Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Filme, politica, barfe, covoare rosii... si Raoul

A 58-a editie a Festivalului de Film de la Cannes Pentru Romania, semne bune Cannes-ul are A 58-a editie a celui mai important festival de film din lume, cel de la Cannes, a adus Romaniei un important premiu. Dupa ce anul trecut ...

Share

Iulia Blaga 0 comentarii

03.06.2005 - 00:00
A 58-a editie a Festivalului de Film de la Cannes
Pentru Romania, semne bune Cannes-ul are

A 58-a editie a celui mai important festival de film din lume, cel de la Cannes, a adus Romaniei un important premiu. Dupa ce anul trecut Catalin Mitulescu si Corneliu Porumboiu au obtinut Palme d'Or-ul pentru scurtmetraj si, respectiv, Premiul al doilea la sectiunea filmelor de scoala, Cinefondation, in acest an Cristi Puiu a primit pentru lungmetrajul "Moartea domnului Lazarescu" Premiul sectiunii "Un Certain Regard", unde a participat alaturi de alte 21 de filme. Este un mare succes al cinematografiei noastre care incet-incet isi gaseste locul in elita mondiala, dar e si o palma sonora pe obrazul CNC si al juriului care anul trecut respingea proiectul (acesta a obtinut in extremis finantare prin interventia directa la ministrul Culturii de atunci, Razvan Theodorescu.). Filmul lui Cristi Puiu a avut in unanimitate cronici excelente in presa straina, iar autorul lui a fost comparat cu mari nume ca John Cassavetes sau Krszysztof Kieslowski. La noi in tara, cineva din acel juriu de trista amintire i-a dat nota 4 pe linie. Sa fie Cristi Puiu bun numai "la export"? Nu. Filmul e intr-adevar foarte reusit si ar fi meritat sa faca parte din Competitia Oficiala. El spune o poveste universala- cea a unui om care moare- nu este un film social, despre situatia sistemului sanitar din Romania , si prin felul in care o face , impinge cinematograful un pas inainte. Totusi, nici primul film al lui Puiu, "Marfa si banii", selectionat si el la Cannes, n-a fost un succes de casa in Romania. Explicatia e simpla si bifurcata- Puiu nu face cinema comercial, iar publicul nostru nu e educat suficient pentru altfel de filme . Dar la fel cum selectionerii marilor festivaluri pot fi obisnuiti cu filmele romanesti, si publicul nostru ar putea fi in timp obisnuit. La Cannes, Cristi Puiu si echipa lui au fost tratati ca adevarate vedete. Au locuit la luxosul hotel Martinez (avandu-i ca vecini, printre altii, pe Ralph Fiennes, Kristin Scott- Thomas si Mickey Rourke), iar la ceremonia de decernare a premiului , pe randul romanilor s-a asezat si Maradona, venit la Cannes pentru ca Emir Kusturica, presedintele juriului, va realiza un film despre el. Dupa ce a declarat ca i-a venit ideea sa devina regizor vazand "Stranger than Paradise" de Jim Jarmusch, realizand mai pe urma o parafraza la scurtmetrajul acestuia, "Coffee and Cigarettes" (cu care a primit anul trecut Ursul de Aur la Berlin), Cristi Puiu a venit la Cannes cu un exemplar al filmului in geanta pentru a i-l face cadou cineastului american. Si a reusit sa-l cunoasca pe acesta, la petrecerea de final. A uitat insa sa-i lase o carte de vizita. Nu-i bai, daca vrea, Jarmusch poate da de Puiu.
La editia din acest an a Cannes-ului a venit si unul din laureatii de anul trecut, Corneliu Porumboiu, care , dupa Premiul al doilea obtinut la sectiunea Cinefondation, a fost cooptat in rezidenta festivalului, ceea ce a insemnat cateva luni petrecute la Paris alaturi de alti cinci tineri cineasti , pentru a-si definitiva primul proiect de lungmetraj. O alta prezenta romaneasca a fost scurtmetrajul "A Fist Full of Candies", realizat de Gabriel Sandru si prezentat , alaturi de alte sase "scurte" intr-o sectiune adiacenta festivalului , "Kodak European Showcase for New Talents". Filmuletul (are aproape sapte minute) e o productie UNATC si ii are in distributie pe Emil Hostina, Tudor Rapiteanu, Costica Barbulescu si Barry Mulligan. Oare Raoul a vazut aceste filme?

