21.4 C
București
vineri, 29 martie 2024
AcasăSportAtletismIunie 1940, invazia de la Rasarit

Iunie 1940, invazia de la Rasarit

Preliminarii
In vara anului 1940, la scurt timp dupa infrangerea Frantei, Romania – stat national si unitar al carui teritoriu fusese reintregit in istoricul an 1918 prin hotararile cu caracter plebiscitar de la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, confirmate in plan international prin tratatele incheiate la sfarsitul primului razboi mondial – s-a aflat intr-o situatie extrem de dificila, pierzand intr-un timp extrem de scurt circa 100.000 kmp si 7.000.000 de locuitori, care au intrat, prin presiune si dictat, in componenta Uniunii Sovietice, Ungariei si Bulgariei.
Aceasta in pofida faptului ca in perioada interbelica diplomatia romana, urmarind mentinerea integritatii, independentei si suveranitatii statului national unitar, a promovat o politica de pace si prietenie cu toate statele vecine, neridicand vreodata vreo pretentie teritoriala fata de acestea. In acest sens, intregul sistem de aliante politico-militare romanesc, concretizat prin tratate si intelegeri bilaterale (cu Polonia Ð martie 1921, Franta Ð iunie 1926, Italia Ð septembrie 1926) si multilaterale (in cadrul Micii Intelegeri Ð alianta cu Cehoslovacia, aprilie 1921, si Iugoslavia, iunie 1921 – si Intelegerii Balcanice – alianta cu Grecia, Iugoslavia si Turcia, februarie 1934) sau in cadrul Societatii Natiunilor, a avut un caracter defensiv. La acestea s-a adaugat stabilirea de relatii diplomatice cu Uniunea Sovietica (9 iunie 1934) si incercarea de a semna cu aceasta tara un pact de asistenta mutuala, participarea la elaborarea unui nou tratat al stramtorilor Marii Negre la Conferinta de la Montreaux (iunie-iulie 1936), la incheierea acordului de la Salonic dintre statele Intelegerii Balcanice si Bulgaria (31 iulie 1938), precum si a acordului romano-iugoslavo-ungar de la Bled (23 august 1938) Ð toate fiind destinate sa asigure si sa sporeasca securitatea si statutul sau teritorial.
Cu toate acestea presiunile si amenintarile statelor revizioniste la adresa integritatii teritoriale a Romaniei aveau sa se intensifice, in special dupa ce Germania a declansat procesul de patrundere spre centrul si estul Europei, ocupand Austria, Cehoslovacia si Polonia si incheind, la 23 august 1939, pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietica al carui protocol secret mentiona la art. 3 interesul statului sovietic pentru Basarabia si dezinteresul Reichului pentru acelasi teritoriu. Incercand sa-si asigure securitatea, Romania si-a declarat, la 6 septembrie, neutralitatea – demna si onesta, dupa cum cerea Nicolae Iorga, in special fata de polonezi, in pofida protestelor si presiunilor germane si sovietice – fata de razboiul declansat la 1 septembrie, care avea sa devina mondial, si a lansat, la 28 octombrie acelasi an, ideea constituirii unui “bloc al neutrilor”, care sa reuneasca statele neutre si nebeligerante din Peninsula Balcanica, la care sa adere Ungaria, Bulgaria si Italia.
Cu toate acestea presiunile externe asupra tarii s-au intensificat, in special din partea Ungariei, purtatorul de cuvant al guvernului de la Budapesta declarand la 1 ianuarie 1940 ca “politica externa a Ungariei are o singura problema: Ardealul”. Solicitandu-i-se sprijinul, Hitler, care dorea liniste in aceasta parte a Europei, cel putin in acel moment in care era implicat in pregatirea campaniei militare impotriva statelor din vestul Europei, a amanat solutionarea pretentiilor teritoriale ungare.
Sesizand pericolul ce plana asupra tarii, guvernul roman a cerut guvernelor aliate sa-l informeze daca putea conta pe sprijinul lor in cazul unei agresiuni asupra teritoriului sau national. Raspunsul a fost dezamagitor, aliatii din Intelegerea Balcanica sfatuind Romania sa se jertfeasca “in interesul pacii”, asa cum consemna primul ministru Gheorghe Tatarescu. Fara efect au ramas si garantiile oferite de Franta si Marea Britanie la 13 aprilie 1939, care in varianta asigurarii teritoriale a Romaniei au fost nule inca de la inceput, datorita pozitiei geografice a celor trei tari si adevaratelor interese ale guvernelor de la Paris si Londra. Din acest punct de vedere este semnificativa o prevedere din Protocolul secret al Pactului tripartit anglo-franco-turc de la Ankara din 19 octombrie 1939 conform careia cele doua state occidentale se angajau sa accorde ajutor Turciei, la cererea Ankarei, in momentul in care trupele vreunui stat european agresor ar fi ajuns la “frontierele Bulgariei si Greciei”, trecand deci peste teritoriul Romaniei.

