Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Inchisoarea, proba de rezistenta morala

Domnul Sergiu Grossu este o constiinta exemplara pe care nu gresim daca o evocam de fiecare data cand avem prilejul. Noua aparitie la editura Vremea a unui volum din scrierile sale memorialistice ne impresioneaza prin patetismul de buna ...

Share

Rl online 0 comentarii

10.02.2007 - 00:00

Domnul Sergiu Grossu este o constiinta exemplara pe care nu gresim daca o evocam de fiecare data cand avem prilejul. Noua aparitie la editura Vremea a unui volum din scrierile sale memorialistice ne impresioneaza prin patetismul de buna calitate, prin concizia si precizia unor formulari, prin  faptul ca memoria sa este nestirbita si se poate astfel intoarce asupra trecutului cu seninatate si rigoare. Domnul Sergiu Grossu, spus banal, a trecut prin multe, a pus inainte de orice adevarul iar cuvantul pentru el in consecinta nu a fost un mijloc de-a-si  ascunde gandurile si trairile, ci dimpotriva de-a le face pregnante, de-a le comunica, de-a le transmite celorlalti. In textul de mai jos se vede atitudinea sa aspra fata de Arghezi. Pentru domnia sa  mai presus de artist a fost intotdeauna omul, judecata sa s-a bizuit pe evaluarea de ordin etic, ceea ce pentru lumea noastra care a fost mereu dispusa sa ierte in sensul prost al cuvantului si sa acorde mare atentie performantei ca atare dincolo de lacunele de caracter reprezinta cel putin ceva ciudat. Este o mare bucurie ca un om ca Sergiu Grossu se afla printre noi.
Cu problemele scrisului si prezentei mele in viata literara de dupa instaurarea regimului comunist in Romania, nu mai aveam nici o bataie de cap de multa vreme, de cand Mihail Sadoveanu se opintea sa ne invete ca lumina vine de la Rasarit, iar preacucernicul Gala Galaction preamarea Himalaia Rosie, cu prilejul unei sezatori literare organizate la Bucuresti, sub zodia proaspatului realism socialist,  impus de Moscova si acceptat, cu usurinta, de o intreaga droaie de condeieri lingai. Nu este cazul sa dau numele celor prezenti deja in istoria literaturii romane, colaborand in perioada acelor ani tulburi (19451948), unii din convingerea justetei materialismului dialectic, altii de teama sau, pur si simplu, din lichelism oportunist.

Cu Arghezi in buzunar


In noaptea de 7 martie 1959 mi-a venit si mie randul sa fiu arestat. La aceasta arestare ne asteptam amandoi. Si sa vedeti ce s-a intamplat. Intr-o zi de ianuarie (arestarile de cetateni nevinovati incepusera inca din vara trecuta), ma aflam pe strada G-ral Berthelot, aproape de Calea Victoriei, in drum spre casa, cand zaresc in vitrina unei librarii revista Luceafarul, cu doi psalmi ai lui Arghezi, pe prima pagina. Cumpar pretioasa publicatie, atras de numele marelui bard si ma opresc pe trotuar sa-i citesc, in graba, versurile, stiindu-l castigat – in urma vizitei lui Petru Dumitriu la Martisor – de noua linie directoare a literaturii procomuniste. Psalmul din susul paginii 1 era acela in care poetul, in cautare de Dumnezeu, voia sa-L pipaie si sa strige: este. Al doilea, insa, facea parte din ciclul de poeme ateiste, propunandu-si daramarea idolilor, primul pe lista celebrului apostat fiind Dumnezeu (Sa-ncep intai cu Tine).
Scarbit, indignat, revoltat chiar, ma indreptai spre Calea Mosilor, unde locuiam, macinandu-mi in gand puternica sila ce ma cuprinsese, ca o dihanie sfasietoare, si care lua forma unei diatribe satirice, punctata cu virulenta vocabularului poetic arghezian.
La starea mea de profunda indignare au contribuit, in egala masura, relatarile sotiei mele, care-l cunostea bine pe Tudor Arghezi, fiindca statuse de vorba cu el, ore intregi, la telefon, sau ori de cate ori il vizita la Martisor; cunostea felul necinstit in care si-a agonisit acareturile si livada; era prietena cu Mitzura, indragostita de un asistent de la catedra de Sociologie, neagreat de poetul-tata, pentru ca era un parlit, un tanar sarac si cu care nu se putea intalni decat asigurandu-si parintele grijuliu ca doarme la Coleta Bruteanu.
Iata-ma ajuns acasa, cerandu-i sotiei o foaie de hartie si un creion, in vederea „imortalizarii” produsului meu anti-Arghezi, pe care-l transcriu intocmai:

În veac sa n-ai iertare

Moto: Zis-a nebunul in inima sa:
Nu este Dumnezeu.
(Psalm 13.1)

În veac sa n-ai iertare, ramaie-n veac sminteala
De-a irosi pe stihuri hartia si cerneala,
De-ati vinde constiinta pe-un marsav blid de linte
Pupand in fund Partidul, razand de cele sfinte,
De-a ridica spre ceruri bicisnici pumni de ura,
O, javra autohtona, celebra starpitura,
Mucegaita hruba, cu miros de latrine,
În care zac stramosii asasinati de tine.

În veac sa nu te ierte vazduhul, brazda, apa,
Sa te manance viermii, sa nu te-ncape groapa,
Fiindca-n veac poporul nu-ti va ierta, Arghezi
Scuipatul mintii tale d-un pret cu cacarezii.1

Nu l-am citit decat sotiei, de indata ce l-am scris, si in seara aceleiasi zile fratelui meu, Nicolae, sosit in vizita la noi, care, incantat de talentul furtunos de care dadeam dovada (Auzi, sa compui in cap, mergand pe strada!) m-a sfatuit, totusi: Rupe hartia asta, cai vai de tine, daca te prinde cu Arghezi-n buzunar! De rupt,
n-am rupt foaia de hartie, cu buclucasa mea satira, ci am uitat-o in buzunarul hainei pe care o imbracam in fiecare dimineata, mergand la serviciu.
Pana cand… Pana cand, in noaptea de 7 martie 1959, mai bine zis in miez de noapte, ne-au trezit din somn trei-patru indivizi, napustindu-se in holul apartamentului sub pretextul verificarii buletinului de identitate. Noi ne-am dat imediat seama care-i scopul invaziei lor nocturne, asteptandu-ne, oarecum, la aceasta surpriza si avand pregatite, din timp, doua mici valize cu cele necesare unei arestari si condamnari. (Coleta, sotia mea, fusese arestata la 24 august 1949 si retinuta in detentie, ca pedeapsa administrativa, pana la 25 septembrie 1953.)
Primul lucru a fost ca unul din invadatori sa verifice radioul (daca n-am ascultat Europa Libera inainte de culcare), iar altul sa-mi scotoceasca buzunarele hainei, pe care o agatasem de un scaun, in loc s-o pun in sifonier ca toata lumea, cum mi-a reprosat sotia la eliberare. Mi-au descoperit, astfel, pretioasa prada, precum si toate notitele, insemnarile, scrisorile, ma rog, intreaga mea zestre literara clandestina, de sertar, realizata nu in vederea publicarii ci, conform mentalitatii securiste, pentru cine stie ce complot anticomunist, ca dusman al poporului…
A urmat, apoi, al doilea pas al cercetarii lor: sa scriu pe fiecare petec de hartie: gasita la mine, cu ocazia perchezitiei, 7.3.1959, si sa semnez citet. Cand am ajuns la foaia cu În veac sa n-ai iertare!, mi-am amintit, in cateva fractiuni de secunda, de cuvintele fratelui meu: Rupe hartia asta, ca-i vai de tine daca te prinde cu Arghezi-n buzunar! Si mi-am mai adus aminte de inca un fapt povestit de sotia mea ca i s-a intamplat unei tinere de 16 ani (Marioana Cantacuzino, nepoata lui George Enescu si viitoarea scriitoare Oana Orlea), arestata si ea, de-a valma cu alte fiinte inocente: descoperindu-se, la plecarea acasa a unei detinute, o bucatica de hartie, in care biata Marioana ii scrisese mamei sale, in limba franceza, cateva cuvinte, ea a rasturnat – profitand de neatentia anchetatorului – calimara cu cerneala de pe birou peste misiva cu pricina, spre a impiedica descifrarea continutului. Cum nu aveam sansa unei calimari, folosind doar pixul pentru semnaturile ce mi se cereau, mi-a venit ideea sa mototolesc hartia, sperand sa fac sa dispara, in special, pasajul sinistrei mele culpabilitati: pupand in fund Partidul (mai ales ca in fund era scris pe romaneste, sfiindu-ma acum sa-l transcriu in forma sa originala!)
Pentru a pune capat gestului meu fraudulos, au tabarat cu totii pe mine, lovindu-ma cu pumnii, spargandu-mi ochelarii, umplandu-ma de sange si punandu-mi catuse la maini, fara sa se sinchiseasca de spaima si durerea sotiei mele. Pe la orele 5 dimineata m-au azvarlit intr-o masina, mi s-au pus ochelarii negri pe ochi si m-au adus la inchisoarea Uranus, unde am avut parte de cea dintai ancheta, legata de reconstituirea corpului delict, deteriorat de mine…