Palmaresul Competitiei Oficiale - o "zona libera" de reprosuri?
Spuneam ca filmul lui Cristi Puiu ar fi putut fi luat in Competitia Oficiala. El a fost cu mult mai bun decat multe filme de aici . De altfel , e semi-oficial faptul ca selectia se face si dupa considerente politice ori financiare. Anul trecut , de pilda, in competitie a intrat "Shrek 2", film amuzant, dar care evident nu avea ce cauta acolo. Acum, superproductia "Star Wars- Revenge of the Sith" (care a spart intre timp toate recordurile de incasari facute de un film in primul weekend) a fost prezentata in afara competitiei si in avanpremiera mondiala, desi Francis Ford Coppola, prieten cu George Lucas si partener de afaceri oenologice, ar fi pus o pila pe langa directorul artistic Thierry Fremaux ca acesta sa ia filmul in competitie. In acest an, printre cele mai slabe filme care au concurat pentru Palme d'Or s-au numarat "Kilometre Zero" de Hiner Saleem, coproductie Kurdistan- Franta (in fapt, primul film irakian din competitia canneza)- un roadmovie extrem de stangaci si de manierist, care in mod normal n-ar fi fost luat nici la Festivalul de film de la Caracal, "Bashing" de Kobayashi Masahiro, actual si el pentru ca vorbea despre felul in care e tratata in tara ei o japoneza luata ostatica in Irak, dar irelevant in plan estetic si lipsit de minime constructii logice . Mediocru a fost si filmul italian "Quando sei nato non puoi piu nasconderti" de Marco Tulio Giordana, odiseea unui copil italian cazut in Mediterana si recuperat de un vas de imigranti ilegali, odiseea prieteniei lui cu doi frati romani. Si acest film (bun probabil de difuzat pe micul ecran) pare sa fi fost selectionat pentru subiectul lui de actualitate, dar astfel Cannes-ul tinde sa devina mai mult o tribuna politica decat una a celor mai valoroase creatii de peste an. Si pentru ca se pretinde cea mai importanta manifestare de gen din lume, e normal ca si pretentiile sa fie mari, iar selectia sa ia in considerare filmele care ajuta cinematograful sa evolueze. Altfel, am vazut la Cannes, in competitie, filme slabe si mediocre, cum sunt cele mai sus pomenite, filme profesionist realizate dar fara sa fie remarcabile, filme semnate de cineasti cu firma si care nu le-au stirbit dar nici sporit prestigiu, filme banale realizate de cineasti cu firma si , in fine, vreo doua filme pentru care sa poti spune "Da, dom'le, pentru ele a meritat festivalul!"
Acum sa ne extindem un pic. Competitia recent incheiatei editii a 58-a a aratat foarte bine vazuta de departe, pentru ca, fata de anul trecut , a avut multe opere semnate de cineasti recunoscuti si abonati ai editiilor festivalului. Chiar s-a spus la Cannes ca acestia cand nu participa, fac parte din juriu- si deci se premiaza intre ei. La pomul laudat, e drept ca si eu, ca si altii, m-am dus cu sacul. Si iata cu ce m-am intors. "L'Enfant" de Jean-Pierre si Luc Dardenne, castigatorul Palme d'Or-ului , este un film cu accentuata tenta sociala, in stilul precedentelor filme ale fratilor ("La Promesse", "Rosetta" si "Le Fils"), dar de mai mic impact emotional decat acestea . Fratii Dardenne intra in clubul select al realizatorilor care au obtinut de doua ori Palme d'Or-ul, dar mie povestea naturalista a tanarului hot care isi vinde copilul si pe care-l recupereaza in extremis promitand sa revina la sentimente mai bune nu mi s-a parut cea mai rasunatoare din competitie. Cu un Jeremy Renier (descoperit de autori in "La Promesse") , extrem de convingator de altfel in postura de hot marunt care e in stare sa vanda absolut orice, pana si propriul copil, cu alura lui de film documentar, cu cadrajele lui stranse (care in "Le Fils" creau o adevarata angoasa), "L'Enfant" nu are insa percutanta taioasa si nici puturile psihologice pe care le provocau alte filme ale fratilor Dardenne. Alegerea lui pentru Palme d'Or a fost pentru mine o surpriza neplacuta. Ce parere o fi avut Raoul?