Drama Basarabiei si a partii de nord a Bucovinei
Primele teritorii romanesti ce aveau sa fie pierdute in dramaticul an 1940 au fost reprezentate de Basarabia si nordul Bucovinei a caror unire cu patria-mama in 1918 nu a fost recunoscuta de catre Uniunea Sovietica. Daca timp de circa 20 de ani Moscova nu a ridicat in mod direct problema reincorporarii Basarabiei, caci Bucovina nu facuse parte niciodata din Imperiul Tarist, problema anexiunii avea sa fie pusa direct in primavara anului 1940, dupa incheierea razboiului sovieto-finlandez.
Chiar mai inainte s-au inmultit ingrijorator “incidentele de frontiera”, puse de catre sovietici pe seama romanilor, pericolul sovietic fiind facut cunoscut diplomatilor romani de catre omologii germani, nu atat de dragul Romaniei, cat pentru a pune in tema guvernul de la Bucuresti ca trebuia sa satisfaca cererile vecinilor revizionisti. La 4 decembrie 1939, de exemplu, Wilhelm Fabricius l-a atentionat pe Grigore Gafencu ca, daca razboiul se va intensifica in vestul Europei, “Rusia Sovietica nu va putea fi impiedicata sa-si realizeze anumite planuri”. Apoi, dupa ce la 13 decembrie, Carl Clodius i-a declarat lui Ernest Urdareanu ca Germania nu va apara Romania “in momentul cand Sovietele vor trece Nistrul”, ambasadorul german la Roma, Hans Georg von Mackensen, a punctat si el, la 7 martie 1940, intr-o discutie cu Raoul Bossy, care incerca sa-i explice ca in caz de atac sovietic, romanii se vor apara ca finlandezii: “Nimeni nu vrea ca rusii sa ajunga in Balcani, dar in general se socoteste ca Balcanii incep la Prut”. Pentru ca totul sa fie clar, diplomatul german a adaugat: “Pentru Basarabia nu se va lupta nimeni. De aceea, cred, personal, ca ar trebui sa va intelegeti cu rusii, daca ridica chestiunea Basarabiei”. “Chestiunea” avea sa fie ridicata, intr-adevar, de catre V.M. Molotov la 29 martie acelasi an cand comisarul sovietic al Afacerilor Externe a informat Sovietul Suprem ca intre Uniunea Sovietica si Romania exista o “chestiune litigioasa nerezolvata, aceea a Basarabiei”.
Pozitia germana avea sa fie facuta cunoscuta si mai bine la 22 mai 1940 cand, in atmosfera tensionata de pe Nistru, Grigore Gafencu a atras atentia lui Wilhelm Fabricius asupra masivelor concentrari de trupe sovietice de la granita cu Romania si a cerut lamuriri cu privire la “politica orientala” a guvernului german. Raspunsul a fost ca “pacea si linistea Romaniei” depindeau in acel moment, intr-o mare masura, de intelegerea la care ar ajunge Romania cu vecinul sau din est. Intrebat cum se va putea realiza acest lucru, diplomatul german a facut cunoscut ca Moscova invoca mereu faptul ca Odessa era prea aproape de frontiera vestica a Uniunii Sovietice, dupa care a adaugat cu subinteles: “Cum nu se poate muta Odessa de la locul ei, s-ar putea muta Odessa ceva mai departe”.
Cu toate acestea, structurile romane de decizie politica si militara nu au dat importanta cuvenita acestor semnale clare si nu au pregatit din timp tara pentru aparare, semnificativ in acest sens fiind Memoriul prezentat la 23 mai 1940 Regelui Carol al II-lea de catre generalul Florea Tenescu prin care solicita sa i se raspunda daca “Basarabia trebuie aparata sau evacuata”. Cu o luna, deci, inainte de agresiunea sovietica, pe care o intuia, seful Marelui Stat-Major roman nu stia cum sa procedeze.
