Am scris destul de des la rubrica "Biblioteca stranie" despre moarte si despre cum se moare, cititorul se va fi mirand deja, dar pur si simplu asa s-au nimerit lucrurile. As fi putut sa aleg, dintre romanele atat de neobisnuite ale lui José Saramago, Pluta de piatra, Memorialul manastirii ori Evanghelia dupa Iisus Hristos (cred ca ma voi ocupa si de acestea, candva) si, totusi, am ales acum si aici sa pledez pentru un alt roman: Intermitentele mortii (in traducerea Georgianei Barbulescu, aparut la Editura Polirom). si am ales acest roman intrucat Saramago scrie exact pe dos decat in textele analizate pana acum de mine, scrie adica despre cum nu se mai moare, intr-o tara catolica, incepand cu 1 ianuarie. Sa fie vorba despre o "greva a mortii", se chestioneaza reporterii de televiziune si clarvazatorii? In frenezia ei populara umanitatea a ajuns, oare, la dezideratul nemuririi? Ce sa fie la mijloc: hazard, alterare cosmica accidentala, coincidenta? Autoritatile sunt nelinistite si tin discursuri: poate ca vointa divina este sa nu se mai moara (dar cardinalul-sef protesteaza, afirmand ca moartea este necesara, caci fara moarte nu exista inviere, iar crestinismul tocmai pe acest lucru se bazeaza). Cei care sufera atroce sunt, insa, lucratorii specializati in pompe funebre care, in cele din urma, gasesc o solutie grotesc-amuzanta: daca nu mai mor oameni si nu mai are cine sa fie inmormantat, atunci macar animalele domestice sa profite de funeralii canonice, astfel incat comertul mortuar sa nu piara! Dar se revolta si lucratorii din spitale: ce-i de facut cu bolnavii aflati in coma si care, totusi, nu mai mor din pricina crizei cosmice? Solutia este trimiterea lor acasa, din moment ce oricum moartea nu mai functioneaza concret, altfel spitalele riscand sa se aglomereze si infecteze. Firmele de asigurari pe viata sunt si ele in pragul falimentului, iar azilele de batrani sunt in dubiu! Totusi, solutii strategice mai exista, pe ici, pe colo. O comisie mixta din filozofi, teologi si istorici ai religiilor se aduna sa dezbata care va fi viitorul fara moarte. Una din concluziile acestei comisii interdisciplinare este provocatoare: moartea nu a incetat neaparat sa existe, ci doar sa ucida, moartea si-a amanat si suspendat menirea. Biserica intentioneaza, insa, o campanie de rugaciuni, astfel incat moartea sa fie reinstaurata de Dumnezeu. si, totusi, un batran simplu de la tara, muribund si satul de viata, gaseste solutia: daca aceia pe moarte sunt transportati dincolo de granitele tinutului unde nu mai moare nimeni, exista posibilitatea ca moartea sa functioneze din nou normal. Ceea ce se si intampla. Mai departe, romanul lui Saramago se preschimba in descrierea bufa a unui exod aluvionar pe care Guvernul intentioneaza sa-l stopeze prin politii de granita. In paralel, insa, ia nastere o maphie (da, se scrie cu ph, nu cu f!) care urmareste, totusi, sa ingaduie muribunzilor sa moara (daca acestia sunt in faza terminala) ori chiar sa-i faca sa moara. Tarile vecine ale spatiului catolic unde nu se mai moare nu stau cu mainile in san: ele vor sa se protejeze de invazia muribunzilor teminali care trec granita, drept care baricadeaza cu armata punctele de trecere. Populatia tarii asediate are, insa, orgoliul ca pe teritoriul ei nu se mai moare, banuind o invidie metafizica din partea vecinilor strategici. Se improvizeaza, din nou, insa, macar o solutie efemera de intrare in legalitate: muribunzii in stadiu terminal vor fi trecuti granita, ca sa moara, dar dupa deces vor fi readusi in patrie pentru a fi inhumati oficial, crestineste. In mod previzibil, lucrurile tot nu iau sfarsit, speculativ vorbind: un ucenic-filozof are revelatia faptului ca non-moartea functioneaza doar pentru oameni, in schimb in regnul animal si vegetal extinctia continua sa se manifeste. Biserica emite si ea o noua teologie: aceea a mortii amanate.
Ceva-ceva tot trebuia sa se petreaca la un moment dat in actiunea deja trenanta a romanului: asa incat, dupa o perioada de opt luni de initiere in non-moarte, directorul televiziunii nationale primeste o scrisoare misterioasa tocmai de la entitatea numita moarte (cu minuscula), prin care este anuntat ca aceasta isi va reinstaura regatul firesc de lichidare, reintorcand fapturile umane la destinul lor banal, acela de pieritoare.
Partea ultima a romanului trebuia, desigur, sa surprinda: altfel ar fi dat gres autorul insusi, tocmai din pricina fanteziei sale debordante si luxuriante. Asa ca preastimatul cititor asista cum insasi moartea scrie epistole vestitoare ale decesului destinatarilor: dar este o moarte obosita, sastisita. In plus, una din scrisorile vestitoare ii este returnata: cineva (un violoncelist) pur si simplu nu vrea sa moara si atunci modesta moarte se infurie in sfarsit, desi este doar o functionareasa, cu un raft de fise umane la indemana, omnipotenta si omniprezenta precum dumnezeu (si acesta este scris cu minuscula de catre Saramago). Singurul tovaras si confident de voie, de nevoie, al mortii, este coasa (aceasta nu este de acord intotdeauna cu ceea ce face moartea, dar nu are incotro, rolul sau fiind exclusiv de consilier si raisonneur). Provocata, moartea il viziteaza pe violoncelist, pentru a vedea cine este cel care refuza sa moara, fara sa stie ca trebuie sa moara: nu gaseste decat un barbat matur si un caine. In preajma lor, mica moarte isi pierde impasibilitatea: de-abia acum afla ce-nseamna a fi om. Amusinandu-l pe nesupusul violoncelist, moartea va fi fascinata tocmai de banalitatea vietii acestuia, decantata pas cu pas, si, in chip nebanuit, agenta extinctiei se umanizeaza mai cu seama prin intermediul muzicii simfonice. Intr-o odaie tainuita din spatiul ei de functionareasa, moartea mica se preschimba intr-o femeie de 36 de ani: scopul ei este sa il seduca pe violoncelistul rebel; si nu doar ca se intampla astfel, dar ea insasi este sedusa, manifestand o pasiune rece si inversunata. Intrucat devine femeie si intrucat, in sfarsit, cunoaste dragostea, decesele vor fi din nou suspendate pentru nu se stie cata vreme. Acesta este finalul scintilant al lui José Saramago. Rotund, desavarsit si foarte omenesc, as spune. Ca de obicei, iata, insa, fragmentul meu preferat din carte: "Acum parea mai inalta, cu ceva mai mult corp, o doamna moarte asa cum trebuie, capabila sa faca sa-i tremure pamantul sub picioare, cu lintoliul care se taraste pe jos, ridicand fum la fiecare pas. Moartea e suparata. E vremea sa scoatem limba la ea." Dixit.