Iarasi n-a luat Jim Jarmusch Palme d'Or-ul
Ma asteptam , insa, si m-am bucurat ca "Broken Flowers" de Jim Jarmusch a facut parte din palmares, el fiind distins de juriul lui Emir Kusturica cu Marele Premiu al Juriului. Gurile rele spuneau ca acest lucru era de neevitat, data fiind prietenia celor doi cineasti, iar "gurile bune" ca Jarmusch era un candidat serios la Palme d'Or cel putin pentru faptul ca nu il mai primise niciodata. "Broken Flowers" era ocazia potrivita, dar juriul a fost de alta parere (in paranteza fie spus, alegerile lui, contestabile prin definitie, mie mi s-au parut in parte "pe bune", in parte realmente bizare.).
In "Broken Flowers", Jarmusch l-a luat pe Bill Murray din "Lost in Translation" cu arme, bagaje si privire stinsa . Murray interpreteaza rolul unui cincuagenar ramas singur dupa ce iubita il paraseste. Fostul Casanova, azi teribil de plictisit si de singur, afla dintr-o misterioasa scrisoare roz ca e fericitul tata al unui baiat de 19 ani. Un prieten saritor (excelent Jeffrey Wright) ii concepe un plan de atac si, pe baza listei cu fostele lui iubite, il determina sa plece intr-un periplu pe la iubitele rasfirate prin tara pentru a cauta indicii- lucrusoare roz, masina de scris, etc- pentru ca, din moment ce scrisoarea e anonima, e clar ca mama nu vrea sa-i fie dezvaluita identitatea. Nu conteaza de fapt ce se intampla in film , ca eroul nu descopera pana la final cine ii e fiul si cu cine l-a facut, ci conteaza faptul ca in spatele filmului spus atat de simplu se creeaza altele, facute din multiplele vieti pe care le-ar fi putut avea eroul daca ar fi ramas cu o femeie sau cu alta. Si toate aceste posibile filme se formeaza si se desfasoara in spatele privirii stinse a lui Bill Murray. (Sper ca Raoul e de aceeasi parere.) Filmul e plin de o nostalgie de bun simt, blanda si resemnata, deloc dulceaga, si exercita asupra spectatorului un fel de vraja. E dintre acele putine filme de la care iesi ca drogat (din familia "Lost in Translation"), fara a putea sa -ti explici cum s-a intamplat asta. Extrem de frumos a vorbit Jarmusch atunci cand si-a primit premiul. Dupa ce le-a multumit colegilor alaturi de care a concurat, a spus:" Mi-ar placea sa accept aceasta recompensa in numele tuturor cineastilor care isi asculta sufletul si care fac filme ramanand fideli viziunii lor. Cu totii facem parte din aceeasi familie si acest lucru ma onoreaza."
Pe o tema bizar de asemanatoare gloseaza si prietenul lui Jarmusch, Wim Wenders, a carui venire in competitia canneza era asteptata de mult, si cu atat mai asteptata cu cat filmul "Don't Come Knocking" era realizat dupa scenariul scris impreuna cu Sam Shepard (aceeasi echipa realizand "Paris- Texas", care a luat Palme d'Or-ul). Din pacate, Wenders nu mai poate duce. Faptul ca n-a mai facut film de mult se simte si n-au fost putini cei care au spus la Cannes ca poate ar fi mai bine sa se consacre fotografiei. In film, eroul interpretat tot de Sam Shepard, este un actor care inspre capatul unei cariere descendente, presarate cu scandaluri, droguri si femei, afla ca are un copil pe undeva. Din fericire, stie cine e mama acestuia (iar aceasta e interpretata de Jessica Lange care , culmea, si in filmul lui Jarmusch era una din fostele iubite). Dar la Wenders vraja nu mai functioneaza. Ideea de a introduce obisnuitele lui cadre fixe , ca niste fotografii, un fel de semne de carte intr-o geografie cu puternice accente psihologice, nu da suficienta marca unui film care se scufunda lent si sigur, cu fiecare secventa, in banalitate. Desi actorii dau tot ce pot, eroii n-au prezenta. Filmului ii lipseste viata, in alt fel de cum ii lipseste eroului.