In acest context, dupa ce la 29 mai Consiliul de Coroana a decis ca Romania sa iasa din neutralitate si sa se apropie de Germania, la 1 iunie ministrul Afacerilor Straine, Grigore Gafencu – pro-francez -a fost inlocuit cu Ion Gigurtu – filogerman -, la 2 iunie 1940, guvernul roman avea sa fie intrebat direct de catre cel german, printr-o comunicare verbala transmisa de Wilhelm Fabricius, daca si in ce masura era dispus “a trata privitor la o cerere de revizuire a vecinilor sai, ca de exemplu a URSS in chestiunea Basarabiei”. Apoi, la 23 iunie, dupa capitularea Frantei, V.M. Molotov i-a facut cunoscut lui Friedrich Werner von Schulenburg ca “rezolvarea problemei basarabene nu mai sufera amanare”, ca guvernul sovietic era hotarat “sa foloseasca forta in cazul in care guvernul roman refuza o intelegere pasnica”. Spre stupefactia ambasadorului german si apoi a lui Hitler, V.M. Molotov a adaugat ca cererea sovietica se extindea si asupra Bucovinei. Pentru ca totul sa fie clar si sa nu apara vreo surpriza din partea Berlinului, diplomatul sovietic a mai precizat ca Moscova “conteaza pe faptul ca Germania nu va incomoda actiunea sovietica, ci o va sprijini”. In schimb, Kremlinul va face totul pentru “a apara interesele germane in Romania”. Raspunsul german era asteptat pana la 25 iunie. “Targul” a fost astfel incheiat rapid, cei doi diplomati confirmand intelegerea incheiata cu un an in urma, la 23 august 1939.
In acest spirit, la 25 iunie, Joackim von Ribbentrop a confirmat pozitia Germaniei fata de cererile sovietice solicitandu-i lui Friedrich Werner von Schulenburg sa-i comunice lui V.M. Molotov ca guvernul sau nu manifesta “nici un interes” fata de Basarabia, dar ca in restul Romaniei Reichul avea interese economice “deosebit de importante”, care includeau “terenurile petrolifere, cat si terenurile agricole”. Prin urmare, dorea o “solutionare pasnica” a problemei, fiind dispus sa sfatuiasca in acest sens guvernul roman. In aceeasi zi, multumind pentru “atitudinea intelegatoare” si pentru “bunavointa” guvernului german, V.M. Molotov i-a precizat lui Friedrich Werner von Schulenburg ca problema era “extrem de urgenta” si nu putea suferi “nici o amanare”. Unele controverse s-au manifestat in privinta Bucovinei, dar in final ministrul sovietic de Externe nu a exclus posibilitatea renuntarii la aceasta cerere in cursul tratativelor cu guvernul roman.
La randu-i, la 26 iunie, urmarind sa nu deterioreze relatiile sovieto-germane, dar nici sa nu dea dovada de slabiciune, I.V. Stalin a recurs la compromis, cerandu-i lui V.M. Molotov sa-l informeze pe von Schulenburg ca guvernul sovietic a decis “sa-si limiteze cererile asupra partii nordice a Bucovinei, impreuna cu orasul Cernauti”. In continuare, cei doi diplomati au cazut de acord asupra modului in care urma sa se procedeze: in timp ce guvernul sovietic avea sa supuna cererea, in aceeasi seara, ministrului plenipotentiar roman la Moscova, guvernul german trebuia sa sfatuiasca “de urgenta” guvernul de la Bucuresti “sa cada de acord”, altfel “razboiul ar fi inevitabil”.
Conform planului stabilit, in seara de 26 iunie, la ora 22, V.M. Molotov i-a inmanat lui Gheorghe Davidescu, in numele guvernului sovietic, o Nota ultimativa, plina de neadevaruri istorice, prin care se propunea guvernului roman “sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia” si sa “transmita” partea de nord a Bucovinei. Raspunsul era asteptat in cursul zilei de 27 iunie. Dupa ce a prezentat, fara succes, argumente de luat in seama pentru netemeinicia acuzatiilor sovietice din Nota ultimativa, ambasadorul roman a aratat ca termenul fixat era “insuficient” pentru ca guvernul roman sa poata decide intr-o problema atat de importanta. Inflexibil, ministrul sovietic de Externe a replicat ca, daca nu se va raspunde afirmativ in termenul fixat, atacul sovietic se va produce in seara zilei urmatoare.
