20.8 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăSportAtletismFestivism si adevar istoric

Festivism si adevar istoric

Intre amintirile legate de anii de scoala, mi s-a pastrat si intaia intalnire cu povestea neamului nostru. Cu decenii in urma, istoria patriei era predata micilor elevi incepand cu clasa III-a primara si manualul cuprindea razboaiele daco-romane, perioada Evului Mediu, dar si multe legende despre faptele de vitejie ale stramosilor nostri. Totul insotit de un bogat material intuitiv si prezentat pe intelesul unor copii de 8-9 ani. Bunaoara, la capitolul dedicat luptelor dintre Traian si Decebal, cititorul putea completa un desen asternut pe o pagina intreaga. Acesta infatisa o casa taraneasca, langa pridvorul careia se afla un falnic legionar roman, imbracat cu tunica, pieptar de otel si espadrile. Nu purta coif si sabie, ca tot omul in clipele de ragaz. Langa el, graficianul inchipuise o taranca autohtona cu o vestimentatie ce amintea straiele populare romanesti. In prim-plan, un baietel de 3-4 anisori, doar cu o camasuta pe el, se juca in tarana. Imaginea avea o explicatie duioasa: “Asa s-a nascut poporul roman”.

“In calea rautatilor”
Paradoxal, aceasta formula naiva prin care autorii manualului au inteles sa prezinte scolarilor etnogeneza neamului nostru a stat multa vreme si in gandirea unor istorici, chiar la inceputul veacului XX. De fapt, si astazi, cetateanul cu instructie modesta sau fara interes pentru istoria Romaniei e dispus sa accepte o astfel de ecuatie etnogenetica, fara sa-si puna alte intrebari. Pentru el, nasterea poporului roman e, simpla minte, rezultatul unor stramosesti relatii amoroase interetnice. Cu alte cuvinte, in numai 150 de ani, dacii “aninati de munti” (Florus) si-au parasit limba, obiceiurile, datinile pentru a se dizolva si a pieri in masa colonistilor, adusi “ex toto urbe Romano” (Eutropius). Intr-o formula sugubeata, pe care mi-o ingadui numai din dorinta de a insenina cu o gluma relatarea mea gazetareasca, sosirea pe lume a romanilor ar suna cam asa: Dupa terminarea razboiului, blondele dacite au inceput sa se dea in vant dupa oachesii sudului (cum o fac si astazi fetele noastre cand le ies in cale straini cu parale), in vreme ce frumoasele romane, auzind de atletica sexuala a balanilor din nord, s-au grabit sa faca turism in Dacia Felix si, uite asa, din aceste nabadaioase, fertile si zorite relatii matrimoniale, s-au nascut bravii romani, care au imprumutat de la genitorii lor un vagon de calitati, dovedindu-se darji, harnici si drepti (cum spun si versurile cunoscutului cantec al lui Ion Vidu).