O neasteptata surpriza a venit insa de la debutantul in ale regiei, actorul Tommy Lee Jones, care, ce-i drept, a avut mare noroc de scenariul elaborat impreuna cu si dupa ideile lui Guillermo Arriaga. "The Three Burials of Melquiades Estrada" este tot un road movie , dar unul semi-initiatic si foarte vag politic, a carui actiune se desfasoara in zilele noastre la granita Statelor Unite cu Mexicul. In stilul elaborat in "Amores peros" si "21 de grame", dar mult mai putin complicat (nu e un repros), filmul urmareste pe doar doua planuri temporale povestea unui emigrant mexican ucis de un granicer, dar mai mult pe cea a prietenului acestuia care trebuie, urmandu-si promisiunea, sa-l ingroape pe acesta in Mexic. "The Three Burials..." e si road-movie, si un pic de western, si film psihologic- genurile nu mai sunt atat de stricte astazi, dar ce tine toate elementele legate e onestitatea realizatorilor si sentimentul sincer al prieteniei care declanseaza si sustine intriga. Filmat extrem de frumos (de Chris Menges), in locatii poate putin prea spectaculoase, filmul ar fi meritat , pe langa Premiul de scenariu si pe cel de interpretare masculina (pentru Tommy Lee Jones) si unul de interpretare pentru Barry Pepper, care e realmente memorabil in rolul ucigasului silit sa-si spele pacatul dezgropand si carand mortul spre adevaratul loc de veci.

Michael Haneke e in continuare bine vazut
Austriacul Michael Haneke a primit nu numai Premiul de regie, dar si pe cele ale Juriului Criticii - FIPRESCI, respectiv, al Juriului Ecumenic. Filmul sau, "Cache", exploateaza virtutile camerei fixe, pe care o identifica cu diverse personaje si o foloseste pe diverse paliere temporale. Desi ideea nu e noua, Haneke se serveste bine de ea. Pe scurt, in film este vorba despre un realizator de televiziune care incepe sa primeasca casete video mai intai cu casa lui- filmata indelung, pe urma cu o strada necunoscuta, cu casa unde a copilarit samd. Nu aflam pana la sfarsit cine ii trimite casetele, dar Haneke se joaca cu noi, lasandu-ne de multe ori sa confundam casetele filmate de cineva cu propriile vise ori amintiri ale eroului. Mai mult decat faptul ca ar arata cum un eveniment de acest gen schimba psihologia personajelor, filmul este interesant prin felul in care se foloseste de un truc extrem de simplu pentru a modifica perceptiile spectatorului. Ingenios, Haneke aduce noutati la fiecare noua folosire a camerei fixe. Spectatorul - cel care are painea si cutitul - e de fapt liber sa creada ce vrea.
Premiul pentru cea mai buna interpretare feminina i-a revenit actritei israeliene Hanna Laslo. In filmul "Free Zone" realizat de cel mai cunoscut cineast israelian al momentului, Amos Gitai, ea joaca rolul unei soferite de taxi care impreuna cu o crestina americanca si cu o palestinianca parcurge un drum complex. Tot road movie (pare sa fie un procedeu foarte iubit azi, si ar merita psihanalizata optiunea cineastilor), "Free Zone" vorbea despre ce altceva decat politica folosindu-se de aceste trei femei atat de diferite, pe care viata le aduce la un moment dat impreuna pentru a-si putea cunoaste mai bine diferentele. Necazul lui n-ar fi tezismul cat platitudinea stilului (imagini supraimpresionate) si a intrigii. De departe cel mai bun element al filmului nu e Natalie Portman care o joaca pe americanca (de fapt ambii ei parinti sunt evrei), ci aceasta Hanna Laslo, o vedeta a spectacolelor de comedie din tara ei, aflata acum la a doua colaborare cu Gitai, si care e o actrita adevarata. Respira personajul prin toti porii, prin fiecare privire. Si are un umor extraordinar. Nu e clar insa daca premiind-o, juriul a premiat-o chiar pe ea sau pe Amos Gitai.