Informat despre continutul ultimatumului, dupa ce aflase de la Wilhelm Fabricius ca revendicarea Basarabiei de catre soviete era “bine intemeiata”, Regele Carol al II-lea a convocat, la 27 august, Consiliul de Coroana, care a aprobat hotararea guvernului roman de a cere guvernului sovietic “sa fixeze locul si data unde ar putea sa aiba loc intalnirea delegatiilor ambelor guverne pentru a lua in discutiune Nota sovietica”. Seara, aceeasi Consiliu avea sa se pronunte impotriva rezistentei armate in caz de agresiune sovietica. Dupa terminarea dezbaterilor, guvernul roman a cerut inca o data celui sovietic sa indice “locul si data ce doreste sa fixeze” pentru tratative. Moscova nu dorea insa acest lucru. La fel Berlinul, de unde Joackim von Ribbentrop a sfatuit din nou guvernul roman sa accepte cererile rusesti “fara nici o rezerva”.
Considerand raspunsul guvernului roman ca “imprecis”, V.M. Molotov i-a inmanat lui Gheorghe Davidescu, la 28 iunie, ora 2,25, un nou ultimatum, prin care se cerea ca in patru zile sa se evacueze teritoriul Basarabiei si Bucovinei de trupele romane, in acelasi timp teritoriul mentionat urmand a fi ocupat de trupele sovietice (la 28 iunie acestea trebuiau sa intre in Cernauti, Chisinau si Cetatea Alba). Cu o ora inainte de termenul fixat, ambasadorul roman a remis noul raspuns al guvernului roman prin care acesta preciza ca “pentru a evita gravele urmari pe care le-ar avea recurgerea la forta si deschiderea ostilitatilor in aceasta parte a Europei, se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare (sublinierea autorului) specificate in raspunsul sovietic”. Invocandu-se conditiile meteo si situatia cailor de comunicatie, s-a solicitat prelungirea termenului de evacuare. La fel de prompt, V.M. Molotov a informat ca inaintarea trupelor sovietice urma sa inceapa la ora 14, ca in situatia in care “din motive tehnice” s-ar fi impus unele prelungiri de termen, de “cateva ore”, acest lucru urma sa fie decis de generalii Koslov si Boldin. Ca loc de intalnire a delegatilor romani si sovietici a propus orasul Odessa.
In realitate, inainte de primirea raspunsului din partea guvernului roman, trupe sovietice au fortat Nistru, in diferite zone, si au luat pozitii de lupta in fata celor romane. La ora 12 patrundeau deja in Cernauti, ocupatia fiind finalizata inaintea termenului stabilit. Acest lucru a creat mari dificultati autoritatilor romane in dirijarea procesului de evacuare si mai ales populatiei civile care se refugia. Daca perfect adevarat este faptul ca retragerea din Basarabia si nordul Bucovinei nu s-a facut in conditii normale din cauza trupelor sovietice, care nu au asteptat ca autoritatile civile si militare sa paraseasca teritoriul, tot atat de adevarat este si faptul ca numeroasele defectiuni aparute in timpul evacuarii istoricelor provincii romanesti s-a datorat modului in care acestea, inclusiv unitatile militare, au actionat. Relevant in acest sens este documentul elaborat la 25 iulie 1940 de catre seful Marelui Stat-Major roman, care condamna cu indignare faptul ca “unii ofiteri s-au lasat insultati, dezarmati si chiar degradati de bande civile, fara sa schiteze un gest de reactiune”. Scuzele ca aceasta atitudine a fost provocata din dorinta de “a nu provoca incidente cu trupele sovietice” nu au fost luate in considerare de catre generalul Florea Tenescu deoarece, considera el, “nimeni nu poate da un ordin ca onoarea sa nu fie aparata”.
Raspunderile