Biroul capitanului


Ei, ce te faci, Sergiule? Pe unde mai scoti camasa? Eu stam pe scaun, la o masa cam la 5 metri vizavi de biroul capitanului anchetator. Miop fiind si lipsit de ochelarii pe care mi i-au spart batausii securisti in noaptea arestarii, nu sesizam privirile lui iscoditoare, jocul psihologic binecunoscut, in vederea intimidarii victimei din fata, fastacita de ceea ce i s-a intamplat si, pe deasupra, complexata de noua sa situatie de proaspat detinut. Cand il banuiam stand cu nasul in dosarul meu nou-nout, incercam sa sterg cuvintele nepermise, transformand degetul in radiera si reusind pana la urma sa schimb pupand in fund pe altii (ultimul p inlocuind pe cel al partidului, scris tot cu litera mica).
Operatiunea mea a satisfacut pe reprezentantul inchizitiei comuniste, pe care-l auzeam razand pe culoarul inchisorii, impreuna cu alti ofiteri. Verificand, probabil, daca poemul meu satiric a fost difuzat sau nu, asa cum circulau, de la o ureche la alta, taioasele epigrame ale lui Pastorel Teodoreanu, si constatand caracterul intim al infractiunii mele literare, m-a lasat in pace, timp de o saptamana. De-abia la proces mi s-a adus acuzatia, intre multe alte mari abateri ca element dusmanos al regimului, de a fi aruncat cu noroi intr-un membru de onoare al Marii Adunari Nationale si poet de prestigiu al Republicii Populare Romane. M-am aparat, declarand: Pe cat de mare a fost Tudor Arghezi ca poet, tot atat de mare a fost si ca lichea, profitand sub toate stapanirile anterioare…
La 2 iunie 1959 am fost condamnat, in conformitate cu articolul 20, punctul 6 al Codului penal si cu articolul 30 al Codului familiei, la confiscarea totala a bunurilor mele personale. Iar conform articolului 101 al Codului penal, eram sortit unei condamnari la 12 ani de „detentie criminala” si la 3 ani de „interdictie corectionala” si de „confiscare” a bunurilor mele personale. Judecata a devenit definitiva prin respingerea recursului familiei, asa cum prevedea decizia nr. 354 din 3 iulie 1959 a Tribunalului suprem.2