Nu a intrat deloc in palmares asteptatul, altfel, "Manderlay", a doua parte a trilogiei consacrate de Lars Von Trier Statelor Unite (de altfel acesta a declarat la conferinta de presa ca, desi danez dupa buletin, se simte cetatean american pentru ca a asimilat vrand-nevrand cultura americana). Poate pentru ca juriul (ca si critica) a descoperit ca cineastul premiat in anii trecuti nu si-a schimbat deloc modalitatile stilistice, inovatoare in "Dogville", desi a schimbat interpreta - Grace - Bryce Dallas Howard apare in locul lui Nicole Kidman, si pe tatalui lui Grace- Willem Dafoe joaca in locul lui James Caan. De asta data, s-ar parea ca trimiterile biblice se sterg. Grace ajunge la plantatia numita Manderlay, situata in Alabama. Batrana stapana (interpretata de Lauren Bacall, prezenta si in "Dogville") e pe punctul sa moara, iar moartea ei o determina pe Grace sa-i elibereze pe sclavii negri. Pozitia acestora fata de nou castigata libertate e excelent rezumata intr-o fraza:" La Manderlay noi, sclavii, luam cina la ora 7. La ce ora iau cina oamenii liberi?" Investigarea de catre Von Trier a relatiilor de putere, a libertatii si servitutii, extrem de actuala datorita interventiei americane in Irak, duce la o concluzie nu tocmai fericita. O spune Von Trier intr-un interviu:" Democratia trebuie sa inceapa de undeva. Dar de aceea e extrem de dificil sa o instaurezi cu forta. Orice alt sistem de guvernamant e mai usor de impus prin forta. (...) E clar ca albii poarta intreaga responsabilitate a opresiunii. (...) Dar filmul pune chestiunea alegerilor care se ofereau fostilor sclavi intr-un oras liber. Daca societatea nu e pregatita sa-i primeasca cu bratele deschise, n-ar fi poate mai buna o stare intermediara care sa le permita sa evolueze lent? Cu conditia, fireste, ca evolutia sa se faca in directia cea buna."

"Last Days" Ð cum sa intri in moarte
Nu a intrat in palmares nici "Last Days" de Gus Van Sant, film pentru care personal as fi votat cu ochii inchisi. Si el a fost asteptat cu mare nerabdare, cu atat mai mult cu cat se stia ca e un film despre ultimele doua zile din viata lui Kurt Cobain. Acesta se numeste in film Blake, are o trupa (nu stim care) , si nu canta in film piese Nirvana. Asta pentru ca n-au fost obtinute drepturile de la sotia defunctului, Courtney Love. Sa fie numele Blake un apropo la filmul lui Jarmusch "Dead Man"? E foarte posibil. Caci , ca si eroul interpretat de Johnny Depp si ca in atatea alte filme din editia acestui an, Blake/ Kurt parcurge un drum, in acest caz unul spiritual si decisiv, spre moarte. Aparatul de filmat il urmareste pe erou de cele mai multe ori din spate (cum se intampla si in "Elephant", citand jocurile pe calculator). Prin padurea din jurul casei, umbland ca un ratacit, ca un abulic, ori prin casa larga unde el pare mai degraba o fantoma (e aproape de neobservat pentru prietenii lui.). El circula si prin niste buzunare temporale, caci Gus Van Sant deviaza de la firul cronologic si revine pe urma , marind astfel senzatia ca vezi filmul ca si cum ai fi drogat (de altfel, acesta e pana acum motivul cel mai verosimil al decesului rockerului). Desi Van Sant da de inteles la final ca eroul s-ar fi sinucis, fiind sub influenta drogurilor, acest lucru nici nu e perceput ca un deznodamant. Ceea ce conteaza sunt cele doua zile stranii in care viata si moartea se suprapun pentru ca peregrinarile eroului sa-l duca pana la urma in moarte. Filmul este un omagiu adus lui Cobain, dar si propria investigare a cineastului asupra fenomentului mortii care trebuie ca e de fiecare data anuntat si pregatit cumva. Fata de filmul lui Cristi Puiu, care trata despre ultimele sase ore ale vietii unui om intr-un stil minimalist, cu o pregnanta senzatie de real, filmul lui Van Sant circula prin vinisoare subtiri pe dedesubtul unei realitati fluide. Din pacate, juriul n-a apreciat filmul. Oare pentru ca Gus Van Sant a fost recent premiat la Cannes? (In urma cu doi ani a luat pentru "Elephant" si Palme d'Or-ul, si Premiul de regie.)