In fata acestei tragedii, fireasca devine intrebarea: Cum de a fost posibil acest lucru? Din moment ce – asa cum se consemna intr-un articol cenzurat in ziarul “Universul” – “de ani de zile lozinca oficiala, mereu repetata, nu in soapte timide, ci in discursuri rasunatoare (chiar la Chisinau, n.n.) a fost: Nici o brazda din pamantul tarii”. “Si iata tragedia Ð continua “Universul”. Nu o brazda, ci provincii intregi. Si cele mai frumoase, si cele mai romanesti, si cele mai pasnice, ne sunt smulse in cateva ore. Nu printr-o victorie a fortei in fata unei rezistente infrante, nu printr-un dictat al unui for victorios si hotarator al destinelor popoarelor, ci printr-o simpla nota cominatorie. Se cutremura mintea, se revolta constiinta si se sparge pieptul de indignarea sufletului in fata unei atari nedreptati pe care nu o poti pricepe. Cum s-a putut ajunge aici? La ce folosesc lucrarile de aparare si pentru ce s-au cheltuit zeci de milioane? Ce politica s-a facut?”
Sugestive au fost in acest sens si intrebarile pe care si le puneau romanii de rand: “Cum, noi nu avem un rege? Nu avem o armata in stare sa lupte si sa ne apere tara? De ce mai tinem armata?”
Acestea constituiau intrebari firesti ale celor ce aveau sa traiasca, sa sufere, mai mult sau mai putin sub ocupatie straina, la care autoritatile nu au raspuns ca si cand ignorarea lor ar fi sters durerea si mahnirea romanilor fata de granitele rasluite, fata de politica falimentara a conducerii statale, politice si militare a tarii din acel timp.
Incercand sa se disculpe, sa prezinte cauzele pentru care nu au ordonat apararea tarii, autoritatile epocii au invocat raportul de forte favorabil agresorilor si celor care i-au sprijinit, precum si faptul ca, daca ar fi luptat, Romania ar fi fost desfiintata ca stat. Poate ca asa ar fi fost. Dar tot atat de adevarat este si faptul ca hotarele se apara nu se discuta, indiferent de taria inamicului, ca “o tara nu se da”, asa cum se aprecia in “Facla” la 8 august 1940.
Categoric este faptul ca sansele de rezistenta erau mici, daca nu chiar nule in conditiile in care autoritatile de la Berlin au facut mari presiuni asupra autoritatilor romane sa cedeze si sa nu organizere rezistenta armata. Dar ce nu face un stat puternic pentru a-si implini interesele de moment si de perspectiva? Daca interesul imediat al Reichului era sa dea satisfactie Uniunii Sovietice, care-i asigurase spatele in timpul razboiului cu Polonia si i-l asigura in continuare in timpul pregatirii invaziei aeriene a Angliei, interesul de perspectiva al acestuia era mentinerea pacii in zona petrolifera romaneasca, esentiala pentru continuarea razboiului la parametrii preconizati de Hitler.
Chiar daca Joackim von Ribbentrop a spus raspicat ca Germania nu facea “bluf” atunci cand a sfatuit Romania sa cedeze, consider ca o atitudine mai ferma a autoritatilor romane ar fi determinat Ð poate Ð conducerea Reichului sa se mai gandeasca inainte de a acorda sprijin nelimitat Moscovei. Reactia lui Hitler la incercarea lui I.V. Stalin de a ocupa intreaga Bucovina este concludenta in acest sens.
Oricum, in caz de rezistenta, Romania ramanea cu onoarea si demnitatea celui ce-si apara fruntariile indiferent de situatie.
Daca de jure termenul de evacuare si nu de cedare, folosit de guvernul roman in raspunsul trimis guvernului sovietic la 28 iunie 1940, a fost ales cu intelepciune, de facto acest lucru nu a avut nici o importanta dupa ce trupele sovietice au ajuns la Prut. Mai mult, anii care au urmat au dovedit ca din punct de vedere uman si material, Romania a pierdut mai mult decat daca ar fi luptat in 1940 pentru apararea granitelor, creandu-si in acelasi timp argumente de luat in seama la viitoarea conferinta de pace. Jertfele de la Odessa, din Crimeea, Caucaz, de la Stalingrad, din Moldova anului 1944 si apoi pana in Podisul Boemiei, ocupatia de dupa 23 august 1944 si neacordarea statutului binemeritat de cobeligeranta pentru contributia adusa la infrangerea fascismului in ultimele 9 luni de razboi sunt concludente in acest sens.