Lasand gluma la o parte, e locul sa amintim ca stiinta istorica a exclus demult schemele simpliste si simpatetice de etnogenie. Noi informatii si importante descoperiri arheologice si epigrafice au permis cercetatorilor sa aiba o alta viziune asupra trecutului indepartat si sa vada in formarea poporului roman rezultatul unui proces complex si de durata. Din pacate, documente de importanta capitala pentru cunoasterea conflictului daco-roman si a urmarilor lui s-au pierdut pentru totdeauna. Este vorba, cum se stie, de Comentariile imparatului Traian, Getica medicului Criton si scrierile filozofului Dion Chrisostomul. Asta ii obliga pe specialisti sa ramana in continuare, intr-o anumita masura, pe terenul prezumtiilor si ipotezelor. Dar nimeni, nici chiar cei mai inversunati dusmani ai natiunii noastre nu ne pot tagadui originea latina, din moment ce fondul principal de cuvinte al limbii vorbite indica limpede, ca lumina zilei, desprinderea noastra dintr-o populatie romanica.
Am amintit acest episod, deoarece el mi se pare sugestiv pentru modul in care unii istorici (bine intentionati, de altfel) s-au straduit sa echipeze cu haine festive trecutul national. Supralicitarea faptelor de eroism – au apreciat scientistii lucizi – ca si obsedanta preocupare pentru descoperirea unui trecut neaparat glorios reprezinta in viata popoarelor o boala de tinerete. “Popoarele tinere sunt dogmatice”, observa filozoful D.D. Rosca. Iar cele ramase de caruta timpului din pricina conditiilor istorice vitrege imprumuta psihologia rudei sarace. Iar omul de conditie modesta este tentat, uneori, sa iasa in lume cu o fata care nu e a lui. Dar, Doamne, nu suntem vinovati ca soarta ne-a asezat “in calea rautatilor” si valurile de migratori ne-au impiedicat secole la rand sa ne constituim ca stat, iar mai apoi am stat impartiti intre trei imperii tiranice. Ca obrocul celor puternici a facut sa ne temem de ziua de maine si de aceea sa devenim banuitori, precauti, obedienti si, nu odata, obligati la abdicari dureroase.
Nu e mai putin adevarat ca si discreditarea trecutului national prin aprecieri negativiste, demolatoare, se dovedeste daunatoare, chiar periculoasa si cu efecte nefaste asupra unitatii de constiinta a semenilor nostri si a respectului fata de lupta si nazuintele stramosilor. Si pericolul exista. Fiindca – asa cum observa Emil Cioran – romanul e mai dispus ca oricare altul la autocritica si exagererea metehnelor sale. Dorita este restituirea faptului de istorie prin totala lui eliberare de mitizari sau demonetizari si prezentarea lui in spiritul celor propuse de Teodor von Ranke (1795-1886), parintele scolii obiectiviste germane: “A scrie istorie inseamna a consemna faptele asa cum s-au petrecut ele cu adevarat”.
Si inca un lucru deosebit de important: sa nu uitam nici o clipa ca, vreme de patru decenii, istoriografia comunista a muncit din greu la falsificarea trecutului national, ocolind meritele unor eroi si oameni politici, scotand din anonimat persoane obscure, prezentand drept pozitive conceptii gresite si amendand lupta pentru adevar si dreptate a unor ilustri inaintasi.
Cateva momente desprinse dintr-o istorie bi-milenara ma vor ajuta, cred, sa-mi sustin cu exemple consideratiile de mai sus. Voi incepe cu un episod de la cumpana veacurilor XVI-XVII.