La Jilava


Dupa cateva zile de asteptare in inchisoarea Malmaison din Bucuresti, unde am stat (inainte de a fi judecat si trimis la Jilava) cu doctorul Ahile Sari, care facuse mai multi ani de prizonierat in Uniunea Sovietica si care trecuse si el pe la Fortul 13 Jilava, ca sa stiu in ce fel de inchisoare va trebui sa-mi ispasesc cei 12 ani de temnita grea, tovarasul meu de celula mi-a povestit pe larg despre Jilava: „Ca medic, n-a putut sa nu-mi atraga atentia profilul inuman al paznicilor nostri: o adunatura de scelerati alcoolici, condusi de primul gardian, plutonierul Ivanica, un lombrozian tipic, si de capitanul Maromete, comandantul, un sadic. În celula se traia tot timpul la lumina becului. Singurul geam al celulei era vopsit. La aer eram scosi foarte rar. Locul de plimbare era in curtea din fata sectiei noastre, intr-un tarc de sarma ghimpata, unde, unul in spatele altui puscarias, cu capul plecat si cu mainile la spate, sub privirile atente ale militianului ce ne urmarea de dincolo de sarma ghimpata si a soldatului de sus, din postul de paza de pe creasta malului, ne invarteam circa douazeci de minute.
Într-una din zile cand am fost scosi la plimbare, tocmai cand sa ne bucuram de o raza de soare, abia facusem doua ture, auzim un tignal si-l vedem pe primul gardian, Ivanica, protapit in fata noastra. «Camera 4? În camera, pas alergator!» Ne-am executat toti, inclusiv batranii care abia puteau merge. În fata celulei ne astepta o echipa de militieni inarmati cu uneltele specifice profesiei: ciomege, impletituri din cabluri electrice, bastoane de cauciuc si, in mijlocul lor, rezemat intr-o bata lunga si cu noduri, ca sa se vada ca el e seful, Maromete insusi. Cu o privire care nu anunta nimic bun, urmarea «disciplina», adica felul cum intram si ne aliniam fiecare in dreptul priciului si «vigilenta», adica zelul cu care gardienii ne ajutau sa «executam ordinul», carandu-ne cizme in spate, ghionturi in coaste si pumni dupa ceafa. Maromete s-a uitat crunt de jur imprejur. Semn ca era nemultumit de toti si de detinuti si de militieni... La ora 12 noaptea s-au auzit primele urlete. Se deschidea cate o usa si urmau zgomotele specifice: icneli, injuraturi, tipete sfasietoare, gemete, sunetele infundate ale loviturilor. La Jilava acelor ani se practica acest fel de a face educatia detinutilor, pentru disciplinare, si ea consta fie din intrarea gardienilor intr-o celula si bataia acolo a tot ce misca, fie chemarea afara, pe coridor, a unuia si «prelucrarea» lui, dupa care era aruncat in celula ca un sac de cartofi si era chemat altul…”
În ce ma priveste, la Jilava am avut, printre multi altii, pe urmatorii colegi de celula: pe profesorul teolog Teodor M. Popescu, pe care il cunosteam, fiindca la el mi-am dat examenul de istorie universala a crestinismului, in toamna anului 1958; pe Petre Marcu Pandrea, cumnatul lui Lucretiu Patrascanu; pe doctorii Aurel Marin si George Soroiu, ultimul trecut prin inchisoarea de la Pitesti si victima a odiosului Turcanu; pe invatatorul Stefan Tumurug, ofiter de rezerva, caruia noi ii spuneam Fanica Tumurug, autorul celebrului cantec Colindul prizonierului, compus de el si cantat, impreuna cu un grup de ofiteri de razboi, in seara de Ajun de Craciun, in lagarul de la Vorkuta, dincolo de cercul polar. Reproduc o parte din acest „colind” tulburator de frumos:
La fereastra amintirii ne-adunam
Cantecul de altadata-l colindam.
si-a plecat un inger genele, tiptil,
Peste fruntea mea senina de copil.
Brazii ard in vatra vechiului catun,
Noi cantam colindul unui nou Craciun…
Doamne, cerne-n focul inimii zapezi,
Fruntea noastra, mama, iara s-o dezmierzi!
Doamne, Doamne, cresc nametii si pierim
Fara mama, fara tara, velerim…

Insa cel mai apropiat sufleteste l-am simtit pe tanarul doctor Emil Capraru, condamnat si el la ani grei de puscarie. Iata ce ii scriam la 31 mai 1992, la Bucuresti: „Nu stiu daca iti mai amintesti de detinutul Sergiu Grossu, cu care ai patimit intr-o celula, la Jilava. Ne aflam acolo, claie peste gramada, vreo 47 victime ale puterii comuniste instaurate de armata sovietica de ocupatie. Ceea ce n-o sa pot uita niciodata este celebra – pentru mine – sedinta de chiromantie, cand, analizandu-mi palma stanga, mi-ai spus ca am foarte pronuntate semnele spiritualitatii si ca ma voi implini, pe linia vocatiei mele, abia dupa varsta de 50 de ani. Dupa eliberarea din puscarie ma tot gandeam la prezicerile dumitale si nu vedeam nici o posibilitate de realizare, regimul comunist aratandu-se de neclintit.
 Totusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reusit sa plecam – sotia mea si cu mine – intr-o vizita turistica la Paris, pe 30 de zile, uitand sa ne mai intoarcem acasa. Cerand azilul politic, ne-am pus pe treaba si, astfel, la 51 de ani, in 1971, mi-au aparut in Franta doua plachete de poeme in limba franceza (La Chaine si Un rayon de soleil) precum si volumul Nous attendons une Nouvelle Terre. Iar la 15 octombrie aparea numarul 1 al mesagerului Bisericii Tacerii Catacom-bes, cea dintai publicatie occidentala consacrata crestinilor persecutati in tarile din spatele Cortinei de Fier si de Bambus. Tot cu ajutorul lui Dumnezeu am organizat conferinte in marile orase ale Frantei, am vorbit la radio Trans Europa din Lisabona despre aceleasi probleme, am pus bazele Editurii Catacombes, dand la iveala vreo zece carti, iar la alti editori parizieni am publicat Au fond de l’abime, Les Enfants du Goulag, Le calvaire de la Roumanie chrétienne si Maitresse, Dieu existe. Nu ti-am insirat aceste lucruri ca sa ma laud ci, mai mult, ca sa-ti confirm prezicerea dumitale…”

