Citeam, deunazi, poezia Ghimpii de Lucian Blaga, si am ramas pe ganduri, zambind cu duiosie: Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam/ odata trandafiri salbatici./ Aveau atatia ghimpi,/ dar n-am voit sa-i rup./ Credeam ca-s muguri/ si-au sa infloreasca. Da… da… curata minte de copilas!… Dupa ani, mintea de copil “creste” si simte, cu degetele, ca acei muguri erau de ghimpi, nu de flori: Te-am intalnit pe tine. O, cati ghimpi,/ cati ghimpi aveai,/ dar n-am voit sa te despoi/ credeam c-o sa-nfloreasca.
Si ma gandeam: pesemne poetul avea in vedere iubita, cand aceasta ne infioara cu frumusetile, cu gingasiile ei si ne poate pacali sa vedem in mugurii trandafirilor salbatici numai flori, nu si ghimpi. Dar… in viata ce o traim, atatia muguri ai semenilor, nu numai ai iubitei, rodesc in ei, adesea, nu flori, ci ghimpi… Si totusi, e bine sa ne pastram si candoarea, mintea de copilas… Citind aceste versuri, mi-am adus aminte de cuvintele mamei, pe care mi le spunea, strangandu-ma in brate, cu atata duiosie si tristete: “Eh, Mihai, Mihai, greu te mai coci la minte!… Cand vorbesti cu pisoii… cu vrabiile… cand zici ca zbori cu cocoarele pe ses, toamna… Daca n-ai invata la mine in clasa (mama mi-a fost si invatatoare), te-as duce la doctor. Greu te mai coci la minte, dragu' mamei!…” – si ma strangea la piept, lacrimand. Azi toate astea-mi trec/ pe dinainte si zambesc. Zambesc/ si hoinaresc prin vai/ Zburdalnic in bataia vantului. Eram copil. (Asa cum eu zburam cu cocoarele pe ses, toamna…)
Si iarasi ma gandeam: si la varsta maturitatii e bine sa ne pastram, macar cate un ceas, din cand in cand, candoarea copilasului care am fost si sa vedem in orice mugur doar flori… nu ghimpi!