Binefacerile Vienei
Mai multe generatii de elevi au aflat din cartile de istorie cum Mihai Viteazul, acest erou intre eroi, a adus intre granitele aceleiasi tari toate provinciile romanesti, pornind cu buna stiinta de la dorinta de a infaptui unitatea nationala a poporului roman. Acest barbat de seama s-a distins ca un neintrecut comandant de osti, aprig aparator al crestinatatii, om politic si diplomat subtil, cu mari biruinte asupra armiei turcesti. Dar cucerirea Moldovei si a Transilvaniei nu a avut ca temei unitatea de neam si limba a romanilor din cele trei provincii, ci doar “pohta” domnitorului de a avea o tara mare si puternica in fata invaziei otomane. Asta deoarece, la vremea respectiva, o asemenea comprehensiune si un astfel de demers intelectual erau de negasit nu numai in tarile romane, ci in intreaga Europa. Chiar la inceputul secolului al XIX-lea, de pilda, romanii ardeleni n-aveau in vedere unirea cu Tara, ci doar castigarea unor privilegii in imperiul austro-ungar si crearea unei unitati culturale cu provinciile de peste munti. Marele voievod ramane la fel de maret si fara de pereche in istoria tarii si daca nu i se ornamenteaza imaginea cu o gandire previzionara.
Un rol nefast in portretizarea marilor inaintasi l-au avut si filmele naivo-patriotarde de inspiratie ceausista, turnate de Sergiu Nicolaescu. Decebal, Mihai Viteazul si alti oameni de seama ai veacurilor apuse demonstrau o gandire atat de moderna, incat pareau cu totii absolventi ai Academiei “Stefan Gheorghiu”. Dar sa nu fim prea rai cu domnul Nicolaescu. In intreaga lume, filmele istorice nu-si propun decat cu rare exceptii sa reconstituie trecutul. Autorii lor urmaresc doar sa obtina profit. Lumea vine la cinema sa o vada pe Liz Taylor in Cleopatra si pe Brat Pitt in Achile.
Istoriografia comunista – cum aminteam – a incununat cu lauri, nu o data, ideile si reactiile contraproductive ale unor politicieni si oameni de cultura. Au fost elogiate, intre altele, incercarile lui Nicolae Balcescu de a-l determina pe Avram Iancu sa se angajeze intr-o alianta militara cu revolutionarul Kossuth Lajos pentru o lupta comuna impotriva imperialilor austrieci. O dovada de regretabila distorsiune in gandirea politica a marelui nostru istoric, care a demonstrat in acest caz o necunoastere a situatiei politice si sociale a romanilor din Ardeal. O victorie maghiara asupra austriecilor ar fi insemnat aservirea totala a Transilvaniei intereselor unguresti si, fatalmente, dezlantuirea unei prigoane endemice asupra populatiei romanesti majoritare. Vazut de la Paris, imperiul habsburgic nu aparea decat ca o monarhie absolutista, inchistata, tiranica, punct de vedere adoptat si de Nicolae Balcescu. In realitate, daca romanii ardeleni, atat de urgisiti, s-au bucurat uneori de sprijin, acesta a venit intotdeauna din partea curtii imperiale din Viena. “Austriecii au construit in Ardeal nu numai poduri si fabrici”, noteaza istoricul Sorin Mitu. “Ei au marcat puternic si identitatea culturala a provinciei, profilul ei spiritual”. Faptul a fost subliniat de-a lungul veacurilor de mai multi carturari transilvaneni. O face inca din secolul al XVIII-lea invatatul iluminist Samuil Micu Clain. El il descrie pe imparatul Leopold I (1657-1705) ca pe un “stapan drept”, sub domnia caruia “romanii Transilvaniei au inceput sa renasca”. Prin cuvinte de recunostinta sunt apreciate deopotriva domnia Mariei Tereza si zelul reformator al lui Iosif al II-lea, ce avea sa dea un mare imbold iluminismului romanesc. La randul lui, corifeul Scolii Ardelene n-a fost nici el lipsit de greseli omenesti. El isi sfatuieste enoriasii sa nu-si piarda timpul invatand limba franceza si alte limbi, deoarece aduc nebunia intre oameni, indepartandu-i de viata crestineasca. De asemenea, pe Horea, capetenia rasculatilor de la 1784, il numeste “om blestemat”.
Dar chiar si mai aproape de zilele noastre, publicul larg continua sa perceapa gresit sau in imagini spalacite episoade istorice la care, paradoxal, s-a intamplat sa fie chiar martor. Gandirea comunista amprenteaza si azi, cu destula putere, judecata cetateanului mediu.
Dupa stiinta mea, nu avem inca o lucrare care sa prezinte realist fara codeli, intr-o cuprinzatoare retrospectiva critica, reactia politicienilor nostri fata de imanenta izbucnire a celui de-al doilea razboi mondial. Nu a fost amendata cu destula fermitate obtuzitatea unor inalti dregatori, care au crezut aievea ca a doua conflagratie mondiala o va repeta pe prima, iar tendintele hegemonice ale Germaniei vor fi neutralizate de alianta franco-britanica, sub scutul careia romanii aveau toate motivele sa doarma linistiti. Naiva credinta dainuia la o ora cand de o parte si de alta a hotarelor se pregateau de invazie doi monstri inarmati pana in dinti: Reichul hitlerist si Rusia sovietica. Or, intr-o asemenea situatie disperata, nu de politica frondei aveam nevoie, ci de una abila, sireata, de genul “ma fac frate cu dracul pana trec puntea”, oricum mai apropiata de o sansa virtuala de a scapa de razboi si de rapt teritorial. Cu atat mai mult cu cat, sub ochii nostri, dusmanii declarati ai Romaniei, ungurii, rusii si bulgarii, trecusera de partea Germaniei naziste. In acest context, o atitudine inflexibila a demonstrat si un diplomat de talia lui Nicolae Titulescu, altminteri reprezentant stralucit al intereselor Romaniei la Liga Natiunilor. Contributia lui la actualizarea conflictului cu puterile Axei nu poate fi contestata.

