Din 1990 incoace am citit numeroase marturii ale persoanelor care au fost inchise si care, ajunse in conditii-limita, au gasit totusi in ele insele resurse pentru a supravietui si pana la urma, intorcandu-se in libertate, au avut puterea sa-si continue viata intrerupta sau, chiar mai mult, sa o aseze pe un alt palier duhovnicesc. Majoritatea marturiilor apartin barbatilor, de la Ion Ioanid la N. Steinhardt, ca sa dam doar doua exemple, dar parca cele mai zguduitoare exemple se desprind din randul femeilor. Pare un nonsens, cu atat mai tragic cu cat e mai absurd, ca o femeie sa ajunga in puscarie, ea care de fapt nu are treaba cu istoria, nici n-o creeaza, nici n-o saboteaza, nu e nici calau, nici victima.
Totusi regimul comunist nu le-a crutat si, atunci cand i s-a oferit prilejul, a lovit fara mila.
Imi vine acum in minte cazul Adrianei Georgescu, apropiata a generalului Radescu, care a suferit enorm si cu toate acestea marturiile ei au o limpezime de clestar, aceea a omului care a trecut prin iad si nu a fost destramat. Apoi ma gandesc la Lena Constante si la tot ce a scris ea despre singuratate, despre raceala zidurilor, despre peticul de cer si deci de libertate pe care il mai putea fura din cand in cand, in clipele in care gardienii erau neglijenti.
Dar fara indoiala, sufletul nostru ingenuncheaza in fata Elisabetei Rizea, taranca dumnezeiasca prin darzenie, careia nu i-a trebuit mult sa inteleaga din ce parte vine raul si care nu a vrut niciodata sa pactizeze cu ocupantul. S-ar cuveni s-o mai amintim si pe Ioana Berindei, ale carei memorii recent aparute la Editura Compania, Am facut Jilava in pantofi de vara, sunt iarasi dovezi ale rezistentei si luciditatii.
Acestor figuri exemplare li se adauga si Maria Pillat Brates, pe care o prezentam in acest numar din aldine, prilejuit de expozitia Restituiri din opera ei plastica. A fost inchisa fara a avea vreo vina, doar aceea de a purta un nume si de a proveni dintr-o familie care doar prin faptul ca exista ii deranja pe noii stapanitori ai tarii.
Nepoata ei, distinsa poeta Monica Pillat, cunoscut anglist, priveste tablourile bunicii ei cu emotia celui care, fata de inaintasii sai, oricat ar fi trecut timpul, tot copil ramane.
Sfiala si veneratie, nostalgie si demnitate, duiosie si respect neclintit fata de valoare, acest registru de stari sufletesti si atitudini reprezinta chiar personalitatea noastra, atat cat este, fiindca nu ne rupem de trecutul caruia ii apartinem si prin care de fapt ne si consolidam.
Relatia nepoata-bunica este de aceea aproape paradigmatica. Sunt ca doua oglinzi care se privesc una pe cealalta, fertilizand astfel desertul timpului.