La Stramba


De la Jilava, am fost trimis, in luna septembrie, impreuna cu peste cinci sute de condamnati, mai intai in lagarul din Stoienesti, dormind in saivane si lucrand din greu la facerea unui dig. Apoi au urmat lagarul Stramba, dormind in baraci. De la Stramba ne-au dus la Periprava, pentru recoltarea stufului. De la Periprava, ne-a fost dat sa cunoastem lagarele Grindu si Gradina, la munca extrem de obositoare a campului… Apoi din nou la Stramba, in balta Dunarii, unde a murit Fanica Tumurug. Comandantul lagarului n-a vrut sa-l trimita la spitalul lagarului din Salcia. Asa s-a stins, cu gandul la toti cei dragi, in special la fetita lui, pe care trebuia s-o duca la scoala chiar in ziua arestarii sale. Plangea, amintindu-si de copila lui, pe care n-a vazut-o crescand, in perioada celor sase ani de prizonierat in Rusia sovietica.
La Stramba, comandant era locotenentul major Ganea, o matahala de om, care, daca nu-ti faceai norma in lunile de prasila, avea o placere deosebita sa te bata cu centura pe spinare sau sa te loveasca rautacios cu picioarele in coaste. Munca noastra tinea de agricultura. Brigadier era faimosul Lixandru Visan, un mare ticalos, care te turna la comandant pentru a fi batut, chiar daca, prasind, taiai un fir de porumb. Teribila munca, sub razele unui soare care iti provoca insolatie. Tot in lagarul Stramba am avut accidentul care ar fi putut sa ma duca la pierderea piciorului stang. Era intr-o luni, pare-mi-se 10 iulie 1960. Ne intorceam de la prasila, imbarcati in remorci de camioane. Ne duceau la lucru pe jos si ne intorceam spre seara, in niste remorci de camioane. Fiecare remorca era trasa de un tractor, condus de un caraliu care invata sa conduca. Remorcile erau pline de detinuti, inghesuiti pe vine. Eu ma aflam intr-o remorca, avand oblonul din spate lasat: se-deam cu picioarele atarnate… si, la un moment dat, tractorul care tragea remorca s-a oprit, iar tractorul din spate s-a oprit si el, bara sa lovindu-mi fluierul piciorului stang. Eu am strigat: „Vai, piciorul meu!” Totul era o rana sangeranda. Dar nu mi s-a fracturat piciorul. Sechelele accidentului le resimt si azi. Operatia „chirurgicala” n-o voi uita niciodata. Deoarece medicul chirurg, un detinut politic, fu nevoit sa inchida o spartura de peste 20 de centimetri, prin care iesise intreg muschiul piciorului stang, cosandu-l, timp de peste doua ore, fara sa ma anestezieze si posedand, pentru asa-zisa „interventie”, un ac de cusut obisnuit si sfoara de impachetat. Comandantul lagarului Stramba a evitat sa ma trimita la spitalul din lagarul Salcia, asa cum a procedat si in cazul lui Stefan Tumurug, care a si decedat la Stramba. Cu toate torturile si bataile indurate la intrarea in Jilava, la stuf si in lagarul Stoienesti, cu toate necazurile (foametea, distrofia, caderea in Dunare, fara sa stiu sa inot), am putut rezista. Caci, in pofida mizeriei materiale, cand nu mai poti, intervine Dumnezeu, ca sa te apere si sa te aduca acasa.
La Stramba, scutit de a lucra la munca anevoioasa a campului, stateam intr-un pat de sus al baracii, aproape de soba. Atunci am inceput sa compun poeziile care alcatuiesc volumul Univers simfonic, poeme compuse fara creion si hartie, in cap. si rostite mintal, spre a nu fi uitate. Chiar si cand mi-am reluat munca agricola, mergand spre locul de prasila, repetam poemele mele simfonice, in gand, ca sa nu le uit. Sau le declamam la doi prieteni puscariasi. În poeziile Universului meu simfonic, nu mi-am plans suferinta inchisorii, n-am cantat lacatele, bataile, inchisoarea, ci dorul de libertate, necesitatea credintei, frumusetea trairii cu Mantuitorul Iisus Hristos…

Citește totul despre:

Comentarii

loading...