De patru ori
Am discutat cu doi tineri istorici despre toate acestea. Mi-au raspuns ca au in plan o lucrare care sa cuprinda si erorile politice ale amintitului politician, dar nu e momentul sa o publice, deoarece icoana lui Titulescu e prea aureolata de merite. Sancta simplicitas! Dar nimeni nu cere ca marele barbat sa fie coborat de pe soclu! E vorba de mai multa acuratete in judecarea activitatii inaintasilor nostri. Greseli de judecata si apreciere s-au strecurat nu o data chiar si in mintile unor indivizi geniali. Albert Einstein, chiar el, declara in 1932: “Nimic nu ne indreptateste sa credem ca se poate scoate energie din atom”. E adevarat, ipotezele contrafactuale prin care se imagineaza un curs al istoriei, ca urmare a unor alte decizii decat cele luate la un moment dat, nu pot fi adevarate. Greu de spus cat de bine sau rau ar fi adus o eventuala schimbare de macaz, deoarece scurgerea timpului e plina de imponderabile.
Putin s-a vorbit si cu destula sovaiala despre atitudinea deloc onoranta a Romaniei in fata somatiilor belicoase sosite in 1940 de peste fruntariile tarii. In fapt, intr-un interval de patru ani, tara noastra s-a PREDAT de patru ori: la 26 iunie dupa ultimatumul sovietic, la 30 august in urma arbitrajului de la Viena, la 7 septembrie cand a cedat Cadrilaterul bulgarilor si la 23 august 1944 in fata navalei bolsevice. Situatie fara precedent in Europa. Tari mult mai mici si mai prost inarmate si care au stiut din primul moment ca vor fi invinse s-au opus cu indarjire agresorului. Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia au cazut infrante, dar pe campul de lupta. Polonia a luptat vitejeste cu doi uriasi. Iugoslavia si Grecia au infruntat cu eroism masina de razboi germana. Ca sa nu mai vorbim de finlandezi, un popor de numai trei milioane de locuitori, ce a castigat admiratia intregii lumi prin curajul de a tine piept, cu arma in mana, colosului bolsevic.
In Romania, guvernantii au hotarat altfel, cu toate ca, in tara, militarii si paturi largi ale populatiei isi clamau dorinta de a apara hotarele patriei cu orice sacrificiu. Imi amintesc cum, in august 1940, un frate de-al mamei, capitan de infanterie, aflat pe linia fortificata de la Sacuieni (Bihor) a refuzat, impreuna cu un grup de camarazi ofiteri, sa paraseasca dispozitivul de lupta, ca urmare a dictatului de la Viena. Abia la somatiile superiorilor si la amenintarea ca vor fi inaintati Curtii Martiale, razvratitii s-au vazut siliti sa lase cale libera maghiarilor, fara sa traga un foc. Mi s-a mai povestit de asemenea cum in iunie 1941, populatia Iasiului a iesit in strada sa petreaca in urale plecarea ostasilor la lupta impotriva cotropitorilor bolsevici. Romanii doreau sa lupte, nu sa se predea, si vointa lor colectiva s-a aflat in dezacord cu dezonoranta suplecaciune a guvernantilor si a regelui Carol al II-lea. Desigur, din nou speculatiile post tenebras sunt departe de a releva cu exactitate hotararile cele mai potrivite ce trebuiau luate la un moment dat. Personal ma alatur totusi celor care apreciaza ca Romania avea datoria sa infrunte atacurile dusmanilor. Alta ar fi fost starea de spirit a romanului, stima si increderea fata de sine insusi. Am fi patit-o mai rau ca altii? Nu cred. Ungurii au murit de gat cu nemtii, dar regimul de ocupatie sovietic nu s-a aratat mai dur in tara lor decat in Romania. S-au bucurat de mai multa clementa polonezii, cehii, popoare cotropite de nazisti? Nici pomeneala. Urgia stalinista a lovit pretutindeni si poate cel mai cumplit pe teritoriul romanesc. E locul sa amintim ca Iuliu Maniu, marele om politic si artizan principal al trecerii noastre de partea coalitiei antihitleriste, avea sa recunoasca, in chiar toamna lui 1944, ca a avut prea multa incredere in sprijinul anglo-american.