Consecintele rapturilor teritoriale
In afara Basarabiei si a partii de nord a Bucovinei, Romania a mai pierdut in 1940 o buna parte din Transilvania, ocupata de Ungaria, si partea de sud a Dobrogei (Cadrilaterul), ocupata de Bulgaria.
In urma ultimatumurilor din iunie 1940, Uniunea Sovietica a anexat 44.442 kmp si 3.190.000 de locuitori in Basarabia si 5.220 kmp si 596.000 de locuitori in nordul Bucovinei. Prin diktatul de la Viena, Ungaria si-a insusit 43.492 kmp si 2.609.007 locuitori, in timp ce prin tratatul de la Craiova Bulgaria a incorporat un teritoriu cu o suprafata de 7.142 kmp si 412.105 locuitori.
Rapturile teritoriale au avut consecinte extrem de grave pentru tara, statul national unitar roman, reintregit in istoricul an 1918, pierzand circa 100.000 de kmp si 7 milioane de locuitori, adica aproximativ 33% din teritoriu si din populatie, precum si imense valori materiale si spirituale fiind distruse sau insusite ce catre cei carora nu le apartineau.
Datorita regimului extrem de dur aplicat de catre ocupanti si a optiunii romanilor din teritoriile incorporate prin forta, pana la sfarsitul anului 1940 din Basarabia si nordul Bucovinei s-au refugiat 220.501 locuitori, in timp ce din Transilvania s-au refugiat, pana la 1 aprilie 1944, 221.697. In Cadrilater, in cadrul actiunii de evacuare, au plecat 102.093 de romani, in timp ce in Romania au ramas 249.140 de bulgari, din care au plecat, pana la 1 octombrie 1943, 66.810. Numeroase au fost si pierderile materiale, in special in Transilvania, unde suprafata ocupata de Ungaria includea 594 de intreprinderi mari, minele de aur, argint, cupru, carbune, bauxita etc., care includeau 40% din rezervele de aur.
Cauzele care au impus pierderea teritoriilor romanesti au fost multiple, fiind determinate in primul rand de politica agresiva, revizionista a celor trei state agresoare, de contextul international nefavorabil Romaniei, dar si de factori interni care au facut ca poporul roman sa fie pus in situatia de a-si apara cu arma in mana, asa cum a dorit, glia strabuna.

Cele mai citite

Peste 6000 de elevi s-au înscris la finala națională a concursului european de educație financiară European Money Quiz

Peste 6.260 de elevi, cu vârsta între 13-15 ani, din 390 de școli, licee și colegii de la nivel național s-au înscris la ediția...

Peste 6000 de elevi s-au înscris la finala națională a concursului european de educație financiară European Money Quiz

Peste 6.260 de elevi, cu vârsta între 13-15 ani, din 390 de școli, licee și colegii de la nivel național s-au înscris la ediția...

Hidroelectrica anunță că Barajul Izvorul Muntelui este în perfectă siguranță după seismul de joi dimineață

Hidroelectrica a anunțat că Barajul Izvorul Muntelui, unul dintre cele mai mari din Europa, este în perfectă siguranţă după seismul produs joi dimineață în...
Ultima oră
Pe aceeași temă