De ce acela care nu stie sa nadajduiasca nu ar sti neaparat nici sa vorbeasca? Intrebarea mea isi are talcul ei: microromanul experimental Verbele auxiliare ale inimii, semnat de Péter Esterházy (in transpunerea romaneasca a Aneimaria Pop, cartea fiind aparuta mai intai la Institutul European, apoi la Editura Curtea Veche) este prefatat de un motto apartinandu-i lui Wittgenstein: "stie sa vorbeasca doar acela care stie sa spere, si invers." Este nadejdea strict legata de actul vorbirii? Vom afla, poate, citind romanul lui Esterházy, pe care il discut aici, fiindca este un text inclusiv literal straniu, fiecare pagina fiind tehnoredactata ca un ferpar; in plus, este vorba despre un text care, pe langa partitura originala a autorului de drept, contine in mod programatic citate din scriitori celebri care il secondeaza ajutandu-l pe Esterházy: este vorba de o puzderie de autori maghiari, apoi de Bataille, Borges, Camus, Cehov, Handke, Kataev, Lautréamont, Mallarmé, Musil, Apostolul Pavel, Pascal, Rimbaud, Sartre, Tolstoi, Trakl si, fireste, Wittgenstein.
Chemat sa asiste la agonia si moartea mamei sale, apoi sa participe la ritualul de inhumare si doliu, un barbat matur isi rememoreaza si retranscrie viata in halci de carne cruda si in fasii macerate sufleteste, concepute ca niste flash-uri febrile. Textul este cand delicat si diafan pana la sfasiere, cand brutal si feroce pana la mutenie. Este o carte extrema, poematica mai degraba, decat construita printr-o epica stringenta, care incepe si sfarseste printr-o rugaciune pulverizata.
In fata mortii exista intotdeauna o forma de vinovatie: Péter Esterházy inclina sa creada ca aceasta culpabilitate este, fireste, metafizica, dar si una concret-fizica, desi confuza. Respiratia si viata celorlalti, in timp ce un altul moare (indiferent cine ar fi el), contine o forma de vinovatie insidioasa: toate mecanismele vietii continua sa infloreasca, pentru unul, in timp ce aceleasi mecanisme se intrerup abrupt, visceral si grotesc pentru altul. Furia si duiosia sunt, de aceea, simtamintele unui spectator implicat al mortii celuilalt. Dar si unii si altii sunt cu totii niste canibali psihici: iar actul acesta de canibalism se consuma continuu, a-l devora pe celalalt sau a fi devorat de celalalt, astfel se pune chestiunea, fie ca este hamletian rostita sau nu. Intre forme mai mult sau mai putin acute de violenta si forme mai mult sau mai putin vagi de calugarie, asa se desfasoara viata – din punctul acesta de vedere cartea lui Péter Esterházy are alura de verset si in acelasi timp seamana cu un mini-dictionar de povatuiri avand ca tema dimensiunea mortido si a vidului marunt, cotidian (stimulat de vertijul extinctiei). Mama moarta se prechimba intr-un soi de "mort-univers" care nu poate starni decat meditatii si cogitatiuni intense, adunate intr-un epitaf complex, alcatuit din mai multe straturi. Intrucat Verbele auxiliare ale inimii este un tensionat epitaf cu ramificatii pierdute, de aceea este si dificil de deslusit aceasta carte si de livrat pentru cititor. Exista, in faptura umana, o forma de vaduvie dinainte de vaduvie, un doliu de sine si de ceilalti independent de moarte si de contextul ei: moartea nu face decat sa provoace o asumare lucida a ceva buimac ce deja exista oricum in om, a unei pierderi neloaiale de sine, a unei instrainari carunte inca de la nastere. Amintirile bantuie si ele hai-hui, cu efect de bisturiu moale, comitand disectii in racurci. Dar, iata, ca am inceput deja sa scriu precum Péter Esterházy, asa ca e mai corect sa spun doar atat: cititi Verbele auxiliare ale inimii. Si acum fragmentul meu favorit din carte: "Nu aveam ce sa ne spunem unul celuilalt, nu aveam ce sa spunem nimanui, nu aveam ce sa gandim in sinea noastra. si n-am apucat sa ne alinam starea prin recunoastere si marturisiri, recunoasterea ca nu putem sa ne ridicam la inaltimea propriului nostru doliu, ca nu suntem uimiti de obraznicia supravietuirii, ca toate acestea nu ne dor indeajuns; acest lucru, micimea noastra, care n-a dat importanta cuvenita acestui ceva, abia daca era de suportat. Pentru ca viata depinde de forme, iar formele sunt din ce in ce mai putine. Ne murdarim aici, in noi, singuri, lasati de izbeliste." Dixit.
