbaciov le cunostea existenta inca din 1989, dar a tacut”, afirma Sudoplatov. Oricum, adevarul despre monstruosul masacru de la Katyn, despre tragedia elitei poloneze a iesit la lumina, chiar daca dupa o jumatate de veac. La fel ca valoarea “argumentelor” Procuraturii Ruse.