In ceata continua sa ramana, mai ales pentru cei care au trait si s-au scolit in anii comunismului, situatia politica, sociala si economica a Romaniei in perioada dictaturii antonesciene. Nu putini ne vad tara de atunci dominata de un regim fioros de tip nazist, cu lagare de detinuti, teroare si mizerie materiala. In fapt, pentru a obtine un tablou veridic despre situatia economica, politica si sociala a perioadei la care ne referim, cercetatorul n-are nevoie decat de cativa indicatori globali, lesne de obtinut din arhiva timpului. O cale poate fi si aceea de a raspunde cu argumente cifrice urmatoarelor intrebari: 1. Cati detinuti politici s-au aflat in temnitele Romaniei intre 1940-1944? 2. Ce opere beletristice de mare valoare si lucrari de filozofie, sociologie etc. au fost create in aceeasi perioada? 3. Ce raport intre cerere si oferta a existat in domeniul marfurilor alimentare si de larg consum? 4. Au existat unitati industriale falimentare sau care sa nu-si poata desface marfa pe pietele interne sau externe? Apoi, pentru o comparatie cu binefacerile bolsevismului, operatia ar trebui repetata, dar avand ca obiect tot un interval de patru ani, sa zicem cel dintre 1956-1960. Nu e greu de estimat ca diferenta s-ar dovedi naucitoare. Magazinele si targurile taranesti erau pline cu produse, iar marea majoritate a cetatenilor traiau fara frica politiei politice. E adevarat, nimeni nu era fericit pe de-a-ntregul intr-o tara cu teritoriul ciuntit si aflata in stare de razboi, dar haosul economic, mizeria neagra si cumplita teroare au aparut abia odata cu instalarea comunismului.
Biografia maresalului Antonescu a fost si ea prezentata trunchiat, golita de orice merite. Se intelege, nimeni nu are dreptul sa nege faptul ca dictatorul a avut un sac de pacate si este in buna masura raspunzator de atrocitatile savarsite impotriva populatiei evreiesti. S-a vorbit pe larg despre aceasta. Antonescu a crezut totusi sincer ca poate reface granitele tarii prin forta militara. In acelasi timp, cum o dovedesc documentele timpului, s-a opus presiunilor lui Hitler de a trimite evrei in lagarele de exterminare din Germania si Polonia. S-a spus ca a reactionat astfel fiindca a presimtit infrangerea armatei naziste. Tot ce e posibil. Numai ca istorie se cheama ceea ce a fost, nu ceea ce putea fi. In schimb, unui fascist notoriu, regentului Horthy Miklos, raspunzator de moartea a sute de mii de inocenti, in marea lor majoritate evrei, i se aduc omagii in tara lui. Paradoxal, o prezentare nepartinitoare a episodului antonescian a facut o carte editata in 1979: “Preliminarii politico-diplomatice ale insurectiei romane din august 1944”, datorata regretatului istoric I. Simion.
Cu slabe reactii au intampinat istoricii nostri, dar mai ales oamenii politici scandaloasa si netrebnica incercare de minimalizare a holocaustului comunist. Un asemenea afront adus suferintei poporului roman a fost posibil si deoarece nu a existat o condamnare oficiala a genocidului bolsevic. Am asistat neputinciosi cum procesul comunismului este mereu amanat, o atitudine reprobabila avand chiar si actualul presedinte, care, cum se stie, a cerut “probe” in acest sens. Nu e de mirare ca unii tineri se intreaba astazi daca nu cumva batranii spun brasoave cand povestesc despre ororile anilor '50. Ma indoiesc ca actuala comisie infiintata sub presedintia politologului Vladimir Tismaneanu isi va duce la bun sfarsit mandatul. Majoritatea membrilor sunt persoane tinere, care si-au trait viata intr-o perioada “pacifica” a dictaturii comuniste, cum poate fi numit intervalul 1964-1989, in comparatie cu apocalipsa anilor 1948-1964. Numai cei care au cunoscut nemijlocit grozaviile stalinismului pot reconstitui cu exactitate bestialul capitol, botezat chiar de comunisti “obsedantul deceniu”.
Ei bine, tendinta de voalare a unor episoade sau stari de fapt, ca si hiperbolizarea valorilor nationale opereaza modificari nedorite nu numai in studiile de istorie. Este vorba intre altele si de supraestimarea zestrei naturale a Romaniei.