Alti doi cineasti cunoscuti ai momentului - intamplator amandoi canadieni - Atom Egoyan si David Cronenberg- au venit insa la Cannes, in competitie, cu filme "de meseriasi" - adica perfect realizate la toate nivelurile, dar nu remarcabile. Nu au intrat nici ei in palmares, desi filmul lui Cronenberg, "A History of Violence", era vehiculat ca pretendent la Palme d'Or de catre critici si public. Adaptare pentru marele ecran a unor benzi desenate, poveste a unui cetatean model a carui viata anterioara de criminal iese brusc la iveala si schimba cu totul existenta familiei lui- filmul lui Cronenberg stralucea prin felul in care regizorul controla situatiile, prin interpretarea corecta, retinuta a lui Viggo Mortensen, dar nu era un varf, nu te pleznea peste ochi cum o facea "Crash", un alt film al canadianului, nu iti dadea de gandit si nu te incurca printre niveluri de realitate cum o facea "ExistenZ". Si Atom Egoyan a venit cu un film mai comercial decat in nota lui obisnuita, dar nici al sau "Where the Truth Lies" nu era mai mult decat un thriller foarte bine orchestrat . In schimb, mai interesant a fost filmul care a deschis festivalul, "Lemming" de Dominik Moll, un thriller care dovedea mai mult rafinament. (Printre reprosurile unora a fost si acela ca s-a deschis festivalul cu un film din competitie, cand anul trecut Cannes-ul s-a deschis cu unul din afara competitiei, "La Mala Educacion" de Pedro Almodovar.).
Pe langa toate aceste filme din esalonul de "artisti" ai celei de-a saptea arte, la Cannes s-a mai vazut tot in competitie si spectaculosul si supra- mediatizatul "Sin City", realizat de Frank Miller si Robert Rodriguez cu ajutorul prietenului Quentin Tarantino. Cele mai moderne procedee tehnice care faceau ca pelicula in alb-negru sa primeasca vagi tuse de culoare, frumusetea pur fizica a filmului, vedetele de pe generic (Bruce Willis, Mickey Rourke, Benicio Del Toro- care au venit pe Croazeta sa sustina filmul) nu aveau cum sa atenueze lipsa de poveste, saracia si defectuoasa tratare a subiectului.
Acesta a fost Cannes-ul din acest an. Ar mai trebui adaugate, pentru culoare, spectaculosul foc de artificii de la final, multimea de gura-casca, fotografii care seara bantuiau prin zona ca niste ciocli obositi, barfele (Javier Bardem s-ar fi cuplat cu colega de juriu, Salma Hayek; Emir Kusturica isi convoca juriul in fiecare zi pentru consultari, dar el nu venea niciodata; lui Emmanuelle Beart i-a cazut o bretea si si-a dezvelit un san in fata fotografilor, chiar pe covorul rosu.).
E momentul sa ajungem si la Raoul. Cine e nimeni nu stie, dar a devenit de cativa ani obiectul glumei jurnalistilor de la proiectia de seara de la Sala Debussy - o voce masculina, nu se stie a cui, il striga pe Raoul chiar inainte sa inceapa filmul. Raoul nu raspunde niciodata, dar toata lumea se distreaza si aplauda. Dincolo de festival, insa, Cannes-ul are o viata linistita. Restaurantele se inchid devreme, oamenii isi vad de ale lor, chiar daca seara vin sa se plimbe pe Croazeta pentru a mai vedea ce se intampla. Cand nu e festivalul, Cannes -ul cred ca e alt oras. Probabil ca si festivalul e un oras in sine. De aici si senzatia ca, data fiind amploarea lui, Cannes-ul festivalului nici nu face parte din Franta, ci ca este un fel de zona libera.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...