Post '89
Inca din vremea regimului comunist, politicienii si economistii de salon (cei care, in cercuri restranse, imaginau solutii pentru iesirea din criza a societatii romanesti) considerau ca agricultura si turismul ar trebui sa fie domenii de interes preferential, date fiind bogatiile solului arabil si frumusetile patriei.
Soarta economiei agrare e cunoscuta. Dupa colectivizarea pamantului, sub amenintarea armelor si urbanizarea fortata a satenilor, a urmat degringolada post-revolutionara. Faramitarea terenului arabil si lipsa de productivitate au transformat agricultura intr-un mijloc firav de supravietuire in familia gospodarului rural. Asta nu l-a impiedicat pe prim-ministrul din 1992, Petre Roman, sa se impauneze ca a castigat pariul cu agricultura. (Ma indoiesc ca fatosul politician poate deosebi porumbul de patrunjel.) Alta a fost situatia in celelalte tari dezrobite. Asa de pilda, in fosta RDG, taranii au transformat colhozurile inca din 1990 in asociatii agricole si fermele lor de azi exceleaza prin productii-record. Da-i, Doamne, romanului mintea cea dintai a neamtului!
Cu turismul national, alt faliment in serie. De fapt, gospodarii lui s-au ghidat dupa o parere preconceputa, ce staruie printre visatori inca din vremea scriitorilor pasunisti: aceea ca Romania n-ar avea seaman pe lume cu peisajele sale. E adevarat, dispunem si noi de zone incantatoare, avem ce arata vilegiaturistului sosit de aiurea. Dar asta nu inseamna, Doamne, sfinte, ca suntem fara egal in lume! Globul e plin de peisaje mirifice si multe tari ne surclaseaza de la distanta prin semetia muntilor, dulceata climei, luxurianta vegetatei, monumentalismul si grandoarea siturilor istorice. Iar fara autostrazi, hoteluri curate, servicii exemplare, frumusetile patriei n-au decat statutul unui scul de lana din care se va tricota candva un twin-set “haute-couture”. Statiunile litoralului au fost croite dupa mintea de musca a plutocratilor comunisti. Acestia n-au putut vedea constructiile de la Marea Neagra decat sub forma unor blocuri-cazarma, grupate in jurul unor popote. Lipsa locurilor de agrement, reteaua comerciala anemica, programul cazon cu ore fixe de masa i-au facut pe straini sa renunte treptat la serviciile romanilor.
Prin anii '70, cand vizitam ONT-ul in calitate de gazetar si, in dialog cu mai-marii lui, imi exprimam dezacordul pentru proasta calitate a serviciilor, interlocutorii mei ma combateau cu multa batosenie: “Omul vine in Romania fiindca ii dam mare si soare. Si muntim si paduri cum n-a mai vazut. Nu se potriveste cu bucatele romanesti, nu-i nimic. I le punem pe masa pana le prinde gustul”. Imi amintesc cum, altadata, m-am adresat unui falnic director ca sa-i spun ca o batrana englezoaica s-a imbolnavit din pricina mititeilor prea picanti. Mi-a raspuns: “I-auzi ce spune baba dracului! Habar n-are ce-i bun. Maine tot asta capata pana se invata minte!”
Dupa revolutie, alta nesocotinta. Cu graba lor hulpava de castiguri imediate si datorita necunoasterii normelor de civilitate, privatizatii au dat lovitura de gratie industriei loisirului. Hoteluri scumpe, servicii proaste. Rezultatul: sute de mii de turisti survoleaza Romania ca pe o zona desertica si isi fac vacantele in Bulgaria, Turcia, Grecia. Fara mana de gospodar, frumusetile patriei si rodnicia pamantului s-au demonstrat infertile.
Voi pune punct consideratiilor mele, dar nu inainte de a-mi instiinta cititorul ca randurile de mai sus nu apartin unui specialist in istorie, economie sau management turistic. Modesta mea participare la observarea unor aspecte de sulemenire, codeala si nebulozitate in prezentarea trecutului national este, in primul rand, una de suflet. Sunt de partea celor care doresc ca restituirea faptului de istorie sa se recomande prin rigoare, rectitudine morala, simt al masurii, dar si prin curaj. Sine ira et studio, recomanda Tacitus in ale sale “Annales”. Sa nu ne inchinam la idoli falsi, dar nici sa ne discreditam oamenii de valoare. A pretui virtutile unui neam si a-i recunoaste deopotriva momentele de deruta si abdicari dureroase sunt numai dovezi de maturitate intelectuala.

Cele mai citite

Imagini șocante cu soldații israelieni: se joacă cu lenjeria intimă a femeilor palestiniene

Imaginile prezentate public şochează, pe fondul ofensivei israeliene pe care IDF o poartă din Gaza de câteva luni, ca răspuns la atacurile din 7...

Rolul ficatului în eliminarea toxinelor din organism

Una dintre principalele funcţii ale ficatului este detoxifierea. Acest organ esenţial al organismului este responsabil pentru metabolizarea şi eliminarea toxinelor, curăţarea sângelui prin filtrarea...

În Rusia circulă zvonuri că doi suspecți implicați în atentatul de la Moscova au murit în arest

Doi dintre suspecții pe care Rusia i-a reținut după atacul terorist de la Moscova, din 22 martie, ar fi murit în arest. Acest zvon este...
Ultima oră
Pe aceeași temă